29 decembrie 2019


mi-e frica de drumul de maine si de toate drumurile in general.
mi-e frica pentru ca sunt blocata intre "stai" si "pleaca", fiindca stiu ca orice asa alege nu o sa fie bine si o sa sfarsesc cu lacrimi si pareri de rau. mi s-a mai intamplat si deja nu stiu cat o sa mai pot suporta. mi-e frica sa nu fac nimic dar si sa fac ceva - orice.
mi-e frica fiindca stiu bine ca uneori visele trebuie sa ramana in locul lor de vise, ca doar asta e menirea lor. visele alea stravezii, pline de castele si cavaleri, de printese in rochii inflorate, visele alea in care fericirea e atat de reala incat se preface in picaturi de soare pe care poti sa le atingi... nu trebuie sa fie tulburate. daca rasufli prea tare asupra lor, din cauza ca inima ti-a luat-o razna pacalita de un viclean"ce-ar fi", visele alea risca sa se prefaca in cosmar. adica in realitatea zilei - o prapastie intunecata peste care alunec pe un fir straveziu, inainte e ceata, in spate e furtuna. sa stau nemiscata nu reusesc, sa ma grabesc inaine nu pot, sa ma-ntorc nu e loc.

mi-e frica, la marginea anilor si a vietii, a amintirilor si a culorilor care incep sa se cufunde in ceata. mi-e frica pentru ca inca te iubesc si pentru ca dragostea asta imi sfasie incet si ultima bucata de inima pe care-o mai am, aceea pe care ai lasat-o in urma cand ai plecat.
tu ai fost curajul meu. acum sunt doar un munte urias de frica inzapezita.

14 decembrie 2019


     crucea mea de dragoste, de lumina si de ger.
sa nu te superi, dar ma striveste greutatea gandurilor, a intrebarilor si a fricii. parca nu ma cunosti si nu te cunosc, parca nu ne-am intalnit niciodata si tot astept sa apari la coltul vietii mele, sa-mi spui "esti asa cum mi te amintesc" si eu sa nu stiu despre ce vorbesti.
am uitat ce-am fost si astept doar ce-o sa fiu. adu-ti aminte de mine si adu-ma inapoi. macar pentru secunda aia in care am sa-ti mai spun o data ca te iubesc. 

20 noiembrie 2019

azi, ieri, maine

nimic limpede inainte. ceata in spate. la dreapta si la stanga - praf si vant.
ici-colo usi inchise iar pe ele litere schimonosite contureaza infricosator: azi, ieri, maine.

atatea usi si eu n-am nicio cheie.
nici sa ma-ntorc, nici sa stau, nici sa plec. plutesc intr-o imponderabilitate care nu-mi face bine. frica nu-mi face bine.
in spatele tuturor usilor e cate un alt univers si-n toate universurile astea - eu tot te iubesc. fie c-am vrut sau nu. fie ca ma vrei sau nu. si azi, si ieri, si maine.

pastreaza tu inima mea.
e tot ce mai am bun.
pastreaza tu inima mea.
e tot ce mai am.
pastreaza tu inima mea.
e tot. 

8 noiembrie 2019

pe ce ne bazam viata

„E plăcut să te poți baza pe ceva / simplu și real / cum e să-ți fie dor de cineva".

am citit asta intr-o revista si m-a socat cand mi-am dat seama cat e de adevarat. poti sa simti sau sa nu simti unele emotii, dar dorul e atat de pur si real, frumos si sfasietor, e dur si mangaietor, ucigator si bun in acelasi timp.
plang de dor si sunt fericita ca am de cine sa-mi fie dor.
sunt secunde in care mor de dor, simt fizic cum inghet, cum mi se dezlipesc oasele si carnea pentru ca nu pot sa te tin de mana. si nu mai respir o vreme.
dar sunt si secunde in care luminez fierbinte din interior, ca o decoratiune de Craciun, alimentata de bucuria simpla pe care am avut-o cand te-am tinut de mana.
cand mi-e dor, imi amintesc cata vreme a trecut de cand te iubesc si cat de mult ma bazez pe asta. e un lucru real, care ma sustine. sa stiu ca lumea mea nu se sfarseste atat timp cat te iubesc e o usurare, fiindca, dragul meu... eu o sa te iubesc totdeauna.

11 octombrie 2019

alerg, nu fug


Eliud alearga maine.

Eu poimaine.

El o sa fie omul ala care a reusit imposibilul.

Eu o sa fiu omul ala care alearga iar dupa un vis imposibil.

Si nu vreau sa mai scriu nimic duminica seara. Vreau sa scriu acum, despre emotia de dinainte. Care e de fapt cea mai intensa, mai buna, mai reala si mai coplesitoare - emotia asteptarii. Cand intrezaresti clipa aia frumoasa, de dupa o perdea de lumina roz si calda, cand simti fericirea la varful degetelor si crezi ca daca te intinzi un pic mai mult, o s-o atingi. Dar cat de pregatiti suntem oare ca sa ne atingem, de fapt, visul? Stim noi sa-i facem fata, sa il traim fara sa ne imprastiem apoi odata cu el? Sunt fericita sub cerul asta rosu de seara, in care soarele se uita inapoi peste umar, zambind. Sunt fericita ca mai vine un concurs si numarul meu si chip-ul stau cuminti in rucsac. Sunt fericita acum, fiindca sunt nefericita alteori. Si fiindca la capatul gandurilor si-al respiratiei mele, e cineva.

Cat de departe e un vis indepartat?
Pentru Eliud, departe inseamna probabil 35 de secunde.
Pentru mine, departe inseamna probabil 35 de ani.
In lumi diferite, asteptari diferite, sperante si emotii diferite.

Dar poate ca si el, poate ca si eu, o sa adormim in seara asta si o simtim ca cineva o sa ne sopteasca “hai, ai alergat destul, de-acum ai curaj...si o sa fie bine”.



3 octombrie 2019

diacritice noi

si ce daca am fost destul de buna la gramatica? si ce daca am scris poezii si stiu sa povestesc? ce daca am luat note mari la examenul de literatura? cand vorbesc cu tine, mai mereu gresesc...
habar n-am cand sa pun linia de dialog si nici ghilimele. ma tem de virgule si niciodata nu nimeresc accentele... caciulita pe â sta stramb si despre şş...ce sa mai vorbim?

asa ca nu stiu... invata-ma tu.
ia-ma tu in mainile tale, incalzeste-ma un pic asa cum ai face cu o bucata de ceara. fa-ma punct si alege tu unde e locul meu corect. sub semnul mirarii, al intrebarii, la final de capitol de viata sau sus...peste un i la inceput de iubire. 

29 septembrie 2019

september run


m-am intors in padurea in care a inceput nebunia mea cu alergarea. am acelasi tricou de-atunci. am 5 ani in plus si am prea multa tristete in plus.

am fost pe aceleasi poteci si undeva, la o raspantie, m-am intalnit cu mine de-atunci. cu mine, cea un pic mai tanara. cea fericita, fara sa stie cat e de fericita. cea frumoasa, fara sa stie cat e de frumoasa. cea buna si rabdatoare, cea curajoasa, inventiva si utila. fara sa stie cat de buna e la toate astea.
m-am uitat la ea usor, doar cu coada ochiului de acum, batran si foarte plans.
mi-era teama c-am s-o sperii, tocmai cand mai avea doar cateva sute de metri pana la finish. m-a observat si ea si mi-a aruncat o intrebare din ochii veseli. i-am raspus doar: fugi, fugi cat de repede poti. da, el e acolo, te-asteapta. pe tine te asteapta. o sa te ia in brate si tu o sa fii fericita. sa nu uiti cat de fericita esti, te rog sa nu uiti,,. i-am mai spus. si tu? a intrebat ea, indepartandu-se deja. i-am soptit ca eu mai am de alergat. mai am de indurat. mai am de terminat drumul asta intortocheat, impanzit cu frunze uscate si lacrimi fara culoare. mai am de stat in padure. acum am experienta, pot alerga dublu. cat pentru amandoua.

tu mergi si tine-l de mana, i-am mai spus.
in lumea aia a voastra, tine-l de mana, de inima, de suflet si nu-i da drumul.
eu sunt in urma voastra, ocrotindu-va umbrele. 

