Seara de Crăciun

Toată lumea a plecat și eu stau în sfârșit pe canapeaua mea roșie, cu casa plină de beculețe și lumânări. Și, ca într-un fel de film, încep să îmi amintesc de Crăciunurile trecute. Nu le mai știu pe toate și îmi pare rău. Dar am aşa:

• Crăciunurile de când eram foarte mică, în care îl așteptam pe Moș și el chiar venea, având în mod suspect pâslarii bunicului sau verigheta tatălui meu, de într-un an m-am repezit la bunicu’ să-i verific încălțările, nu-mi venea să cred că Moșul ar face aşa ceva, să fure papucii unui bătrânel. Nu înțelegeam niciodată de ce îmi dă numai mie cadouri și o dată l-am și întrebat de ce mama și tata nu au nimic în sac. De-atunci n-a mai venit, îmi lăsa cadourile sub pom și atât. De-asta poate că, de când am avut banii mei, nu am putut să stau până nu primeau toți din jur câte ceva, orice, Crăciunul e pentru toată lumea, încă nu am uitat cum mi se strângea inima că bunicu’ sau mam-mare nu aveau niciun cadou. Nu era de bani, cred că era educația vremurilor şi starea de adulți prea obosiți să se simtă copii. Anul ăsta am cheltuit foarte mult pentru cantina săracilor, copii desculți, bătrâni fără haine. Din ce în ce mai rău sufar să văd că unii au 7 perechi de pantofi și alții niciunul. Including me -  și mi-e rușine. 
• Crăciunul în care speriată că o să fac apendicită și o să plec la spital, am cerut să facem pomul mai repede, în jur de 20 decembrie, că să apuc să-l vad. Nu am făcut apendicită niciodată. 
• Crăciunurile în care primeam ceea ce voiam, păpuși, truse de doctor, culori, crete. Am căpătat trotineta cu ghidon galben și m-am plimbat cu ea prin casa până a venit primăvara. Și o rochie de finet moale, cu flori roz și bleu, nasturi roșii și cordon gros care se făcea fundă mare la spate.  
• Între sărbătorile din top stă primul Crăciun cu sor-mea. N-avea nici o lună, era mică și plângea mereu, era frig în casă, eu eram răcită deci surghiunită în altă cameră și mă uitam la ea prin gemulețul unei uși și tot ce îmi doream era să mă pot duce să o iau în brațe. Aş fi stat cu ea tot timpul în brațe, s-a și văzut în notele mele din anul ăla, fiindcă nu mai aveam chef de lecții și mă jucam cu aia mică non-stop.
• Crăciunurile care au devenit din ce în ce mai sărace, nu se mai găsea mai nimic, bomboane de pom tari și cu gust de rumeguș, pomul era un molid rar și iute scuturător, noi primeam 3-4 portocale și multe cărți. Alergam după ai mei să-i oblig să ia și ei o felie, cum ziceam că mă durea inima că eu gust și ei nu. Poate de asta acum nu mănânc portocale de Crăciun și cumpăr prea multe bomboane mamei, deși n-are voie dulce. 
• Crăciunurile în care simțeam nevoia să-mi înveselesc familia, era întuneric și frig, nimic la TV, nu se vorbea de Crăciunul din biserici și mâncarea era greu de găsit; aşa că o îmbrăcam pe sor-mea în Moș, o puneam să sune la ușă și scoteam dintr-o faţă de pernă niște cadouri stupide, făcute de noi două sau cumpărate după ce economisisem câteva luni bune. Semne de carte, un rebus, o batistă, un portofel, un pachet de condimente ( ei da, o punguță cu piper era un lux de care bunica se bucura tare).
• Crăciunurile în care eram deja adolescentă și îndrăgostită și îmi ascundeam mâinile înghețate în buzunarele câte unui băiat înalt, prea timidă să-l las să mă sărute și speriată că întunericul vine prea curând, pe 22 decembrie e ziua cea mai scurtă și în tinerețea mea Ceaușescu nu lumina străzile cum trebuie. Poate de asta acum îmi doresc multe becuri colorate și lumânări și rămân vrăjită de toate decorațiunile strălucitoare din oraș. Crăciunurile mele cu  dans, fuste scurte, cercei lungi, cu Wham! şi cu Modern Talking.
• Crăciunul în care am fost însărcinată - cel mai minunat. Pluteam. Chiar cel mai minunat. Nimic nu mai conta decât că în mine bătea din aripi un fluture. De atunci nu a mai contat nimic, oricum, decât să am grijă ca de Crăciun să fie în jur curat, cald, lumină, liniște și lumea să fie veselă și fericită. Să fie toți din familie cu noi, să fie calmi, să nu se mai certe nimeni, să îi simt sincer fericiți.
• Crăciunurile noastre în trei, cu salata de boeuf lăsată în sarcina copilului de când era de 5 ani, eu m-am retras doar la decorare. Colinde și beculețe multe, cozonacul de la fabrica de cozonaci, roboţi și lego, filme, muzică, dimineți lângă brad. Lumină înăuntru şi în afară, simplu, obișnuit, clasic - și tocmai de aceea de neprețuit și greu de obținut. 

 

Și am ajuns aşa, încet - încet, la azi. Azi-ul pentru care am muncit 3 zile fără pauză. Singură, prima dată, cu totul singură. Trio-ul nostru fantastic s-a transformat. Unul e la loc cu verdeață, altul acasă cu tânăra nevastă. Am făcut curat, cumpărături, mâncare. Am făcut pregătiri pentru 12 oameni plus pachete “pentru acasă” pentru aproape toți. Asta sunt eu, nu știu altceva, nu pot și nu vreau altceva. Sunt obosită dar fericită. Farfuriile și-au făcut datoria, acum sunt la locul lor. La fel paharele, furculițele, ceștile - toate spălate și la locul lor.  Dar...mintea și inima, oare sunt la locul lor?

Da, poate am mai puțin decât îmi doresc dar e mai mult decât merit. Poate voiam să fii aici cu mine acum, dar ai fost în alte zile. Poate voiam să mă joc și să râd cu tine, azi. Dar am făcut-o în alte zile. Și un sărut cândva e mai bun decât un sărut niciodată. Și un joc cândva e mai bun decât un joc niciodată. 

 

Obrajii, zâmbetele, lacrimile - toate sunt la locul lor. Mintea și inima sunt la locul lor. 

Și locul ăla se cheamă fericire pudrată cu dor, amintiri cu sclipiri despre viitor.

