28 februarie 2018



Fiindca maine e martie,
Sufletul meu si-a pus la fereastra pantofii rosii,
Asteptandu-l nu pe mos Nicolae, ci primavara.

Fiindca maine e martie,
 Cerul o sa posteze pe instagram
Un selfie, cu el si cu soarele.

Fiindca maine e martie,
Printre fulgii de nea se vor strecura
Cateva flori de cires 
Si sper ca si inima ta.

14 februarie 2018



Zilele trecute am avut nevoie de putina coaja de portocala. Am dat-o pe razatoare si apoi am lasat portocala ranita pe masa. Dimineata am vazut-o deja uscata, suferind, cu zgarieturile care se desfacusera si lasau sa se vada pulpa rosiatica, sangerie. Mi-a fost mila si rusine. Era exact ca mine. Expusa, inutila, cu pielea zdrelita.

Zilele acestea mi-am dat seama ca degeaba am ajuns la varsta asta, tot nu stiu sa ma port cu oamenii. In fine, sigur ca dau buna ziua, nu vorbesc urat, nu mint, nu fur si nu agresez fizic pe nimeni. Dar in rest, habar n-am avut si nici acum nu stiu ... cand sa vorbesc si cand sa tac. N-am stiut cand sa iubesc, cat si cum. Cand sa glumesc si cand sa fiu serioasa. Cand sa alerg si cand sa merg incet, cand sa dorm si cand sa veghez. Habar n-am cum sa ofer sau sa primesc un cantec. Habar n-am ce drepturi si ce obligatii am. Nu stiu cum si unde as putea sa traiesc, asa incat viata mea sa valoreze un pic mai mult decat cateva fire de coaja parfumata, de portocala.

9 februarie 2018

Revelioane in Pantone

Nu, nu plange, te implor! a strigat el, cu adevarata disperare. Ochii tai trebuie sa ramana verzi, limpezi si veseli de-acum !
Femeia zambea, incantata de grija pe care o simtea in glasul barbatului. S-a lasat usor pe spate, inchizand ochii, asa cum i-a cerut el.

*****
Nu-i venea sa creada ce noroc avusese. Anul incepuse prost. Se certase cu sefa ei si intr-un acces de mandrie si-a dat demisia. A stat vreo trei luna fara serviciu, alergand din interviú in interviú. Cand era mai disperata, a aparut o oferta acceptabila: sa lucreze de-acasa, sa administreze pagina de facebook a unei mici companii care producea decoratiuni interioare, mai exact corpuri de iluminat de lux. Fusese selectata dupa o proba scrisa si o fotografie high-res a ochilor, explicata prin metafora “ochii sunt lumina creierului”.  Scrisese cateva randuri despre ce inseamna sa cauti o sursa de lumina deosebita si ii cucerise prin abordarea jucausa, un pic S.F. Cu poza o ajutase un prieten fotograf, care-o iubea fara speranta si care ii pusese in valoare privirea verde cu un mic “glow” pe ici - colo. Dupa doua luni, l-a cunoscut pe  seful de la departamentul « achizitii materiale speciale ». Dorind sa inteleaga ce inseamna acest “speciale”, ca sa poata initia proiecte mai interesante de promovare a companiei, ea ii trimisese cateva intrebari. El i-a raspuns rapid si apoi se intalnisera, mai intai la o cafea, apoi la cina, la un film … au plecat in excursii mici … Acum, extrem de emotionat, o astepta acasa la el pentru a petrece revelionul.