21 septembrie 2019

ApaVie



desculta si cu parul despletit,
ascunsa fara s-o stii
in causul palmelor tale,
dragostea mea nu mai stie sa spuna nimic.

naluca timida si stravezie
respira inca, in chip neasteptat.
pesemne pentru ranile ei s-a inventat 
zambitul din lacrimi si mai ales ApaVie.

20 septembrie 2019

11 septembrie 2019

"Frankly, my dear, I don't give a damn"


  asta e toamna mea, reala.
dincolo de emotiile scolaresti si de rochia tip zana-septembrie, dincolo de alergarile rapide care-mi sparg oasele pieptului, dincolo de cerul de aur intins peste frunzele batute de vant, dincolo de mini-minciunile pe care le inghit zi de zi la micul dejun... vin serile. serile grele, in care inventez "sperietori de lacrimi" si umflu cu paie putrezite papusi hidoase, care devin stupide si periculoase. vin serile in care oricat as spune - in gluma sau cu teama, cu smerenie umbrita de speranta idioata -  acel imposibil de oprit "dragul meu drag", e degeaba. de nicaieri si niciodata n-o sa mi se intoarca, bun si datator de viata, acel simplu "draga mea draga". 

6 septembrie 2019

cuvantul care nu e doar un cuvant


viata e facuta din dragoste si amintiri.  chiar si cand ni se pare ca nu-i asa - sau mai ales atunci.
si daca uneori nu putem sa alegem pe cine iubim si ne trezim cu dragostea nechemata la usa sufletului, macar sa hotaram cum iubim si cum ne amintim. si numai noi putem sa alegem cum ne traim  dragostea, indiferent de varsta si de obstacole, de incercari si de amenintari, de nepotriviri si de slabiciuni. 
cu ochii fardati de prafuri scumpe sau inconjurati doar de nesomnul simplu al intrebarilor.
cu mandrie sau cu smerenia fierbinte, izvorata din ingaduirea unui cantec nou intr-o inima pustiita.  
cu nelinistea si naivitatea inimii calde, mereu vibrand de emotie, in ciuda zecilor de ani scrijeliti in calendare.
cu curajul nebun de-a spune te iubesc – in gura mare, in gand, in scris, in vis.
cu raze de soare in ochi, ascunzand munti de sare care ustura, presarata peste ranile launtrice.
cu liniste, tacere si rabdare. 
cu grija infinita "sa-i fie bine" celuilalt inainte de orice, inaintea ta mai ales. 

cu dor.
cu dor.
cu dor.

dar si cu fericire. dragostea adevarata aduce fericire, chiar si-atunci cand are un singur sens, chiar si-atunci cand fruntea e singura si plecata in pamant, asteptand o mana de ajutor, o mana de dragoste, o mana de izbavire. 

2 septembrie 2019

o toamna fara primavara


in dimineata asta mi-a fost putin frig. un tremur scurt, de cateva secunde, ca un gand scurt, nedeslusit.
in seara asta mi-a fost putin frig si multa frica. de umarul meu gol, se-agata timid toamna. as plange de dorul zilelor trecute si-al verii. as plange pana toamna s-ar transforma in alta toamna si in alta...dac-as sti ca la capatul anotimpurilor te-as gasi pe tine.
dar oricat de dor mi-ar fi, nu pot sa te aduc in calea mea. oricat as alerga de mult, n-am cum sa mai ajung la tine. stiu bine ca nu un semimaraton ne desparte pe noi. ne despart lumile si anii, tacerile si neputinta mea.
ne-curajul meu. raspantiile asezate gresit, visele mele prea inalte si nechibzuit de fragile.

nedrept de mult te iubesc, nedrept de greu e sa traiesc, cand tu n-ai ce face cu dragostea mea si mie ... mie nu mi-e primavara decat cand sunt in bratele tale. 

24 august 2019

poti, daca vrei

nu-mi vine sa cred prin ce am trecut.

pornesc increzatoare la drum, sa descopar orasul asta bantuit de fantomele din ada-kaleh. pe strazi nu e nimeni, in curti sunt nunti. trotuare largi. pustii. am incredere in google, totusi, desi ma duce prin niste locuri dubioase, dar o fi stiind el.
intreb o babuta - cam vrajitoare ea, asa - daca pe aici e spre podul lui traian.
zice ca nu. eu ii spun ca am harta pe mobil si asa imi arata.
ea zice ca nu.
eu insist - dar ajung la dunare pe aici? ea inclina din cap cu mila...da, zice. poti, daca vrei.

cobor o straduta ingusta, plina de gunoaie. caini si suspans... trec peste calea ferata, doamne ce bine ca nu ma vede nimeni din cei care ma cunosc, ce bine ca nu trece trenul pe aici - da' de unde, ca vine in fix 2 minute, vai! drumul stramt se preface intr-o poteca de praf fierbinte.  si ies soparlele, lacustele, libelule, albine, gandaci si totul fosneste, se lipeste de mine, soarele ma arde, iarba pana peste genunchi zgarie. toate vietatile astea par ca ma intreaba ironic : ce cauti, ce cauti... nu stiu. raspunsul oficial este: podul lui traian. raspunsul mai profund e altul. si nu-l stiu.

sunt pe un drum parasit, imposibil de parcurs. asta suna cunoscut, e viata mea? strabat cu groaza peste 2km prin tufisuri inalte, doar o poteca intre dunare si linia de tren, si nicio casa, nimic. cam inspaimantator. nu vreau sa ma intorc. inainte nu se vede nimic. cand am crezut ca ajung in port, am dat numai de hartoape si drum inchis. din nou, un sentiment cunoscut. cand cred ca am ajuns undeva, drumul se inchide.

daca as fi putut sa traversez linia ferata, ar fi fost bine, dadeam de un zid cu niste scari. sus, vreo 5 cehi faceau misto de mine, cred. ei erau sus pe sosea, bine mersi. eu in mijlocul balariilor. ne desparteau vreo 30m inaltime si un infinit de greseli si nebunie. am vazut un barbat oarecum normal si cu orice risc am intrebat - cum ies de aici. el imi arata tot inainte si cica e o poteca in dreapta... cred ca era pescar de fapt. o secunda mi-a dat prin cap sa raman cu el. am cautat poteca. ceva mai mic si mai abrupt nu am pomenit. m-a dus intr-o straduta laturalnica, dar cantau cocosii, ceea ce inseamna viata.

am scapat. in putine locuri nu m-as mai duce niciodata. asta e unul.

am gasit podul lui traian.
alte raspunsuri, inca nu. 