 

Paris

 mi-e dor de paris.

brusc, aspru, inexplicabil.
mi-e dor sa stau sus in montmartre, sa beau o cafea. sa ma invart de colo-colo, pe strazi,  sa vad sena in stanga, turnul si primaria veche.
sa ma plimb cu metroul lor murdar, aglomerat si dubios spre de champ de mars.
acum as merge, cand sunt frunze galbene pe elyseés, sa imi fie putin frig, sa imi aprind o tigara pe banca in jardin luxemburg.
ultima data data cand am fost nu prea mi-a placut si
as vrea sa sterg amintirile alea.

mi-e dor de paris.
aspru, brusc, muscator, otelit, usturator. ca si cand ultima picatura de oxigen si de apa ar fi acolo si eu nu ajung sa m-agat de clanta veche a sacré-coeur.

mi-e dor de tine.
mortal, ca si cand ultima picatura de oxigen ar fi in sarutul care sta pe buzele tale si eu n-ajung sa m-agat de palma ta, ca de o usa veche spre fericire. 

Când un drum se oprește ca să înceapă altul

 

Am plecat împreună de acasă, fără niciun moment lacrimogen, m-am abținut că dacă începeam nu mai terminam.

La biserica deja era lume, fotograful l-a anunțat pe fi-miu că o să aibă un șoc, el văzuse înainte mireasa și a zis că e complet schimbată și foarte frumoasă. 

Au venit toți colegii lor, băieții prieteni din clasele primare împreună cu părinții lor, m-am simțit ca la o serbare de sfârșit de an, era într-un fel o absolvire, și-au luat amândoi coronițele și au plecat în viața lor, cumva într-o altă clasa întâi. M-au impresionat că au venit toți, cu adevărat au ținut unii la alții și m-am bucurat că oamenii buni atrag alți oameni buni.

Lucrurile au mers foarte bine, copiii mici - mari s-au descurcat să aranjeze frumos totul, a fost totul la timp și bine executat, mâncare OK, prăjituri bune, flori frumoase, muzica minunată.

Toți invitații au fost drăguți, optimiști, nu a mormăit nimeni, nu a comentat nimeni, au fost veseli și cu bune intenții.

Cu adevărat parcă am simțit că toți, de la fotograf la bucătar, au pus umărul cu drag pentru ei.

Nu știu la câte nunți au dansat barmanii și ospatarii și bucatarii în timp ce-și făceau treaba. Aduceau cafea dansând, prăjeau cartofi dansând, de peste tot izvora aşa un aer bun. Sau aşa am simțit eu, cel puțin.   

Jean a fost senzațional, cu mult profesionalism și seriozitate și veselie și frumusețe în cuvinte. Am reușit surpriza serii. Le-a povestit ca el e casatotit cu iubita lui de la 14 ani.

In jur au fost numai povesti frumoase.

Ce m-a uimit pe tot drumul ăsta organizatoric a fost cum au ieșit de peste tot oameni ca să ajute.

Fără fițe, fără grimase, multe au ieșit simplu și bine. Parcă trimiși, parcă împinși către noi de undeva. Mulțumesc, Doamne, pentru tot. 

 A fost peste noi toți o bulă de lumină caldă și protectoare, ceva din altă lume, ca și când nimic rău nu ni se putea întâmpla, o pauză de la rele și de la lumea asta gri agitată, am intrat într-un tărâm de poveste, cu gânduri bune și lumină și pace. 

 

PS Și da, am avut Rochia mea, visată de ani întregi.

Cea mai frumoasa calatorie e iubirea #8

 Inca 22 km.

Ultima seara inainte de Compostela.
Basici de tot felul, dureri de tot felul. Mari, mari. Buze crapate de vant, de ploi si soare. Buze crapate de viata. As putea sa inchid ochii si sa-mi imaginez ca ...dar nu, nu inchid nimic, nu imi imaginez nimic. Pe Camino se merge drept, cu ochii deschisi. Pe Camino al meu nu ma saruta nimeni. E simplu. Es real.

Ceasul mi-a zis la un moment dat ca fac prea mult efort si sa iau o pauza de 26 de ore. Am ras de el, da, poate de luni incolo.
Totusi, iata-ma facand o pauza. La O Pino, unde nu e oras mare,  doar o strada cu cateva hoteluri. Nu am unde sa ies nici dac-as vrea / putea. Nu magazine, nu monument, nici macar cimitir sau fantana.
Am mancat o prajitura cu cafea - ciocolata, stau de 2 ore pe canapea, cu picioarele ridicate si nu fac nimic. Stau. As adormi cu obrazul pe un umar drag. Mi-as cuibari mana in causul unei palme dragi.
Dar am venit singura pe Camino, sunt aici sa invat asta. Sunt a tuturor si a nimanui, mergand inca un pas si inca unul.
Ma descurc. Sunt bine. Cu plasturi pe degete, pe inima, merg inainte.

Ne-am invatat unii pe altii, ne zambim, ne salutam, ne strigam daca pare ca unul o ia gresit, ca azi cand saracul argentinian cauta un pom gros sa faca pipi si tot drumul a sarit - oy amigo,  aquí ... lasa-l mai si pe el..😀

Caci nu e nimeni singur a pericol si deznadejde.
E doar singur cu gandurile si cu viata dinainte si dinapoi, cu deciziile pe care le-a luat si le va lua. Incepand de la ce apa cumpara azi pana la... cele mai mari. Si daca le lipseste curajul, aici il invata. Am auzit pe unul spunand ca la intoarcere acasa se desparte de sotie. Altul ca o cere pe iubita de nevasta. Alta fata ca isi schimba facultatea. Cineva si-a sunat parintii cu care nu mai vorbise de ani intregi.
Sunt povesti si intrebari. Se pun, se asculta sfaturi, dar deciziile vin din interior. Si din copacii astia, din soare si nori, din drumul asta care de o mie de ani a dus raspunsuri, intrebari, frici, curaj, disperari si bucurii. Aici ne regasim cu strabunii aia de sute de ani, aia vechi si buni, care ne mangaie si ne incurajeaza.

Eu as vrea sa raman aici. Sincer. Mi-e bine cu mine, nu mi-e dor de nimic, am lasat totul bine acasa, as putea sa raman la cafeneaua de dinainte de Rua, sa le fac prajituri. Macar un an. Am bani, haine si curiozitate pentru asta. As fi fericita, o simt.  Decizia mea, luata pe drumul asta? 
O sa ma-ntorc luni acasa, totusi. Mai buna si mai curajoasa.

Nu mi-am cumparat niciodata inele singura, am si eu niste fix-uri.
Inele si primii ghiocei din an - trebuie sa mi le dea altii.
Acum 2 zile mi-am luat insa un inel. Ieftin, simplu, turistic. M-am gandit ca de fapt am platit stampila de peregrin si am luat inelul free. Trebuia sa-l am ... si cine sa mi-l cumpere? La albergue acolo era o melodie calda, veche si asa mult mi-a placut tot, ca ... Am trecut de zid, am reusit.
O sa reusesc si cu altele.
Sunt fericita aici, acum, cum n-am mai fost de foarte, foarte mult timp.
O sa mai vin. In gand, dar neaparat si cu trenul, cu avionul. E medicamentul meu. Il stiu acum.

