Against all odds, I am here now

 

Mulțumesc tuturor oamenilor și întâmplărilor din viața mea pentru toate cele de anul acesta si pentru că, against all odds, I am here now. 

Celor rele că nu m-au omorât și mi-au dat niște lecții - nu știu dacă am învățat de nota 10, dar măcar am încercat.
Celor bune că mi-au pus soare în inima și curaj în pantofii de alergare și m-au împins înainte.

Oamenilor care m-au rănit, fiindcă mi-au adus aminte că nu-s wonder woman, că trebuie să fii mai mult smerit și mai puțin mândru și egoist. Prin rănile deschise de ei au curs lacrimi dar și mult din răul acumulat, cam cum făceau babele în vechime când “îți luau sânge” ca să  te vindece de fierbințeală. 
Oamenilor cărora le-am fost indiferentă, pentru că mi-au demonstrat că nu trebuie să plac tuturor cu orice preț.
Celor care mi-au întors un zâmbet când le-am zâmbit, celor care mi-au răspuns la “bună dimineața” și la “mulțumesc”, celor care mi-au făcut o cafea și un ceai, care m-au lăsat să tac când aveam nevoie și celor care nu m-au lăsat să tac, când mi-era prea frica de liniște. Celor care mi-au dat apă pe traseu la concursurile de alergare, celor care m-au învățat să desenez, să scriu, să găsesc documentele rătăcite la cimitir când credeam că sunt pierdute pe vecie, celor care mi-au pus umerii și șoldurile la loc când durerea și nerăbdarea și disperarea mă copleșiseră.

Oamenilor care mă iubesc și când sunt zână și când sunt vrăjitoare, și când aduc primăvara și când sunt furtună de octombrie.

Mâinilor care m-au ridicat de pe fundul mării, unde mă înecam încet și fără să-mi dau seama. 

Celor de dincolo și celor de aici care au grijă de mine și care, dintr-un motiv neînțeles, mă iubesc fără condiții, fără întrebări, cu bunătate și cu blândețe.

Sunt aici și acum mulțumită tuturor.

De fiecare dată

 

Dorul de tine se izbește de mine de multe ori, 
Cum se loveau gheṭarii de Titanic. 
Și tot ca gheṭarii, mă biruie și mă scufundă
De fiecare dată.

Cusături cu sclipici

 - Ac. Ață.

-  Ață?!

- Bine, poate fi cu sclipici, dacă vrei. Foarfecă, ochelari.
- Ce facem?
- Nu ştii ce facem, nu? Te prefaci sau ce?
- Nu. Nu ştiu.
- Da' astea ştii ce sunt?
- Găuri negre, din spațiu.
- Pe dra...găuri negre. Sunt răni, de cât ai strâns din pumni de dorul lui, de cât ai oftat, de cât ai plecat ca să nu te mai întorci şi-ai revenit ca o laşă. Răni pe care eu le cos acuma, cu sclipici. Tu o să dormi, o să uiți, mâine te trezeşti, te duci la blestemata aia a ta de sală, în loc să te odihneşti ca lumea şi să-ți începi ziua cu calm, cu atenție şi linişte. Nu ştiu ce-i în capul tău drăgălaş dar tont. Alergi, atât visezi. Tâmpenii. De ce, de cine fugi?
-Ia ascultă, vezi cum vorb...
- Că, ce? Hai, uimeşte-mă!
- Cine eşti, în fond?
- Nu e treaba ta. Mai am puțin şi plec. Am cusut tot, deocamdată eşti bine, mai mult...nu pot gândi în locul tău.
- Dar poți "nu mai iubi", în locul meu, atunci?
...
- Atunci, taci şi coase. 
- E gata.
- Ne mai vedem? Începi să-mi placi.
- Îhâm. Te găsesc eu, la obiecte pierdute, ca de obicei. Te repar, tu nu-mi mulțumeşti, nu-ți aminteşti... Sper doar să apucăm să fii fericită într-o zi. 

 

Un fel de portocaliu

 

Mi-era frică de insecte dar cu el, pe malul bălții, uitam. De mică mă lua la pescuit, eu fiind mândră să-l ajut și să-i țin plutele - o colecție de baghete fermecate, uluitor colorate. Le atingeam cu venerație, apoi am avut și eu undița și pluta mea, galbenă cu dungi roșii. În vară, când era la spital, am comandat un set scump, amăgindu-ne că o să ajungem să le folosim împreună. 
    