22 august 2019

o noapte ca toate noptile


noptile alea in care te uiti in gol, pana uiti sa respiri si televizorul vorbeste, vorba aceea, ca televizorul.

noptile alea incremenite si aspre, in care iti apesi sanul stang, sa verifici daca iti mai bate inima.

nopti din alea in care aluneci usor de pe canapea, simti ca te zgarie ceva pe pulpe, te uiti in jur si-ti spui uimita "cum, nu am mai spalat covorul si perdelele de la Paste...".

noptile alea in care in casa e intuneric si ti-e foarte frica, dar nu vrei sa aprinzi lumina pentru ca asa frica o sa stea cu tine si nu vei mai fi singura...

noptile alea in care te joci "de-a baba oarba" cu cifrele ceasului, cu setea, cu pofta bolnava de dulce si deschizi frigiderul, vezi patrunjelul uscat si ciresele si rosiile de care nu te-ai atins de o saptamana si nici nu mai intelegi de ce le-ai cumparat, in the first place. ti-e sete si greata si-ti amintesti ce bine era cand gateai, si casa mirosea a zahar ars si a cafea si a dulceata de visine.

noptile alea grele, in care iti lipesti fruntea de fereastra si vrei sa glumesti cu luna, ca sa nu-ti vada lacrimile, dar ea nu se lasa pacalita si te tot intreaba "ce e, ce e" ca o toanta, de parca n-ar sti... dar te forteaza sa spui, sa arunci totul din tine... si dai din cap "nu, nu e nimic, nimic..." pana ametesti si ti se pare ca nu mai plangi.

noptile in care aerul te doare si pe-afara si pe dinautru si-ai vrea sa uiti dar imediat te ingrozeste gandul ca ai putea sa uiti. cand ai vrea marele "tot" si te-ai multumi cu cel mai mic "putin".

noptile alea in care ai deschide larg geamurile si ai striga din toata inima, din toata carnea si din tot sufletul, din toata viata ta care-a fost si care-o sa fie: te iubesc. cu teama, ca si cand ar fi prima data, ca si cand ar fi ultima data. pentru ca da, i-ai spus si i-ai scris de multe ori, dar tot ti se pare ca n-a fost destul. 

noptile alea toate, toate, in care, pur si simplu, il iubesti; fara s-astepti un raspuns, un gand, fara s-astepti nici macar ecoul.

14 august 2019




De obicei m-apuca starea asta în septembrie, dar acum cine știe de ce, e august și eu deja dau târcoale librăriilor. Nu aş putea să explic niciodată - și-n definitiv nici n-are sens să mă obosesc - ce este cu povestea asta cu caietele, creioanele și acuarelele. Îmi amintesc că una dintre meseriile pe care le-am luat în considerare când eram mică a fost și asta, vânzătoare în librărie. O invidiam sincer pe doamna din magazinul de cartier, la care mergeam cu bunicul după hârtie, lipici și cretă colorată. Mă fascinau creioanele și pixurile, aş fi cumpărat toate gumele de șters și etichetele. Mirosul de plastic și de cartoane lipite îmi dădea  un soi de dependență și liniște plăcută. Îmi amintesc de primul ghiozdan cu emoție reală, cam cu aceiași fluturi în stomac pe care-i ai când îți amintești de prima dragoste. Mi s-a părut un ghiozdan magic, de fiecare dată când îl deschideam așteptam să iasă o zână cu rochie verde, praf de stele, o surpriză cât de mică. Piele de culoare roșu închis  și cusături albe groase, avea scris cu albastru electric 1 +1 = … Am fost foarte impresionată că nu era trecut și rezultatul. Era un fel de poartă deschisă pentru imaginație și confirmarea că poate nu e bine să te repezi mereu să scrii că 1+1=2.  
Acum, în mijlocul unei oboseli nefirești, a unei tristeți dezgustătoare și lipicioase, mă regăsesc făcând liste cu rechizite. Și brusc, fără să știu cum, mă surprind că mă înveselesc. Completez în dreptul articolelor pe care trebuie să le cumpăr - creioane colorate 2 cutii, plastilină 2 cutii, lipici 3 tuburi - și în interior mi se trezesc iar fluturii și zâmbetele. Mă văd într-o mare de culori și miroase a școală, a cărți și a nuci. Miroase a cerneală și a cămăși noi, apretate. Biroul de-acum, friguros și răutăcios dispare, se simte însă răcoarea parfumată a dimineții și se aude clopoțelul; eu stau iar în banca a doua de la geam și nu mă tem, fiindcă am făcut toate fișele de lectură și am învățat teorema lui Pitagora. Și fiindcă atunci nu știam ce-i aia cafea, în pauze beau apă din paharul de hârtie pe care mi l-a făcut băiatul ăla drăguț, ca să fiu de acord să mă mut cu el în bancă, la ultima oră. Și mai simt mâna mică a surorii mele pe care o învățam regula de trei simplă și mai aud glasul bunicului care-mi spunea să am grijă să nu mai micșorez literele la sfârșitul rândului … și mi-e dor de școală, de creioane și de lipici, de adrenalina tezelor și a drumurilor către casă, lungite intentionat pentru încă 10 minute de vorba cu gașca și cu “el”, de bentița pe care o disprețuiam atunci. Mi-e dor de fata aceea blândă și bună, curajoasă și cuminte, care nu greșea decât rar și atunci mai ales verbele la limba franceză.
Mi-e dor de fata aceea care avea încredere în mine și în viața pe care spera să o aibă. Îmi pare rău că n-am fost în stare să i-o pregătesc, că am trișat, că m-am temut sau poate că doar n-am fost atentă... Îmi pare rău că azi îi dau mai multe lacrimi și teamă, mai multe tăceri și nervi decât muzică și dans. Dar o să-i cumpăr caiete, carioca și pixuri, cărți de colorat și markere, tot felul de prostioare pe care nici nu le visa când era mică … și aşa bună cum o cunosc eu pe ea, o să mă ierte și o să îmi facă năzdrăvan cu ochiul, spunând că " hai,gata, zânele nu pot să stea triste prea mult timp".

12 august 2019

fluturii negri din sifonierul alb




Caut in mijloc de noapte un tricou, sunt transpirata din cauza unui cosmar …sau fluturii negri cu aripi reci si slinoase n-au fost numai in vis …?
Deschid o usa de dulap si in umbra dormitorului vad viata mea, care incape in sifonierul asta alb.

Pe rafturile de sus, unde agat saculetii cu parfum de liliac sau de iasomie si unde nu ajung decat urcata pe scaun, sunt cerceii cu care ma duceam la petreceri in liceu, atat de lungi pe cat erau fustele de scurte; agenda cu coperti de matase aurie, in care dorm nume si numere de telefon din vremea in care fericirea statea in “alo, imi aduci si mie la medeleni, te rog”, de parca nu stiam amandoi ca eu deja o citisem si facusem fisele de lectura, dar na, trebuia sa existe un pretext pentru al treilea telefon in aceeasi dimineata; o poza veche alb-negru cu doi copii pe care aproape nu-i recunosc, dar a caror dragoste aiurita si vie imi aduce lacrimi in ochi; caietul de mate cu franturi de povesti, poezii si mai ales multe vise curajoase.

Pe rafturile de jos de tot, aproape prafuite, haine din vacantele « hai sa-ti iei si tu o rochie noua, ca doar mergem la mare » sau de la revelioanele « tocmai fiindca suntem numai noi doi, trebuie sa fii sexy »; pijamalele cu desene animate pentru diminetile de craciun; cutii cu telefoane mobile vechi care pastreaza SMS-uri de dragoste si poze cu franturi de povesti, poezii si mai ales vise nazdravane.

La mijloc, la nivelul pe care poposeste mana zilnic,  intr-o dezordine respingatoare, un dosar cu analize si CT-uri hidoase, certificatul de deces, bluzele mele negre, rochiile gri si camasile maro; mai sunt si tricourile si puloverele lui, in care ma ascund in noptile in care stiu ca n-o sa dorm si ma mint ca inca ma tine in brate. Aici, la nivelul unde e cel mai usor de ajuns, nu-s povesti; sunt numai vise frante si frica.