 

Cea mai frumoasă călătorie e iubirea # 7

 30km prin ploaie şi frig.

Şi ajung în Arzua. A fost mai bine ca ieri, am însă 2 băşici crescute pe tăcute sub Compeed, 2 unghii mov, fasciitele dor tare rău, gleznele, genunchii, umerii, şoldul drept... dar sufletul zburdă.
Pe câmp, printre palmieri, smochini şi portocali, chicotind cu iubirea la braț. Sunt veselă, deşi plouă. Te simt lângă mine, sunt zilele noastre, e vacanța noastră perfectă, eu aici şi tu acolo dar te iubesc şi te-am regăsit şi nu îmi doresc mai mult. Aş sta aici, pe dealurile astea, cu tine în gând. Mi-e destul. Eşti cu mine, în felul nostru special. Nu vreau altceva. Sunt fericită, cu părul ud in Melide, cu părul uscat în O Pino, urc şi cobor ca o maşină de făcut paşi...
E trecut de ora 16, s-au făcut 8 ore, gata!

Mã uit unde am cazarea, stupoare, scrie că mai am o etapă, de sunat într-un loc, la "una casa spectacular" dar la 10km de oraş. O pensiune eco-agro-turistică ceva. Doamne, îmi zic, asta mai lipsea. O fi vreuna d-aia unde nu se duce nimeni că e departe, cu gângănii, mă pune să-mi curăț singură cartofii... aia e. Sun, nu răspunde nimeni, tot sun şi după 10 minute, nimic. Mă pregătesc să caut un taxi când - Ola!
Gata, zice, du-te la Fraix că vine un şofer în 10 minute. Apare un nene, mă urc, închid uşa şi mă gândesc ce film trăiesc, bine că am apă, o banană, ceva batoane proteice.. oi supraviețui, mă culc repede.

Ieşim din oras, un pic mã îngrijorez...şi ajung într-un loc despre care nu cred nici acum că e real.  Casa Brandariz.
Sunt cu100 de ani în spate. E un loc foarte elegant, de lux. E ca şi cum aş locui într-un castel. Mi-e frică că am adormit pe drum, în ploaie, şi visez. 
Pereții de piatră. Cu un mic păienjenel, dar zãu că nu-mi pasā! Tavan din lemn, mobila din lemn adevărat, perdeluțe brodate... nu am văzut în viața mea ceva mai frumos. Cald, plăcut. Nu e TV, nu e wifi, e linişte.
Mi-e şi ruşine să îmi dau cu crema mea mentolată de alergător...dar na, vin de pe Camino.
Cobor la masă dar înainte mă învârt prin jur, de fapt e o curtea bisericii, cred că stau în fosta casă parohială, ceva... şi cu cimitirul la 20m.
Revin spre El comedor.
Şi ...rămân complet mască. E un muzeu. O sală gata de bal. Vitrine cu vesela de 100 de ani. Mesele cu 2 rânduri de fețe de masă, brodate. Subțiri şi moi. Şervete de pânză, nu prostii de hârtie. Tacâmuri de argint. Farfurii de colecție. Pahare de mi-e frică să le ating. E o lume paralelā. Un taxi m-a dus în primii ani din secolul 20. Lumina caldă mă mângâie, e ceva ce miroase a calm şi a bine, aici nimic nu e rău, nici periculos, un câine stă de veghe pe prag, un trabuc neglijent pe o măsuță, o maşină de măcinat cafea,  flori albe, melodii ca de gramofon.

Am primit un platou mare cu mâncarea, cu o lingură si furculiță uriaşe pentru manipulare şi mutare a bucăților pe rând în farfuria mică, personală. Fata care mă asistă e şi ea din poveşti, cu uniformă &all. Aici o să mă retrag în gând, când o să-mi fie greu. Ca să fiu cu tine iar, în vacanță. Nu ştiu ce am făcut ca să merit seara asta. Dar mulțumesc, Doamne!

Later edit. Fata care mă ajută cu masa  - nu-mi vine să zic că mă serveşte...e atât de fină şi bună... are soțul din Romania, e măritată de 20 de ani. El nu e aici in seara asta. Îmi arată poze din Ro, e mândră, s-ar muta acolo mâine dar nu e mulțumită de serviciu şi salarii. Eu m-aş muta aici... a râs şi a zis că aşa e viața, fiecare vrea ce n-are. Uite c-am mai pus ceva în desaga învățăturilor Camino.

În castelul ăsta am găsit un suflet înțelept, care mi-a spus Noapte bună în română! Nu degeaba am ajuns aici. E noapte bună de la tine, iubite! 

Cea mai frumoasă călătorie e iubirea #6

 Un drum greu, lung, urcuşiri şi coborâşuri, vegetație subalpină, tufe, ierburi, plante medicinale. Frig, ploaie care se joacă de-a pune pelerina ca să ai de ce s-o dai jos.

Durerea atacă mai devreme decât credeam şi începe chinul, vorbesc singură, încep să nu mai ştiu să număr din 3 în 3, nu-mi recunosc tricoul, iar la km 23 ating "zidul", trebuie să mă scoată cineva şi-l sun puțin pe fi-miu, apoi mă opresc şi mă întind într-o poieniță la soare. Sunt una cu pământul într-o pădure din Galicia, spun o rugăciune si după 10 minute reuşesc să mă ridic şi merg inainte.
Mă doare tot piciorul drept, mi-e dor de cabinetul meu de fizio şi aş avea nevoie de un masaj.
Simt cum îmi cresc băşicile cumva în 4K, ca la cinema. Le aud şi le văd cum se întind obraznice, muşcând din pielea mea într-un loc nou, desigur.
Unghiile mele se ceartă, care să se învinețească şi să cadă prima. Eu ştiu deja, dar le las să se distreze. 

Şi am ajuns aici, la fereastra asta, după ce am trecut pe un drum galben, ca Dorothy către Oz. Ducându-mi tristețea pentru a-i oferi curaj, cum l-a dus ea pe leul fricos în Oraşul de Smarald.

Am plecat ştiind c-o să fac băşici aşa cum am plecat odinioară către inima şi palmele tale, ştiind c-o să mă şi rănesc.
Cum altfel, însă, să vezi şi să simţi tot ce e in jur dacă nu aruncându-te spre viață?
Băşicile şi lacrimile sunt vamă pentru amintiri calde.
M-aş apuca de drumul asta iar? Da, cu tot prețul durerii şi gata de plată, pentru momentele în care am trăit ca-n poveşti.
M-aş îndragosti de tine iar? Da, cu tot prețul durerii, ştiind tot ce ştiu, ştiind că n-o să fii cu mine mereu, ştiind c-o să usture când o să întind mâna în gol. Şi gata de plată pentru momentele în care totuşi ai fost.