E primul Crăciun fără tata. În coronița de pe mormântul proaspăt atârnă o plută oarecum portocalie, ca solzii peștișorului de aur. 

Solstițiu

 

Cea mai lungă noapte e când dorul își odihnește ușor capul pe genunchii mei,

acolo unde alteori stătea caldă mâna ta.

Ca apa prin sită

Ca apa prin sită trec lacrimile mele prin inima ta. Nu lasă nimic în urmă, doar răcoresc fiori și inventează zâmbete. Peste furtuni se lasă liniștea, peste duminici vine luni, peste dor vine dragoste, peste frica mea vine mâna ta. Mai stai cu mine o vreme, mai ține-mă lângă tine câteva răsuciri de Pământ. Aruncă ceasul, ai inima mea să-ți spună când trece timpul și ce bine că am inimă de alergător, pulsul e mic, fiecare secundă e mai lentă, avem timp să ne recunoaștem, să ne bucurăm, să ne iubim, să ne iertăm și să fim aşa cum numai noi doi ştim să fim. 

Rămâi un pic, mai stau un pic

     Mi-e greu să nu te găsesc niciodată când vreau să-ți arăt un zâmbet descoperit pe fundul ceștii de cafea sau în aburul dulce al ceaiului. Mi-e greu să nu știu unde ești și ce faci și apoi îmi dau seama că și mai greu e s-accept că știu unde ești și ce faci. În basmele vechi, prizonieră era prințesa și cavalerul apărea s-o elibereze fluturându-și sabia și iubirea. Acum eu te țin prizonier în gândurile mele și tot eu ar trebui să te eliberez cumva. Iubirea mea se lupta tot cu iubirea mea. Nu pot să te țin, nu pot să te las. Sunt jumătate vie în umbra ta, jumătate umbră în umbra ta.

Rămâi un pic, mai stau un pic. Găsește-mă; eu te-am găsit. 

De ce să nu-ntrebi de ce

     Ești podul care mă duce de azi - mâine, ești zâmbetul fără motiv și aerul care îmi curge în plămâni.  Nu-i nevoie să explic de ce te iubesc, fiindcă dragostea n-are nevoie de motive, de-asta e dragoste. Dac-aş găsi motive, ar fi doar un fel de “îmi place de tine” superficial și efemer. Nu te iubesc fiindcă aștept ceva “la schimb”, dragostea mea nu-i colecție de timbre sau de surprize cu mașini din pachetele cu gumă de mestecat. Nici nu cer voie cuiva, nici măcar ție, dragostea e la mine în inimă și e a mea, chiar dacă te privește pe tine. Te-am iubit înainte să știu și mai ales înainte să știi. Numai sufletele speriate sau neîncrezătoare caută motive. Eu am curaj și caut doar un fel de-a mulțumi că te-am găsit, că ne-am ținut de mână și că ne-am sărutat.

Te-aş fi iubit oricum, oricât, oricând. Nu mă interesează ce granițe ne despart, dragostea ține loc de lumină, de pașaport, de mâncare și de somn. 

În lumea mea ne ținem de mână și e destul - asta e dragostea.

Nu-mi plac umbrelele

Când plouă vara, mă bucur. Alerg prin bălți, dansez dacă nu mă vede nimeni, am 7 ani si aştept curcubeele. În copilărie ploaia era motiv de bucurie, bunicul meu îmi făcea bărcuțe de hârtie, ieşeam în expediție după melci, salvam furnici de inundaţie, scuturam frunzele cireşului şi țipam la atingerea apei ca sub cel mai năzdravan gâdilat.
Iarna, ploaia pare tristă. Aduce întuneric şi ambuteiaje, oameni-s nervoşi şi curcubeele nu apar pe frig. Dar şi-atunci ea ne spală de fapt praful de pe pantofi şi pe cel din inimi, iar noi habar n-avem câtă nevoie e şi de asta. 

Tu eşti ploaia care cade peste mine în toate anotimpurile. Şi când e rece şi mă tem, şi când e caldă ca o fericire moale de ciocolată. Şi n-o să-mi iau niciodată umbrelă, vreau să te simt şi să trăiesc sub picăturile gândurilor tale, aspre sau  blânde - exact ca viața.