5 august 2019

ramas bun



atata vreme m-am intrebat de ce nu plang mai mult. de ce mananc si de ce vorbesc. de ce incalc si cele mai elementare reguli de normalitate si de justitie, pana la urma. fiecare zi care trece ma face sa simt cum gresesc, iar si iar. ma simt din ce in ce mai putin ca un om si din ce in ce mai mult ca un infractor mutilat, care are ceva ce nu e al lui, dar nu stie cum si cui sa-l inapoieze.

acum stiu.

acum, cand in sfarsit plang. cand stau intinsa pe covor si vad tavanul si lustra pe care am cumparat-o cand ne-am mutat in casa asta.  acum, cand gandul construieste fiecare miscare pe care corpul ar avea-o de indeplinit. acum, cand simt unde s-ar duce picioarele mele si ce-ar face mainile mele.
e atat de usor.... am cumparat atatea bilete de drum, de una singura. ce-ar mai fi inca unul? am alergat destul. poate e vremea sa ma opresc. atat de usor. atat de scurt si simplu. si durerea din inima si din plamani si din cap si din genunchi n-ar mai fi. dar unde s-ar duce, ma intreb deodata. si ma inspaimant, cand inteleg.

acum stiu ca mana ta, dupa care tanjesc de atat timp, ma opreste. mana ta ma tine aici. mana ta opreste si lacrimile. mana ta imi leaga sireturile pantofilor de alergare. mana ta, aproape cu violenta si duritate, fara mila si fara drept de negociere, ma obliga sa raman.

eu sunt cu totul  un fel de invelis de plumb in jurul durerii. o simt in mine, abur gri stralucitor, fascinant in felul sau. mai periculos decat orice izotop radioactiv. mai letal decat cianura.
sunt inchisoarea durerii si printre noi, nimeni n-are putere s-o opreasca, in afara mea. nu stiu cand si cum am ajuns asa. dar daca eu renunt, toata suferinta dinauntrul meu o sa ramana libera, sa-si napusteasca ghearele si coltii peste ei. peste cei care se uita la mine, asteptand sa fiu aici. asteptand sa ma vada in picioare, zambind. intr-un fel idiot si penibil, patetic si nedrept, caderea mea ar fi caderea lor. si nu pot sa las asta sa se intample.

mi-e greu. mi-e greu sa raman, dar si sa plec.
mi-e frica sa raman, dar si sa plec.
ma mint ca sa raman, dorindu-mi sa plec.

o sa raman. o sa raman.
o sa raman atat timp cat o sa ai nevoie de mine, sa fiu aici.
dar in interior imi clocoteste o centrala nucleara, sa nu uiti asta.

I can wait forever if you say you'll be there too

27 iulie 2019


  si intr-o zi el iti trimite o harta veche, colorata stangaci, harta locurilor in care ati visat sa traiti. si tu alergi sa ii pui o rama, ca o granita peste care sa nu calce strainii cu ganduri rele.
  si intr-o zi el iti spune: stii ce, as vrea sa te imbraci ca si cand ne-am intalni si ar trebui sa ma indragostesc din nou de tine. si tu te trezesti speriata dar aproape ca-ti vine sa zambesti, fiindca-i recunosti dorintele nazdravane.

  si crezi ca prapastia si caderea in gol se termina. crezi ca din nou cafeaua are gust. si crezi ca poti sa colorezi din nou si ca n-ai uitat cum e sa dansezi. si crezi ca dimineata e o dimineata adevarata, nu un fals pus la cale de vreo companie de etichetat vise.
si crezi ca e de-ajuns sa crezi. si fugi sa-ti cumperi ceva dragut, asa cum numai lui i-ar placea.

 esti bucuroasa fara motiv si-ntinzi mana sa scoti speranta din coltul ei, fara manusi de protectie si te frigi din prima secunda. in prima cabina de proba, cu prima rochie in mana. cand intelegi ca n-ai putea s-o porti niciodata. si nu fiindca e rosie sau are volane. nici ca-i prea decoltata sau are umerii prea dezgoliti.

  ci doar pentru ca intelegi ca niciodata n-o sa fie langa tine el, care sa-ti inchida fermoarul la spate. 

19 iulie 2019

marină


Stau la granița mării ca un pescar bătrân, întinzând plase și poticnind mișcări scurte și fără rost.
În aer foșnesc aripi de pescăruși. În zare hoinăresc vapoare în care n-am să mă urc niciodată.
Inima mea e o sticlă ciobită, acoperită de alge, închizând un mesaj scurt de SOS. 
     
      Tu la care margine de ocean m-aștepți?

17 iulie 2019

cum am alergat eu cu robert



   pe robert îl urmăresc de vreo doi ani. la început vedeam știri și comentarii pe paginile de alergare și aşa am înțeles că “înghite” cu încăpățânare km și distanțe foarte lungi, că e un băiat tânăr și ambițios, cu putere și curaj. pe urmă, încet-încet am început să îi citesc blogul și aproape că nu mi-a venit să cred că există un om în combinația asta, aşa cum e el. sportiv dur, puternic și rezistent, răbdător și curios, pentru care nu există “nu se poate”. și în paralel, un tip care citește poezii, scrie despre dragoste și dor și își respectă mama aşa cum puțini sunt în stare.

   de hospice sunt legată de când le așteptam vizita ca pe o mântuire miraculoasă - până când n-a mai fost nevoie… îi apreciez cu tot sufletul și am mai alergat pentru a aduna donații pentru ei iar când au anunțat ce urmează să facă alături de robert, am știut că trebuie să fiu și eu acolo. să alerg cu el o jumătate de oră, aşa bătrână și înceată cum sunt. să vorbesc din nou oamenilor despre un nou soi de speranță domoală și bună pe care ei o pot împărți, la nevoie.

   am urcat pe bandă mai emoționată decât la orice examen, decât orice puștoaică la prima întâlnire. aş fi vrut să îl întreb atâtea. cum a fost când a terminat primii 5 km. cum a fost când a pierdut prima dată. cum face să respire când nu mai poate să respire. cum face să nu-i mai fie frică. în loc de toate astea, am tăcut stingherită și rușinată. nu mă gândeam decât cum să fac să nu-l încurc, să nu-l fac de râs. m-a izbit felul în care pășea. apăsat și ușor în același timp, mai mult zbura. privea înainte dar zâmbea și celor din jur. părea că se joacă, aşa ca un copil care fuge prin pădure “de-a v-ați ascuns”. dar undeva în colțul ochilor și-n glasul cu care spunea “mama, te rog dă-mi niște apă” se simțea bine că știe ce face și de ce face. simplu și al naibii de complicat - să alerge fără oprire 12 ore și 135 km. ca să adune donații pentru casa hospice. ca să arate că se poate ca oamenii să aibă grijă de alți oameni necunoscuți. când zâmbea, totul părea extrem de simplu. părea că după ce noi toți ne vom fi terminat alergările, boala asta nenorocită nu o să mai existe. când am urcat alături de el, eu asta am simțit. că noi, fiecare după puterea lui, o să o călcăm în picioare suferința. și că după acest război crunt de 12 ore, nimeni nu o să mai fie trist și fără speranță. când reporterul a venit să-i ia interviu, singura grijă a lui robert a fost “să nu mă faci să plâng”. i-am spus “o să plâng eu în locul tău” și a zâmbit și a dat din cap, aprobator. mă uitam la el coada ochiului, îngrijorându-mă de tot efortul și chinul prin care trebuie să treacă. amintindu-mi și de chinul prin care trec bolnavii fără speranță în spitalele noastre. gândindu-mă cum e să fii condamnat la moarte fără vreo vină. cum e să fii cel care stă, ani la rând, lângă un astfel de condamnat, care luptă fără să știe exact până când. apoi au venit bunicile acelea cu pancarte și baticuri colorate, ascunzând frunți pustiite de citostatice. când le-am văzut încurajările, eu am plâns și el a călcat și mai apăsat. alerga în mijlocul nostru dar uneori părea că e singur, că se îndreaptă către ceva ce numai el știe și caută. când m-am dat jos de pe bandă, ne-am strâns mâinile și eu i-am spus în gând că sper ca el să nu fugă de ceva ci să alerge către ceva, către visul lui frumos și albastru.