Pentru podul din Portomarin către oraşul elfilor. Pentru drumul galben către Oz, din Palas dei Rei.
Pentru toate secundele în care ți-am spus că te iubesc fără condiții şi fără sfârşit - şi tu m-ai ținut în brațe.
Orice - pentru o poveste în plus aici şi un zâmbet cu tine undeva, în lumea care ne-ar putea primi pe-amândoi. 

Cea mai frumoasă călatorie e iubirea #5

 Azi a fost despre iubirea și dorul de copilărie, de bunici, de părinții mei tineri și de mine cea mică, înainte de școală. 

Aş fi vrut să-i am cu mine azi pe ei, cei de-atunci. Pe bunicile mele pasionate de filme de călătorii, de plimbare și poveşti, dar care abia se duceau 2-3 zile la munte, rar. Mai ales mam'mare mare, care citea cărți despre junglă și deșert, animale sau fructe exotice. Ce i-ar fi plăcut să vadă smochinii!  Mam'mare mică ar fi fost înduioșată de peisaje, seamănă cu locurile copilăriei ei, flori și iarbă și miros de câmp lucrat.

Bunicu' ar fi fost încântat să vadă toți pomii ăștia fructiferi - meri mulți, gutui și peri alături de stejari și palmieri! Tufe uriașe de mure și tot soiul de flori și ferigi, cât îi plăceau lui ferigile! Tata s-ar fi distrat văzând zidurile de piatră care marchează Camino și toate şopârlele care forfotesc pe ele,

ar fi admirat unduirea eolienelor care împrumută lumina soarelui ca s-o ducă vremelnic în casele oamenilor. Mama ar putea să inventeze câte o poveste pe seama tuturor animalelor, să le dea nume trăznite si și-ar cumpăra înghețată sau baticuri la fiecare albergue! 

Am fost ca fata moşului, plecată de-acasă în lume, să-și găsească drumul,  întâlnind meri, fântână, căței… totul într-o versiune blând adaptată a unei poveşti despre devenire. 

23 de km  6 ore, 5 ştampile, ca un joc de-a copilăria. Am fost o fetiță - fără altă grijă decât să merg, să mă mir, să admir, să redescopăr că cerul e cer și merii sunt meri. Să observ că oamenii zâmbesc când se salută, să plâng de duioşie că văd un măgăruş, să salut cocoșul uriaș și pestriț. Da, și să țopăi fără rușine la vederea podului minunat, de poveste, de la finalul zilei. Am intrat în Portomarin ca într-un oraş al elfilor, cu lacrimi de uimire în ochi, așteptând să-l văd pe Gandalf. 

Azi a fost despre iubirea din copilărie. Despre dor și amintiri. Despre puterea de a întoarce timpul și de a-i mai vedea o dată. 

Despre recunoștința și smerenia în faţa a tot

ce-au fost și sunt ei pentru mine.

Iubirea călătoreşte cum vrea ea.

Azi m-a  trecut podul de colo-colo, cu ştampile de drum și lacrimi de dor. 

Iubirea a fost azi cea a unui copil care nu numai că n-a uitat că a fost copil, dar a și rămas aşa in suflet. 

Cea mai frumoasă călătorieve iubirea #4

Cum era aia, că pe Camino te confrunți cu fricile și angoasele? Eram pregătită pentru cevaaa…înalt, psihologic… deosebit.

Ce vorbești? M-a lovit rapid, cu ceva banal. Puternic.  Aseară m-am culcat zicând că fac bagajul dimineața devreme. Adorm repede, mă  trezesc de sete pe la 3, aprind lampa, văd parcă ceva pe cearceaful alb. Zic, na, am adus o gărgăriță din pădure. Dau să o îndepărtez.. ŞOC! 

Nu 1, nu 2 …vreo 22!!  Bed bugs, o să le spun aşa, ca să nu o iau razna. Refuz să citesc pe net. Sunt paralizată de scârbă şi groază şi revoltă. Dar sub coaja ruşinii de face ceva, de a lua atitudine, se mişcă ceva. Ceva ferm. Un gând. E destul de devreme, cum ar veni, şi îmi fac bagajul. Cobor prin hotelul tăcut, tip Stephen King. La recepție - întuneric. Bat, apare o tinerică. Am luat-o pe sus direct să vadă, să îmi explice. A, zice, se întâmplă des, e de la pelerini. No shit! Nu, nu. Eu mă mut în altă cameră în această secundă. Îmi cară geamantanul, e spăşită. O pun să o verifice. Clean. Am dormit ca vai de capul meu. Nu a mai fost nimic.
Dimineața am avut curajul să cer o despăgubire. Au mormăit ei, eu am zis de booking şi recenzii, au decis că nu îmi taxează noaptea a doua. Ok, bine, pa! Şi tot că scuze, scuze, o țineau că aşa e peste tot. Băi, du-te de-aici!

La farmacie am întrebat dacă e ceva ce tre' să fac. Farmacistul a râs, din nou aud că e obișnuit, că nu e periculos, mi-a dat oarecum neconvins o loțiune.

Aşa că azi iubirea a fost pentru mine. Ce nu credeam să pot vreodată - s-a făcut. De dormit cu bugs, de nețipat, dar mai ales să îmi cer dreptul. Am vorbit pentru mine, mi-am luat apărarea, eu mie. Cu calm, hotărâre şi iubire. Pentru mine şi nevoile mele. Nu bănuiam că voi fi în stare vreodată. Dar … experiența asta e ca o armată pt. mine. 

Şi sper că asta a fost tot dificilul de pe drumul ăsta, că s-a terminat.

Se anunță posibil ploaie. Aş vrea să nu. Dar am învãțat repede că aici nu e ce vrei, e ce trebuie. Şi  îndes în rucsac pelerină, şosete, umbrelă şi curaj.
De mâine plec pe Camino.
Doamne-ajută! 😊

Cea mai frumoasa calatorie e iubirea #3

ma bucur ca am asteptat pana la ora 20 sa mananc, adica  sa deschida locul pe care am pus ochii inca de dimineata.

si ca mi-am luat rochie.
nu ca aici ar fi eleganta de pe lume, tot pantaloni scurti si fuste de blugi. dar sunt intr-un fel.
sunt blugi cu camasi albe sau cu flori, ochelari de soare adevarati, pantofi de piele intoarsa si nu hoka's sau nike's.
e lumea buna.
aici nu vin pelerinii, just nice people of sarria. nu are nicaieri scoica sau citate motivationale. 

e spania dintr-un oras mic. e cafeneaua pe care mi-as face-o in spatele casei. Cafeneaua.
toti se cunosc cu toti, au mesele lor preferate, se saluta de parca-ar fi la ei in sufragerie, cred si eu, am platit pe ce-am avut vreo 15 euro, nici acasa nu ieseam mai ieftin, deci la venitul lor, e nimica toata, ar fi si culmea sa nu vina saptamanal macar. oricum, toti ies seara la o bere + ceva alaturi, sa alunece.

toate mesele-s din masini de cusut ca ale lui mam-mare. si dulapul cu vesela la fel, are 100 de ani.
aici lucreaza 3 generatii, e clar. bunicul, care se uita la mine din spatele aparatelor de pus bere, un barbat ce-i i-ar fi fiu si un nepot ceva. sunt veseli, rapizi, vorbesc engleza bine.

e un parc mic, florile-s in stropitori vechi, lumanari in suporturi din dopuri de vin,  leagane din franghii, bancute cu perne, mult lemn, sticla si marmura, decoruri putine si la locul lor.

si am avut cel mai bun burger, cu paine minunata, coapta de ei, nu cu chifla d-aia dulce. cu carne tocata de ei, proaspata, se simte aroma carnii crude sub focul gratarului. si nu au pus sosuri, ele-s alaturi, in farfurie. cartofii n-au fost ascunsi in congelator.
o bere mica, in pahar elegant.

si coffe flan. 

cum am trait fara el pan-acum? ☺

caci da, iubirea trece uneori si prin papilele gustative.

Cea mai frumoasa calatorie e iubirea #2

 Am iesit pe usa azi dimineata la ora 4.

Taxi, avion, bus intre terminale, un tren mic pana la trenul mare...
Dupa 12 ore sunt intr-un vagon care alearga undeva in Spania, Galicia.

Nu stiu cum sa descriu ce simt. Doar ca am ajuns undeva unde trebuia sa fiu. 

Ca o piesa de puzzle care si-a gasit locul. Sunt linistita si mi-e bine - fizic. Cumva cum demult nu mi-a mai fost. 

Sunt dealuri ca langa Blaj, cu eoliene ca in Bulgaria, pomi ca nicaieri, vagonul e curat, miroase frumos, spatarul scaunului s-a lasat atat cat sa imi relaxeze gatul, e racoare atat cat trebuie, am mancat o salata si o cafea - foarte bune - in gara Chamartin.
Ma uit pe geam hipnotizata, mie-mi place cu trenul in general iar asta e mejor, ca-i spaniol. As mai sta asa o vreme. Mai am 2 ore.

Sunt linistita si ma simt bine, imi zambesc in geam si-mi spun ca da, uite, sunt draguta, chiar dupa 12 ore de drum camasa alba inca imi face ochii frumosi si cerceii bleu imi aduc aminte de o alta vacanta la mare, cand eram noi trei, fericiti, copilul mic si traznit, tatal lui bronzat si zambitor iar eu... cu crema de soare in spatele lor.

Mi-e cumplit de dor.
De toti, de-aici dar si din lumea de dincolo.
Si totusi, sunt calma. Am un nor mic in gat. Nor de ploaie, de lacrimi. Dar si un curcubeu de ganduri bune in ochi.

Ma simt bine.
O sa fie bine. 

Cea mai frumoasa calatorie e iubirea #1.

"Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul".

Bilbo Baggins.

Anton Lupan.

Jack Sparrow.

Han Solo.

Jean Luc Picard.

Phileas Fogg.

Marty McFly.

Calatori spre visele lor.

Si eu. De maine. 

 

“Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”

Saint Exupery

Un fel de Sânziene.

Un fel de regăsire sau de ne-plecare, dintr-un secol în altul.

Încă. Îngerul.

     

    Nu e degeaba era vorba aia că uneori să nu primești ceea ce dorești e de fapt cel mai mare ajutor pe care ți-l poate da îngerul păzitor. Că tu stai și te rogi de el dă-mi, dă-mi și el te ignoră ba-ți mai ridică și furtuni în cale, că știe el de ce. Dar tu te încăpățânezi și crezi că îți dovedești curajul și loialitatea sau iubirea și o ții pe-a ta, până îți iei palma pe care o meriți și te întorci cu coada între picioare către tine și-ți pui pumnii în gură, ca să nu urli de disperare.

    Petreci ani clădindu-ți o plajă frumoasă, numai a ta, stai acolo și ți-e bine și crezi că aşa o să rămână pentru totdeauna. Da, mai vine o furtună, un pirat, cine știe, dar plaja e tot acolo și nisipul e fin și cald și orice ar fi, crezi că ai locul tău. Până când într-o zi, fix când ți-e mai greu și ai mai mare nevoie de liniște, e plin de pietre și rugină și nu știi cum să te-aduni și abia atunci îți aduci aminte că îngerul ăla ți-a tot zis mai stai, stai, ai răbdare, nu e un loc bun, mai caută altceva, dar tu nu, că mă duc, cum adică, va fi plaja mea … treaba ta, poftim, pansează-ți acum singură zgârieturile ruginite.

    Încă nu știu să tac, nu știu să am răbdare, să aleg safirul dintre cioburi. Cu toate astea, încă visez, încă mai cred în îngeri, în moș crăciun, în dragoste și în plaja mea, neconstruită. Încă

De vorba cu tine #9

I love you to the Moon and back

 De ce nu până la Soare? Până dincolo de Calea Lactee? 

Se spune că inima produce zilnic atâta energie prin bătăile ei, încât ar putea să “conducă” un camion pe 30km.

Ar însemna că de-a lungul vieții, inima poate “duce” camionul până la lună și înapoi.

De când ne naștem, inimile noastre împing scrisori de dragoste în jur și uite camionul ăsta le cară de colo-colo.

Către părinți, bunici, surori, copii.

Către iubirile noastre adolescentine dar și către cele acompaniate de Voltaren.

 

Hai, ieși la poartă, ai o livrare specială direct de pe Lună. E roșie, da. E inima mea.

De vorbă cu tine #8

 

Cred că lumea noastră nu există de fapt, suntem “doi” doar din când în când, la niște intersecții complicate, într-o geometrie unde teoremele lui Pitagora nu-s bune, unghiurile nu-s drepte, nimic nu-i drept, mi-e frică de locul ăsta, parcă-aş fi pe banda lui Mobius, ajung mereu de unde-am plecat, în locul ăsta porțile au numere complexe și mă tem că partea imaginară ești tu, aici te iubesc-ul meu nu ajunge ca să transforme într-o cifră pară singurătatea negativă a lui radical din minus unu.