  am alergat un pic cu robert și a fost ca și când m-am întâlnit cu un extraterestru. după o vreme eu am revenit pe pământul plin de riduri, de întrebări și de neliniști iar el a rămas să zboare în continuare. eu am plâns din nou pe potecile pădurii, de singurătate, de dor și de teamă dar și de mândrie, de curaj și de bucurie. el a rămas undeva deasupra tuturor, ca să umilească demonii și fricile noastre - dar și pe ale lui.

11 iulie 2019

prințesa și cenușăreasa dinăuntrul prințesei



rochia office, părul aranjat, pantofii cu toc subțire, parfumul ... toate sunt impecabile. e soare. e încă liniște.

fusta deasupra genunchilor, șosete cu buline portocalii, rucsac fistichiu și căști mici în urechi. orașul e agitat, sub un nor de oțel tainic și rece.

jeanși și cămașă albă, mărgele colorate și un singur cercel, bucle obraznice peste umerii drepți. e praf pe drum și miroase a apus.

colanții de alergare cu galaxii, tricou vernil și șireturi mov fosforescent, părul prizonier în două cozi neastâmpărate. sâmbăta dimineața, orașul aleargă.

-ce drăguță ești azi!

-nu știu cum poți să fii veselă pe ploaie...

-tu de ce nu te enervezi niciodată?

-cum de ai atâta energie și putere?


totdeauna buzele-i sunt zugrăvite cu ruj scump, ascunzând jocul de-a lacrimile.

totdeauna duce un plâns mut și lin, bine ascuns sub un parfum fin de flori.

jupuită de vie, cu brațele goale, așteptând zadarnic două palme care să-i ocrotească mâinile rănite.

separă grâul de neghină, amintirile de viitor, râsul de plâns, bucuriile de amăgiri, somnul de nesomn și rostul de “fără rost”.

de-atâta ales, nici nu mai știe dacă-i prințesă sau cenușăreasă.



3 iulie 2019

crisalida




omoară-mă acum, cât sunt încă o omidă grasă și urâtă. 
nu mă lăsa să urc pe scoarța copacului și să văd soarele din vârful lui.
nu mă lăsa să mă cuibăresc sub frunzele verzi și să-mi țes acolo o casă. 

omoară-mă acum, cât sunt încă o omidă oarbă, leneșă și fără vise.
nu mă lăsa să mă fac fluture, s-ar putea să mă așez pe umărul tău și să rămân acolo,  îndrăgostită de pădurile din ochii tăi.
nu mă lăsa să mă fac fluture, căci te-aș iubi prea mult.

24 iunie 2019

amagire



Inima mea prizonieră aici,
Gloanțe nerăbdătoare dincolo
Și-ntre ele, subțire,
Sticla bulletproof
Pe care tu-mi scrii uneori,

Bună dimineața!

14 iunie 2019

da-mi un minut cat o vesnicie



          mă mișc cu greu pe drumul doborât de arșiță. sub ochii mijiți vor să crească lacrimi, care n-apucă să ajungă prea jos pe obraji. se evaporă înainte de a prinde formă. e soare, e febră și afară și înăuntrul meu. în rucsacul vesel sunt patru cutii cu medicamente. nimic special, obișnuitele mele amigdalite. și mă doare fiecare fir de păr, fiecare bucată de os și de carne și nu de la boala asta banală. unde ești?   

            e vineri și mâine e prima zi de vacanță de vară. în oraș copiii se plimbă cu părinții de mână și cu coronițele pe cap. am fi plecat poate la mare noi trei. la marea noastră, la care băiatul nostru tot vrea să mă ducă, dar care pe mine de-acum doar mă sperie.

            e vineri și mâine e sâmbăta morților. și-n loc de gustarea pentru drum, azi pregătesc coliva pe care o s-o pun în rând cu altele, încercând să te aud ... poate. 

            e vineri și e una din zilele acelea în care durerea, singurătatea și disperarea mă apasă, ca o cocoașă hidoasă. am nevoie să-mi pun capul pe un umăr bun și puternic, doar pentru un minut.
            și brusc înțeleg cât de inaccesibil îmi este minutul acesta, mie. 

7 iunie 2019

prințesa adormită




La urma urmelor, prințesa adormită fusese foarte liniștită. Sub bolta de spini, dormea lin, mereu tânără, ne-tristă, visând domol la ploi calde și curcubee roz. Sau la pantofi cu toc, la excursii în vârf de munte, la cafele și ciocolată …sau cine mai știe. Și-ntr-o zi, un tânăr care se credea viteaz, s-a hotărât brusc să-i tulbure somnul. Și ea a trebuit să se ridice din pat, să se scuture de praf și să zâmbească frumos. Cât s-o fi bucurat? Cât s-o fi speriat? Cât l-o fi bodogănit în gândul ei de prințesă, cu cuvintele ei dulci de prințesă … cine să știe? O fi vrut ea să fie trezită? Că n-a întrebat-o nimeni. Poate nu era pregătită să se trezească și oricum, prințul nici măcar nu îi adusese o cafea - aici se vede că el nu o cunoștea prea bine. Sigur, îi oferise daruri vrăjite, nemaivăzute până atunci: cântece frumoase și luna de pe cer - totul în alb & negru, aşa încât ea să le coloreze după plac; drăguț dar incomplet. O fi vrut ea să intre din nou în lume? După cum se agăța de brațul prințului, unii au crezut că da. După cum suspina nopțile, cu ochii pierduți în norii de argint, alții ar fi spus că nu. Prințesa singură știa că n-avea în fond niciun răspuns corect ci doar o altă întrebare, pe care încă se temea s-o pună prințului: De ce mi-ai adus aminte că mi-e dor de tine?

31 mai 2019

Un lan de grâu





Spice aspre, nici urâte și nici frumoase, de o culoare incertă. Modeste, sigure și puternice, dure la exterior, ascunzând în ele miezul de care depinde o mare parte din viața pământului. Insecte, animale, păsări, oameni - toți iau ceva de pe urma unui bob. Toată lumea are nevoie de grâu, toți sunt îngrijorați la gândul că le-ar lipsi. Dar câți ar culege, ca să pună între filele unei cărți, un spic? Câți își întorc capul cu recunoștință reală către grâul care le oferă, nebăgat în seamă,  esența supraviețuirii?

Un lan de grâu și în mijlocul unduirii lui, din loc în loc, se ridică îndrăzneți, obraznici poate, fierbinți și plini de viață - macii. Macii efemeri, subțiri și delicați, pretențioși și atât de puțin folositori. Ne fură privirile și zâmbetele cu petalele lor străvezii și arzătoare, ne fac cu mâna și le e atât de ușor să ne aducă lângă ei. Și cine n-are într-o carte măcar o floare de mac? Cine n-are în inimă măcar un foc roșu, o iubire mare, presată de ani și de dor, păstrată cu grijă în secret?