De vorba cu tine #7

 

Da, știu, trăiesc aici de-o jumătate de veac. Mult pentru unii, puțin pentru alții, iar pentru mine… nu știu. Sunt zile în care nu vreau să mă mai trezesc, știind că n-o să te văd. Sunt zile în care vreau să mă trezesc, sperând c-o să te văd. Uneori îmi place să fac cafea și s-o bem împreună din ceașcă noastră, deși e numai la mine în gând. Alteori mi-e greață numai la gândul s-o înghit fără ca buzele tale s-o atingă măcar.

Număr pașii porniți către tine și ajunși  nicăieri - sunt mulți, mult prea mulți.

Hai-hui e noua mea haină pentru lumea asta în care nici eu nu sunt dacă nu ești tu. 

de vorbă cu tine#6

 

Cu atâta umilință și frică m-am dus la alergare duminică.

Sincer așteptam s-ajung după ce se închideau porțile la finish. M-am dus să înfrunt și rușinea asta, ca pe lecția ultimă din viață, rușinea în faţa mea, nu a altcuiva. N-am avut energie în suflet, nu am simțit bucuria de altădată și mi-a venit să plâng, căci asta era printre puținele lucruri rămase ca emoție bună. Și m-am dus crezând că o să mă prăbușesc în locul cel mai de jos în care aş putea să fiu, să vad în sfârșit cum e acolo. Și undeva pe traseu mi-am amintit de tine, ți-am simțit mâna și gândul și ceva s-a întâmplat de nu m-am oprit, și am respirat și am mers mai bine decât în multe alte zile. 

N-am cerut nimic, n-aveam dreptul, dar am primit totul de la ziua asta.

Nu-ți cer nimic, n-am dreptul, dar sper la secunda aia de iubire fără sfârșit, a mea și a ta, în care lumea din ochii noștri să ne fie destul. Îți mulțumesc de pe-acum.

De vorbă cu tine #5

 

ce-i mai puternic? a şti sau a crede?
ca să ştii ai nevoie de cercetare, de formule, teoreme, radicali, microscoape şi ani ... ani întregi. uneori ți se pot usca ochii înainte să ştii ce vrei, cu adevarat...prea târziu.
ca să crezi...oh, asta e uşor. durează o clipire. vezi  răsăritul, zâmbetul din ochii copilului care-şi ține mama de deget, magnoliile, marea şi scoicile...şi crezi.
"cred" e mai tare decât "ştiu". cred e din inima deschisă, fără frici, fără pretenții, fără sfârşit.
" cred"  e ca iubirea mea către tine. dintr-un senin, până la celalalt senin.
cred în tine, cu iubire.

De vorbă cu tine #4

Mi-e dor de mine, uneori.
De veselia mea, de curajul şi de strălucirea mea din oglindă, de trăznăile pe care le visam pentru noi.

Mi-e dor de tine mereu.
De veseliile şi plimbările noastre, de felul în care-mi ridici de pe umeri pietrele reci de griji. De felul în care imi tresare inima când te vede, de viteza cu care-mi pleacă mâinile către mâinile tale, de vârtejul din stomac la auzul vocii tale. 

Îmi lipseşti zi de zi, tu- piesa centrala din puzzle-ul care sunt .

Îndrăgosteşte-mă de tine, zi de zi. 

De vorba cu tine #3

    Dacă te uiți zi de zi la un copac, aproape că nu-l vezi cum crește, cum palpită zi de zi, cum seva lui urcă și-i colorează frunzele. Doar cei străini se miră brusc “vai, cum s-a schimbat, ce-a crescut”. 

    Dacă te uiți zi de zi la dragostea mea, aproape că n-o vezi cum crește, că-și schimbă culorile după felul în care îmi spui sau nu “Bună”, fie chiar și numai în vis.

  Când treci pe lângă mine, adu-mi un bob de rouă, un bob de gând bun, și dac-o fi ora 5 dimineața, o să-ți deschid ușa ca să rasarim amândoi în soare, să ne iubim ca și cum.

de vorba cu tine #2

 

    Inima mea e ca o tablă de școală, doar că-și schimbă culorile. Uneori albastră ca cerul fără gânduri - nori, alteori roz-violet ca apusul la un geam din delta, galbenă ca puii abia ieșiți din oul lor în lumea asta largă și aspră.
    Vino și scrie pe mine cu mâinile tale, scrie cu cerneală cu dor, inventează propoziții noi și litere mici, învață-mă cum să supraviețuiesc când tu ești acolo și eu sunt aici.

de vorba cu tine #1

 ce mult as vrea sa gasesc cea mai frumoasa declaratie din lume.

dar de mii de ani oamenii se iubesc, si-au spus, desenat, cantat, cusut si lipit iubirile...cu ce-as fi eu mai buna decat altii?
cea mai frumoasa declaratie de iubire, ceva ce n-a mai existat, cuvinte care sa-ti rascoleasca inima ca pe-o gradina de primavara, sa aseze acolo un bulb din care sa rasara un ghiocel sau o magnolie poate, valuri de parfum si zambete.

cea mai frumoasa declaratie a mea e cea pe care-o vei descoperi tu singur in mine, invata sa citesti in ochii mei ca-n vechile scrieri din Atlantis, o clipire de pleoape cat un univers e iubirea mea, ia-o singur, declaratiile astea zboara dar apasarea sarutului nu te minte, tatuaj invizibil la granita respiratiilor amestecate.

de ce ne plangem parintii

 tot plang dupa tata. mult si des.

imi spunea o prietena ca toti vrem ca parintii sa ne traiasca vesnic.
vrem.
poate ca ne simtim mai aparati daca-i vedem, desi au de gat 80 de ani si-n buzunar pastile de memorie, baston si aparat de tensiune in loc de blugi si magnetofon. 

dar nu e doar atat.

eu plang langa pulovarul lui bleu de iarna, fiindca imi aminteste cum ne jucam in curte si faceam oameni zapada.
plang cand ii vad ceasul, stiu cand l-a cumparat si cum ii lucea pe incheietura mainii in iulie, la mare, cand eram veseli.
plang cand miros mici la gratar fiindca e mirosul momentelor noastre de petrecere, vara in curtea bunicilor.

plangem dupa tineretea lor si copilaria noastra, dupa negrijile noastre de-atunci, dupa puterea si intelepciunea cu care ne purtau ei pe umeri si prin viata.

si mai plangem dupa "uite, tata, asta am mai facut, suntem bine, stai linistit, poti sa fii mandru" si mai ales dupa "bine, fata tatii, bravo, eu sunt aici, e verde, mi-e bine, fiti linistiti".

final de februarie

 Nu-s tristă. Nu-s fericită. 