Și noi suntem cam toți, ba maci …. ba spice.
Fără să vrem - hrănim, iubim …
Dac-ai putea s-alegi, ce-ai vrea să fii? Spicul sau macul?

29 mai 2019

there's no time for us




cele mai multe minciuni tot noi ni le spunem. și tot noi ne suparăm pe noi de toate amăgirile pe care ni le scoatem în drum. eu parc-am obosit să-mi inventez recompense, ca și când aş fi un câine mic și alintat. e anormal să fac pași înainte doar dacă am în faţă, mai aproape sau mai departe, o momeală. am aruncat în ultimii ani tot felul de bucățele ispititoare: termini facultatea, faci ăia 10Km în valencia, publici o poveste, alți 10Km, solo movie, valencia din nou, minus 2 kg, rochia aia de bal, încă un curs de scris povești, copiii cu care fac lecții … semimaratonul, întâlnirea cu colegii din liceu. până când însă? recunosc cu smerenie, în principiu fiecare zi e frumoasă și blândă cu mine. mă lupt să mă bucur de “azi” fără să mă gândesc la “mâine” și cu atât mai puțin la “ieri”. și cu toate astea, în cele mai multe zile mă simt ca și când aş merge pe o lamă subțire de cuțit. mă ustură cumplit fiecare pas și m-aş opri, dar e ca la alergare, dacă stai pe loc te doare mai rău decât dacă mergi. din când în când apare câte un scăunel fragil din sare aspră și gri, pe care mă mai așez și mă odihnesc plângând. dar am nevoie de scăunel și lacrimi din ce în ce mai des. cum să mă opresc să-mi fie frică? cum să mă opresc din a aștepta ceva ce nu știu nici ce este și mai ales dacă o să vină?  cu ce, de ce și cât să mă mai mint pentru încă niște pași în față? niciodată nu mi-am trăit mai puternic inutilitatea și minciuna. am obosit să-mi inventez un viitor care nu există. am obosit să mă mint că lumea a fost alb-negru mereu, când eu îmi amintesc foarte bine culori și parfum și muzică. am obosit de explicații științifice pentru golul care se adâncește în mine și am obosit încercând armă după armă, strategie după strategie.

adevărul e că
there's no time for us e în fond there’s no time for me - și niciodată n-a fost.

25 mai 2019

sub aripa lacului




Și ploua doar pentru că eu eram un pic cu capul în nori
 Și ochii începeau să ni se joace de-a "v-ați ascuns".
 Și bătea vântul doar pentru că trupurile noastre se învârteau în sens invers acelor de ceas, 
 cerșind un colț din steaua fără nume, cu inima vie dar fără glas.
 
 Și eu nu știam dacă afară e prea frig sau înăuntrul meu e prea cald
 Și mă rugam ca palma din palma mea să nu fie doar o umbră;
 O graniță de gânduri ne despărțea de noapte și de restul lumii
 făcându-ne pe mine și pe tine, stăpânii efemeri ai Lunii. 

18 mai 2019

scăunelul colorat



            sâmbătă dimineață e soare, în sfârșit. în piață e o forfotă care-mi place, miroase a flori, a iarbă și a zâmbet. 
            trandafiri, mușcate, verbine, micșunele, bujori și maci – petalele chicotesc și valuri de parfum transformă locul într-o poveste veche, de pe vremea bunicii.
            căpșunele visează la perne moi și vanilate, de frișcă. cireșele așteaptă urechi zglobii de fete. zmeura face tumbe și vine cu rețeta de sirop în buzunar.
            până și leușteanul și busuiocul își poartă aromele cu nasul pe sus.
 
            undeva, retras, e un magazin mic cu tot felul de obiecte din plastic – castroane, linguri, cutii, găleți … și câte și mai câte. o fetiță, degețica în varianta mai mare, stă lângă mama. tabloul e perfect: rochie roșie cu buline albe, șosete cu dantelă albă, codițe blonde, închise cu doi boboci de trandafiri adevărați. 
-          cum vrei să fie scăunelul, galben sau verde? întreabă mama, ridicând mostrele în câte-o mână.
            sunt scaune  mici, de plastic, ca de grădiniță ; verde și galben fosforescent, rupte direct din desenele animate.
 fetița își plimbă ochii în toate direcțiile, de parca-ar caută răspunsul în cel de-al șaselea punct cardinal.
-          vrei scăunel, nu-i așa? mai zice femeia, încercând cu blândețe să-și aducă fata cu picioarele pe pământ. 
 micuța scutură energic din cap, e sigură că da, vrea.
-          deci, ce culoare, verde sau galben? 
-          ….  
-          galben sau verde ?
 își înnoadă mâinile la spate, se balansează ușor de pe un picior pe altul :
-            …. OZ !!!
 
în piața plină de vară, fetița învăluită în buline și-n trandafiri, nu admite să își așeze copilăria decât pe un scaun roz.

12 mai 2019

21 de km de curaj, disperare si dragoste



Vineri mi-am luat concediu si mi-am facut de lucru pe-acasa, ca sa uit. Am dat cu aspiratorul, am fost la cumparaturi, am gatit 3 feluri de mancare, am spalat, am calcat … rugandu-ma sa nu imi vina vreun gand negru. Am fost sa-mi ridic kit-ul dupa pranz si acolo, in sport-expo, am inteles din nou ca nu o sa renunt. Nu de data asta. Nu cred in reincarnare dar daca as crede, sigur m-as gandi ca sunt acum umbra in mizerie a vreunui vechi tarahumara. Prea multa bucurie imi curge prin corp cand vad o poarta de start, ca sa nu ma intreb totusi ce e cu mine. Am urmat cu strictete copilareasca tot ce a zis coach “pe grup”. Am dormit bine – incredibil, la cata tensiune aveam in mine. Am mancat – fortat – orez si ciocolata. Am baut isotonic – bleah! Am fost la start cu o ora inainte, ca sa fac incalzirea cu gasca si poza de grup… si apoi, m-am pus in sectorul meu. Fi-miu m-a dus pana acolo, mi-a strans mana cu blandete si a zis ca o sa ma astepte la finish. Inca sunt vesela, hotarata si convinsa ca va fi bine. E o zi grozava pentru alergare, toti comenteaza asta, dupa o luna de ploi si vant rece, puternic, azi e  primavara cu soare, adieri placute si 12 grade. Nici daca aveam de ales nu am fi putut “potrivi” asa de bine relatia cu meteorologia.
Plecam. Trec prin poarta la 10 minute de fluier, nu conteaza prea mult pentru ca se va considera si timpul net, nici nu ma mai gandesc la altceva. Alerg bine – pentru cat pot eu. Trec de multi oameni si ma intreb de ce. Vad si pacerii de 2:20. Wow – merg cu ei o bucata de vreme. Vreo 3 km, nu mai mult, dar pentru mine e urias! Ca dovada, ajung la primii 10K cu un timp foarte bun ( acum na, sigur, considerand limitele mele nu ale tipilor profesionisti de pe-aici). Si atunci am un click tampit in minte. Cum, eu mai am de mers inca pe-atat?? Astia s-au oprit si eu mai am de mers?? Panica. Primul “de ce” apare timid dar ii dau in cap, ma simt bine, mai e doar jumatate hai …hai… Trecem pe langa o portiune de sosea circulata intens din sens opus, e aglomeratie cu oameni incruntati la volan – circulatia a fost deviata, pot sa ii inteleg un pic … si unii ne fac poze, ne zambesc, ne fac cu mana … un taximetrist insa imi arata degetul mijlociu, furios. Hai ca i-l arat si eu, zambind. Cursa asta scoate ce e mai rau din mine J. Peste vreo 3km incepem sa urcam, nu mult dar in starea aia orice cm de diferenta de nivel e criminal. Se apropie km 16, mai departe de atat eu n-am mai fost la antrenamente si poate de aceea demonii incep sa-si faca de cap in mintea mea. Simt ca nu mai pot, fiecare pas ma frige si-mi impietreste gleznele. Simt cum ma transform in ceva rau, negru si furios. Nu mai merg, ma duc acasa. Nici macar acasa, ma duc sa ma imbat sau sa urlu undeva intr-un loc indepartat. Nu mai vreau sa vad pe nimeni, sa aud pe nimeni. Ma simt un fel de Storm din X-men si as dezlantui apocalipsa. Sunt intr-un fel de purgatoriu. In fata departe de tot sunt cei care merg foarte bine si par ca alearga in gradina raiului. In spate sunt cei care se chinuie vizibil, la o limita pe care n-o pot concepe si mi se pare ca aia sunt deja in iad. Mai suntem intre ei - noi, cativa, astia care ne agatam fiecare de cate-o himera, tragandu-ne picioarele si gandurile care caantaresc tone. Sunt intr-o lume in care n-am mai fost si nu simt decat ura pura. Ma urasc pe mine, pe oamenii de pe strada, pe coach care m-a impins la asta, pe prieteni, pe soare, pe apa pe care mi-o torn in cap ca sa ma racoresc… aproape aud cum sfaraie pe mine, curgand pe piept si pe brate. E prima data in viata mea cand imi torn jumatate de litru de apa cu gheata in cap. Functioneaza un pic, ma gandesc ce-ar zice mama sa ma vada acum asa uda … si ma trezesc la o semi-realitate care arata km 17. Ce-ar fi sa-l sun pe fi-miu? Acum iI sun, ii spun ca nu mai pot, imi pare rau, sa nu mai mearga la sosire, sa stea acasa ca o sa vin si eu candva, cand o sa fiu in stare. Si-mi incepe, cumva, un dialog in cap. Stiu ca ar zice ca ma vede pe aplicatie, ca sa o iau usor ca vine si el imediat, sa alerge cu mine. Sau m-ar tine de vorba la telefon, spunandu-mi glume sau incurajari banale. Si m-ar face sa ma razgandesc, dar as pierde timp si … consider ca l-am sunat deja si ca m-a convins. Plang. Dupa ce ca abia mai am energie, simt lacrimile pe obraz si suspin de frica si de slabiciune. Se vede km 18. Sunt disperata, mi se pare ca inaintez prea incet, ma opresc sa iau din nou apa pe care o inghit fara sa respir si mai iau un pahar pe care mi-l torn in mod egal pe pulpe. Simt cum imi ajunge apa in sosete si e bine. Acolo si-a facut culcus o basica foarte mare, dar sunt atat de obosita ca nici nu am putere sa ma doara. Am iar un moment de criza, cand imi dau seama ca mai sunt inca 3 km si nu doar 2... Ca am de facut 21 de km si nu 20. Imi iau o pauza, incetinesc de tot, respir adanc cu privirea in fata … si  constientizez ca dincolo de durerea de picioare si de umeri si de greata … respir. Ca nu ma sufoc. Ca inima merge. Asa ca de undeva se strecoara un gand caldut de curaj … 3km? asta te sperie pe tine acum? Sunt 2 ture de parculet, o joaca de copil. Gandeste-te ca i-ai facut in 15 minute, acum 2 ore. Si am fugit. Ma rog, asa mi se parea mie, caci uitandu-ma la cat de incet avansam fata de bordura incinsa, parea ca si un melc m-ar intrece. Dar am fugit si dupa inca 25 de minute chinuitoare, am ajuns. Pe margini gramezi de oameni. Cei mai multi, alergatori care au terminat si cu medalia la gat, stand acolo ca sa ne strige noua “hai, mai e un pic, bravo, hai”. Niciunul nu are nici cea mai mica expresie de dispret, de amuzament, ironie sau repros: “ce cauti aici mai femeie, nu vezi ca esti praf? cum de ai indraznit, cum de-ai putut sa te gandesti ... alergi prost, nu e de tine”. Nimeni nu are asta in cap. Toti zambesc  si “bravo” e sincer. Poarta e din ce in ce mai aproape, poate ca pe ultimii 200 de metri am aroganta sa accelerez … si trec. Am ajuns. O mana de copil frumos si vesel imi pune medalia la gat. “Bravo, bravo, doamna e o campioana”.

Si beau apa, picioarele mi se taie si ma asez pe o gramada de ladite de lemn. Strang medalia la piept. Si plang … beau apa … si plang. Si sunt fericita.

12 aprilie 2019

She





-          Și ce facem dacă nu are albă? Trebuie să luam ceva mâine, altfel pierdem rândul și cine știe câte luni o să mai dureze.
-          Verde. Ca iarba.
-          Mhm. Da, bine, bine….zi.
-          Da, serios, eu vorbesc serios. Verde ca iarba, să îi pictez două flori pe farurile din spate.
-          Bine, nu cred că există. Altceva?
-          Albastru turcoaz, să îi pictez la spate doi nori în jurul farurilor….
-          Măi femeia lui Dumnezeu, eu vorbesc serios și tu…?!
-          Și eu vorbesc serios.
                Ea s-a bosumflat și își chinuie unghia minusculă de la degetul mic. El e încruntat cu un ochi dar cu celalalt râde. E pe jumătate convins, deja.
-          Bine, ia orice culoare numai să nu fie neagră. Nici galbenă. Nici gri. Sper că nu există nici maro, că ar fi groaznică.
-          Roșie? încearcă el marea cu degetul.
-          Daaa… și pictam la spate do…
-          NU. Femeie, nu e voie să o pictezi.
-          ….
-          De ce te superi? Bine, uite, o pictăm. Orice culoare o să fie, o să mă interesez ce e de făcut legal și o pictăm, dacă vrei tu aşa de mult.
                Ea râde și începe să danseze, deși sau poate tocmai pentru că e trecut de miezul nopții.

                E o dimineață tânără și îngăduitoare de septembrie. Încă nu e lumină. Într-un balcon simplu, într-un bloc simplu, stă o tânără  într-o  rochie roz simplă.  Ea ține în brațe un băiețel de 4 luni, care uimitor, nu plânge, nu protestează că a fost smuls din pătuțul cald.  
-          Uite, tati pleacă, o să se întoarcă cu mașinuța ta. A noastră. Fă “pa”. Și prinde mâna mică a copilului în mână ei, nu cu mult mai mare, și fac amândoi un semn.
                Și a venit mașina albă, aşa cum au vrut-o. Și au avut toți cei mai frumoși ani, cele mai frumoase vacanțe, cele mai sfâșietoare plânsete către grădiniță și chiote de bucurie la primul FB. Și au mai avut și drumuri la medic, și la examene, și la mare și la piață, și pene și amenzi. Și au mai avut și alte mașini dar Ea a rămas Ea.