Sunt doar suspendată, pipăind un anotimp nou.

Aștept o mână care să mă tragă înapoi.

O mâna care să mă împingă înainte.

Aștept dezrobirea sufletului,

Și leacul care va să vină pentru noi.

adu-mi Ghiocelul, te rog!

in jur apar din ce in ce mai des ghiocei. mai frumosi decat orice floare prin faptul ca-s puternici si delicati,  inteligenti si liberi, decid singuri unde si cand sa creasca, oricat ai vrea sa-i cultivi tot le e mai bine in pajistile pustii, in pamantul neingradit de legi omenesti, sub soare, vant si zapada.

pana nu le este greu - frig - intuneric, nu infloresc. fara miros si fara culori fancy, fara involburari moderne si luciri hipsteresti, cu capul rasucit catre pamantul mama, clipesc indragostiti de cer.

am si eu cateva idei fixe.
desi sunt moarta dupa inele, nu mi le cumpar niciodata singura.
desi iubesc ghioceii, pe primii din an nu mi-i cumpar singura.
stau cuminte si pana acum, in fiecare an, intr-un fel special si-au gasit drum catre mine. 

Ghiocelul. primul, chiar si numai unul. 

astept ghioceii si invierea inimilor, 

stand pe linia vietii din palma iubirilor.

ce mult l-a iubit

 sa fugim impreuna in lume, ii spunea el, iar ea chicotea zambind alb, cu ochii deschisi fara griji, cum sa aiba griji cu el de mana, cu el avea numai veselie, iubire si forta, ea putea sa miste lumea si grijile pentru el, avea sa darame piedicile intr-un cutremur benefic, fiindca el avea nevoie de ea si ea avea nevoie de el, altceva nu mai conta, cui sa mai ceara voie, ce sa mai astepte, sa fugim i-a spus si ea si au ras  amandoi, punandu-si palmele unele langa altele si el i-a facut un inel din iarba si ea i-a spus ca-l iubeste si el dadea din cap alintandu-se, cat de mult intreba el si ea inventa unitati de masura noi, astronomice, radeau si el era fericit si ea era fericita de fericirea lui, pana cand brusc lumina a inceput sa scada si mainile sa li se piarda, el se temea acum de ceva si fara energia din zambetul lui ea pierea incet, apoi din ce in ce mai repede, ce mult te-am iubit a mai spus ea, sa nu ma uiti a mai spus el si o oglinda a crescut intre ei, se tot cautau si nu-si dadeau seama ca fiecare locuia in celalalt deja, ca se puteau vedea unul in ochii celuilalt, salveaza-ma voia sa-l roage ea dar era prea tarziu, ce mult te-am iubit, spunea ea, ce mult m-a iubit aflase si el dar era prea tarziu, ce mult s-au iubit murmura ploaia, de ce n-au ramas amandoi intrebau copacii, le-a fost frica a murmurat si vantul, intr-un tarziu.

Îmblânzește-mă, a zis vulpea

- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
- A-ţi crea legături?
- Desigur, zise vulpea. 
- Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume.

Dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina.

Moon Pie

 

    Nu te faci bine de pojar îmbrăcându-te într-o salopetă lucioasă. Ascunzi bubele și febra, dar ele-s acolo. Dezbracă-te, acceptă boala. Ești urâtă acum, ai febră acum. Nu-ți plac siropul, algocalminul, statul în pat. Nu simți gustul ciocolatei, cafeaua îți face rău, parfumul preferat nu se mai simte din spatele mirosului de transpirație și de spirt medicinal. Dar știi ceva? Pojarul trece doar dacă admiți că-l ai, iei pastile și taci. Te faci frate cu doctorul până treci febra. Apoi pui frumos Hoka cei noi în picioare și-ți vezi de viață. Pojar n-o să mai faci, este once in a lifetime. Dar orice altceva va mai veni - știi că poți să lupți și să treci. Or die trying, just not before.

cum să arăți că ceva crește când de fapt scade?

 
E seară și eu sunt nemâncată și nedormită, fac și refac grafice, aproape că încep să mă amuze plăcintele astea și coloanele, le schimb culorile în speranță că voi găsi o concluzie deșteaptă care să  m-a ajute să închei ppt-ul onorabil, dar concluzia nu-i și la urma urmelor cum să arăți că ceva crește  când de fapt scade?

Nu mă simt bine, nu am mâncat prea mult zilele astea ( oglinda m-ar contrazice, ea știe că-s grasă dar cine o bagă în seama?) nici somn bun nu am avut, nu mă mir, doar constat, ca un researcher care spune concluzii nu dă soluții. 
Și din mijlocul acestor multe cifre și stare de pisică plouată mă trezesc cu dor de citit, de vin fiert și lumânări, de-o vacanță cu cineva drag și nevăzut demult sau poate cu cineva necunoscut sau cunoscut și uitat, cineva de pe o altă planetă, într-un loc cu soare și nisip cald și mă gândesc ce legătură au astea între ele și mă ridic și caut o carte de Anna Gavalda, fiindcă mi-e dor de sentimentul pe care l-am avut când citeam “ensemble c’est tout”, căci era tot iarna și frig și în casă era lumina multă și râsete de copii și un lego mare albastru început și neterminat și ghiozdane de făcut și pachețele pentru a două zi. Și mi-e ciudă că acum am atat timp liber cu care nu știu ce să fac util și mi-e trist și dor de vremurile în care pur și simplu zburam între îndatoririle de mamă și soție și cât de bine mă descurcam și habar n-aveam atunci că e bine, nici cât de greu îmi va fi să nu mai fiu utilă nimănui și cât de ucigător că nimănui nu-i e dor și nu mă-ntreabă nimeni când vii acasă, iubita, când vii acasă, mami, că ne e foame și vrem să ne uitam toți la ice age. Și mi-e rușine să mă gândesc că nu știu dacă aş mai putea acum și îmi vine să plâng  fiindcă știu că aş putea și asta și încă multe altele și nimeni nu-i aici să vadă că știu să cos, să fac ciocolată, că știu să fac lecții și să fac patul și să fac dragoste și cafea diminețile și să mă dau cu rimel și ruj în timp ce pun cașcaval  între cele două felii de pâine prăjită și copilul se face mare și are cămașă și cravată și bărbatul așteaptă să mă ducă la serviciu și să îmi pună melodiile noastre frumoase în mașina în care se simte mereu miros de mare, indiferent de anotimp. 
Și din nou îngenunchez pe covor, că în atâtea alte seri, și am în pahar 2 cm din ultimul vin făcut de tata, e acru deja și eu plâng încet cu vinovăție fiindcă iar l-am visat și-i spuneam că-l iubesc și îl rugam să nu moară, dar el zâmbea trist și zicea n-am ce face fata mea, aşa trebuie. Și plâng furioasă fiindcă iar l-am visat pe bărbatul care mi-a promis că n-o să mă lase niciodată singură la greu și că o să fie cu mine mereu dar iată că nu e aici și poate că nici măcar el nu mă mai iubește - ba da, mă iubește, azi noapte l-am visat și pe el și mă întreba dacă vreau să mă mărit cu el încă o data și eu i-am spus că nu m-a cerut nici prima dată, cum să fie acum a două oară, poate e și asta un indiciu, că dacă nu mă cere nimeni în lumea asta măcar să mă ceară în - și pentru lumea cealaltă, cui mai fac eu umbră aici, cu cine mai fac puzzle și cui îi mai explic eu despre substantive și despre aria triunghiului, o să vina poate alți copii da, știu, o să vină și zile vesele și cântece și alergări și lume care să-mi zâmbească dar acum aici e liniște și trist și nu pot să mă păcălesc că mi-e bine, nu pot să nu mă gândesc că locul meu e greșit ales aici, că aleg greșit zi de zi. Arăți mai bine ca acum câțiva ani mi-au zis, da, poate sufletul meu e de fapt un Dorian Grey, poate fiecare gând prost și leneș, fiecare gând prea îndrăzneț și obraznic taie adânc în sufletul care zâmbește prefăcut din spatele unor ochi care clipesc prea des, ca să nu vadă minciuna care se umflă zi de zi, gri și periculoasă, sufocându-i. 
 Și dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici colo” şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi imposibil. (Matei 17:20) dar se vede că n-am credință nici cât umbra seacă a unui bob de muștar sau de speranță, aștept o pedeapsă ca pe-o izbăvire, îmi zic că nu pot să sufăr și să plâng mai mult și ei râd de mine, se-ghesuie peste mine reci și negri, cu gheare mudare, o să vezi că poți mai mult râd ei, o să ne întrecem între noi și o să poți mai mult, că n-ai unde să te duci, ușile se închid după ora opt seara, nu contează ce faci ziua, nu contează cât de corect răspunzi, ușa se-nchide seară de seară, și crezi că mâine e altfel dar e doar un mâine gol și apoi e din nou pe mâine, cerșești cui nu trebuie lumină pentru noaptea ta. 

La urma urmelor, cum să arăți că ceva crește când de fapt scade?

Sare și piper

Atât a bătut-o la cap tușă-sa, c-a cedat. Ce vrei? Se bâlbâia, cuvintele i se lipeau de cerul gurii cum i se lipise de păr guma de mestecat a lui Dan, în prima zi de liceu. Baba-i văzu gândurile, nu degeaba era ghicitoare. Numele lui era deja pe-o hârtie iar femeia cu întuneric în ochi o învârtea murmurând și presărând-o cu niște prafuri ciudate. Ți-i drag. Tare. Da’ nu merge. Sunteți sare și piper. Nu pot să v-amestec, a zis baba. Amândoi - tu fericită, el nu prea. Separați - el fericit, tu deloc. Tu alegi.

A fost rapid și ucigător. Cu capul în pământ, plecând spre “deloc”, a luat piperul cu ea. Sarea a rămas pe numele lui.

Și-n lacrimile ei.

pot dar nu mai vreau

pot fi veselă, dansând încă o zi fără tine.

pot fi frumoasă, zâmbind încă o zi fără tine.

pot fi puternică, trecând încă o zi fără tine.

pot...dar vreau?

Pirații din Caraibe

 

M-agăț de cuvintele tale spuse și mai ales de cele nespuse, ca de niște frânghii puternice de care să m-ajut și să ies din mările astea sărate din inima mea.
Nu cred c-ai făcut cursuri de salvamar, nu știu dacă te pricepi la salvat prințese, dar o să fiu îngăduitoare. Ai în ochi ceva ce-aduce cu răsăritul de soare și cui nu-i plac răsăriturile? Aşa c-o să mă țin mai strâns de tine, n-o să recunosc că mă dor uneori umerii și coapsele de atâta efort, cântă-mi, vorbește-mi, fă ce știi, numai ține-mă la suprafață; nu-mi plac furtunile, pirații nici naufragiile.

Umanii și lumea lor

 

Îi tremura inima neştiind ce avea să se întâmple. Descoperise lumea asta de câteva săptămâni și nu-i plăcea ce văzuse. Nu trebuia să cunoști cuvintele umanilor - deși ea le înțelegea deja, florile au o mare capacitate de învățare, nimeni nu știe asta și e mai bine că e aşa -  ca să îți dai seama că cea mai mare parte din viață și-o petrec aruncând vorbe grele, rănind cu plăcere de prea multe ori. Apoi trântesc, lovesc și se încruntă. “Ce proști”, se gândea ea. “Uită că palmele lor sunt făcute să mângâie, ochii să zâmbească, glasurile să vindece…Și ei își pierd soarele și ploile certându-se".

Ciudat, ajunsese într-un loc frumos, liniștit, cu multă verdeață. Îi plăcea acolo. Și de bătrânul care-o sădise și-i udase rădăcinile cu lacrimi. Sigur, și cu apă, dar și cu lacrimi. De dragul lui înflorise mai repede și mai mult. Și-apoi încă un an, încă un an, apărea cu curaj de sub zăpadă și înveselea tăcerea tristă din jur cu petalele ei galbene. Apoi sigur că veniseră, răscoliseră pământul, îi zdreliseră tulpina și o aruncaseră adânc în întuneric. Umanii cei ingrozitori turnaseră noroi și suferințe peste ea. Vreo 3 ani stătuse acolo, gândindu-se dacă să mai iasă sau nu. Până la urmă firea ei bună răzbi și răsări iar; încercând să ierte și să uite, născu un parfum nou și tulburător din florile mai mici dar mai frumoase. Credea că avea să fie bine și liniște - aşa și fu multă vreme până când apărură iar un șir de oameni, o cutie de lemn și câteva cazmale. Și obrajii ei veseli, parfumul ei nou, vorbele frumoase …nimic n-a fost de ajuns. În faţa morții toți se închină, plâng și apoi răscolesc pământul, ascunzând flori, vise și iubiri. Când ultimul bulgăre de pământ opri și ultima rază de soare își dădu seama că mai devreme sau mai târziu, ea o să iasă iar la suprafață. Liniștită, zambila zâmbi, că doar aşa era numele ei. Pentru ea era speranță. Îi părea însă foarte rău pentru femeia asta mică, cu părul galben și ondulat ca petalele ei, cu parfumul straniu ca parfumul ei. Femeia asta își îngropa iubirea și n-avea speranță c-o să mai găsească vreodată alta la fel.