                E o dimineață rece și udă de aprilie. E o penumbră gri care apasă orașul și umbrelele. Femeia își închide cu greu geanta. Din cauza actelor - prea multe hârtii -  capsa nu se mai prinde cum trebuie .. sau poate mâinile-i tremură prea tare. Pleacă grăbită, nu vrea să nu-l lase să aștepte. Ajunge târziu, dar ajunge. El e puțin fâstâcit, o salută politicos, îi deschide ușa lăsând-o să treacă și ținându-i umbrela udă. E o gheretă simplă, cu o masă simplă. În cele mai simple și complicate secunde, semnând o hârtie simplă, Ea n-a mai fost a ei. După 21 de ani, mașina cea albă și-a închis ușile pentru totdeauna. “nefuncțională, pentru piese”  scrie acolo. Femeia își cară acum lacrimile sub pleoape. E singură. Și oricât de mult ar avea nevoie, nu e nimeni care s-o ajute cu adevărat. Și e la fel de nefuncțională ca și Dacia pe care n-au pictat-o niciodată dar pe care au umplut-o cu amintiri. 

               De undeva din alt orașbăiețelul sună. Și o roată se învarte din nou. Și Ea și ea merg mai departe.

16 martie 2019



Pe coama apusului zboară dragoni
Iar călăreţii lor hăituiesc vise.

7 martie 2019




la "taxe "  
povestire adevarata de groaza.

in prima zi
am fost la ghiseu, in marea mea naivitate, fugita in pauza de pranz.
doar ca sa am de unde pleca. cu foi multe de completat si cu teama de ce va urma, fiindca am vazut acolo o multime dezlantuita, batrani si tineri, femei sau barbati de toate categoriile sociale dar cu buzunare pline de nervi, injuraturi, frustrari. un haos incredibil. 
totusi am primit un sfat bun : "doamna, daca vreti sa rezolvati ceva, sa fiti aici inainte de ora 7".
a doua zi
am ajuns la 7.15. sunt persoana cu nr.8.
la 7.31 sunt deja 19 oameni la coada. toti barbati, evident.
aici deschide la 8.30.
cei mai multi au fost si in zilele trecute, au mai pierdut si atunci timp si nervi.
multi si-au luat concediu. niciodata nu stii cand ajungi sa vorbesti cu cineva si mai ales daca ai toate actele necesare. de fapt, nu ai niciodata tot ce-ti trebuie din prima. esti cu adevarat norocos daca "scapi" din 2 vizite.
cineva a venit ieri la ora 11 si ceva si nu a apucat sa vorbeasca cu nimeni. azi a venit inainte de ora 7. se tine de manerul usii de la intrare ca si cand se teme sa nu-i scape.
un batran cu baston isi intinde toate hartiile pe o banca si intreaba in stanga-dreapta, asteptand confirmari. spera si el ca cineva o sa ii spuna ca e in regula si ca azi o sa rezolve. e la a treia incercare. lumea e insa circumspecta, nu-l incurajeaza. nu stim ce problema are, dar stim ca imaginatia si pretentiile celor de aici  sunt cu adevarat mari. si rupte din kafka.
e 7.37. sunt 27 de oameni. hai ca au aparut si vreo 3 femei.
oamenii se lupta cu dorinta de a sta un pic jos si cu frica de raceala bancilor de lemn.
sunt 4 grade. se putea si mai rau. macar nu bate vantul si va fi soare.
la 8.23 lumea incepe sa-si piarda rabdarea, vocifereaza. ma uit cu spaima in spatele meu. sunt peste 80 de oameni si nici macar nu s-a deschis usa. 
e 8,28. gata! ma simt de parca urmeaza batalia pentru mordor. apoi ma gandesc ca e doar un exercitiu de rabdare si ca atunci cand o sa inving, o sa fiu o versiune mai buna si mai "calita" a mea.
sa zic mersi asadar. 


5 martie 2019




Azi plouă în ochii mei,
Şi-mi bate vântul prin palme.
Câte primăveri am pierdut,
Luptându-mă cu atâtea toamne !

24 februarie 2019

missing link




V.                   Întreabă-l pe pianist

       Chiar aşa, unde era pianistul? El ar fi trebuit să știe cel mai bine, în fond de el se apropiase cel mai mult. Cum putea el să stea aşa de liniștit, de jumătate de an, cum de tocmai cu el nu vorbise nimeni?
-          Chemați-l imediat pe pianist aici, ceru directorul.
       La ușă apăru un tip mărunțel, grizonat, cu mers de lord și ochelari rotunzi. Directorul uitase de politețe și de îndatoririle lui de superior și se răsti scurt:
-          Nu tu, celălalt, tânărul.
-        Domnule director, îmi pare rău, cred că ați uitat că el nu mai lucrează aici de aproape jumătate de an. În locul lui am venit eu. Ați avut noroc că m-ați găsit aşa de repede, mai adăugă bătrânelul, mândru de el.
-          Cum, ce, cum … cum, de când ? directorul se bâlbâia, înțelegând încet dar nevenindu-i încă să creadă.
-          Nu v-amintiți? A vrut să plece în alta parte, la o orchestră mai mare. Zicea că e prea tânăr și prea bun să se îngroape aici, că vrea în lumea mare și adevărată. Nici nu ați vrut să stați de vorba cu el, i-ați semnat actele pe hol. Ziceați că e prea încrezut și prea frumușel pentru orașul asta oricum.
-          Eu ...eu ...când? încerca să-și limpezească mintea directorul.
-        Adevărul e că atunci a fost zi tare ciudată. Mai întâi cu pianistul, apoi la nici juma’ de ora a venit salvarea după fosta balerină, știți fata aia frumoasă, profesoara, sărăcuța, cu piciorul rupt; stătea ea pe-aici și pregătea atmosfera înainte de spectacole. Și p-ormă madam asta de-afară, florăreasa, se  tot văicărea pe-aici, că să-l oprim pe pianist, că moare lumina … a venit poliția și abia au scos-o cu forța, că se speriase până și dirijorul de ea.
-        Lumina, lumina … bâlbâia directorul, sărind de pe scaun, lovit de adevărul prea simplu și prea dureros de acceptat. Începu să alerge pe coridoare, căutând pe cineva cu care să vorbească.
-         A plecat el și ea n-a mai venit. Nebunii de noi, ce orbi și proști… Ea a venit la el! La el, dintre toți, ea l-a ales pe el și el … un neisprăvit, un încurcă-lume, a vrut glorie!
Deschidea ușile cu furie până-l găsi pe dirijor. Erau prieteni, amândoi făcuseră teatrul ăsta ce era.
Se repezi către el ca o furtună și îl apucă de guler:
-          Unde e, unde e, că-i dau foc? Adu-l înapoi, adu-l înapoi azi …
-          De unde știi ...ce știi, răspunse dirijorul întinzând o hârtie.
-          Ce știu eu? Da’ tu ce știi, apucă directorul hârtia.
       Era o scrisoare de la pianist. Își cerea iertare și voia să se întoarcă. Spunea că îi lipsește lumina și muza și tot felul de alte prostii. La sfârșit întreba de balerine. Îi ruga să le găsească repede și să le spună că se întoarce. Amândoi bărbații se priveau prostiți:
-          Care balerine, domnule? Că nu erau mai multe, era una singură, fermecată, și el pe aia a abandonat-o! Ce, avea el mai multe, de rezervă? Directorul trântea scaunele pe jos.
-          Profesoara de balet, idiotule, urla acum și dirijorul, lămurit în sfârșit. Hai ... hai după ele.

       Filarmonica își reluase spectacolele.   La intrare apăruse o mică florărie, în care o bătrână cu păr de argint povestea despre zâne, îngeri și magie.  Publicul era vrăjit și orășelul din nou liniștit.

Cu adevărat fericit era desigur Pianistul, care ajungea acasă seară de seară, ținând în ambele mâini dragostea. Si pe cele două balerine.