*****
In afara de sarutari lungi si patimase, intre ei nu se intamplase nimic. Ea era mai romántica, oarecum de moda veche, a vrut sa astepte macar o jumatate de an pana la urmatorul pas. Uimitor a fost ca el nu insistase si o lasase pe ea sa conduca totul. Acum insa era hotarata, sigura pe ea si pe lenjeria sexi, de sub rochia de catifea verde. Cand usa s-a deschis, i s-a parut ca inima i se strange sub un fel de avertisment, teama si neliniste. Inainte de a pasi in sufrageria uriasa, s-a gandit pret de o secunda ca ar fi mai bine sa plece. Dar el a luat-o usor de umeri si i-a oferit un pahar subtire, cu o bautura aurie, parfumata. Intrand in bucatarie sa-l ajute, a vazut  fel de fel de borcanase si sticlute cu condimente din care el tot punea peste carne, legume, in bauturi si deserturi. Au ras mult, ca niste copii indragostiti. Au mancat pe fuga, au dansat mult, strans imbratisati. Atmosfera era incarcata si tensionata de atatea arome. Atingerile lor erau din ce in ce mai lungi si tandre. El nu-si putea lua ochii de la chipul ei, verificand-o parca mereu, cu grija, sa vada daca se simte bine. Parfumul lui o zapacea si o facea sa-l caute, sa nu mai vrea sa dea drumul mainilor barbatesti, puternice si sigure. S-au asezat pe o canapea de piele fina. Un fel de intuneric luminos se intindea peste ei, difuz. Casa era plina de corpuri de iluminat, in diferite forme si dimensiuni, adevarate opere de arta, decorate cu dantelarii, fire de aur si argint, desene exotice. Totul era diferit de ce vazuse. Si multe  pietre pretioase, sticliri fierbinti care o ameteau. S-a gandit sa il intrebe cum de un barbat are asa ceva in casa. N-a apucat sa mai spuna nimic; el a mangaiat-o usor pe obraz apoi s-a ridicat sa aduca trei pahare. In doua lucea viu un lichid albastru, in al treilea parea sa fie apa. Le-a pus pe masa, tremurand.
-         - As vrea ca ochii tai sa fie doua pietre pretioase, care sa-mi lumineze de-acum incolo toate noptile. Se poate ?
Ea a rosit si a inclinat din cap, murmurand afirmativ. Apoi a inceput sa planga usor.
-             - Nu, nu plange, te implor! a strigat el, cu disperare. Ochii tai trebuie sa ramana verzi, limpezi si veseli de-acum !
Femeia zambea, incantata de grija pe care o simtea in glasul barbatului. A baut cateva inghitituri albastre din paharul pe care i-l pusese in mana. Ceva mai bun si mai placut nu gustase niciodata. El a scos din buzunar o batista verde de matase. Ea s-a gandit rapid, cu o umbra de spaima, ca se pricopsise cu un pervers si ca lumea o luase razna, de cand cu toate filmele astea tip “fifty shades of grey”. Dar nu mai avea puterea sa lupte cu dorinta, care acum ii lua aerul si mintile. S-a lasat usor pe spate, asa cum i-a cerut el. A simtit cum ii acoperea pleoapele.
-             - Mai ia o gura, a spus el dragastos.
-             - Sa fii bland, a mai incercat ea sa glumeasca.
-            - Voi fi, stai linistita. Niciodata n-am avut mai multa nevoie de doi ochi verzi, asa cum am de-ai tai. O sa fie mereu cu mine si iti multumesc pentru ca ai fost de acord.
-            - Ce vrei sa … a reusit ea sa spuna speriata, inainte ca el sa-i sarute gatul, apoi lung de tot buzele, apoi obrajii si la sfarsit, ochii inchisi sub matasea fierbinte.
A mai apucat sa simta o durere cumplita si calda in tot capul. Scurt. Apoi n-a mai fost nimic.

*****
Barbatul a aprins veioza de la marginea patului sau. A mangaiat incet, tandru, cele doua smaralde mari care o impodobeau, aruncand straluciri verzi si vii in toata camera. A mai luat o inghititura din pahar si si-a mutat privirile spre cateva CV-uri si fotografii. Toate aveau in prim plan ochi violet ; doar culoarea noului an era Pantone 18-3838.

4 februarie 2018

Half the World is waiting


-       Hai, grabiti-va! Trebuie sa plec. V-am pregatit sus in turn niste materiale noi. Dar va rog, cititi instructiunile de folosire inainte sa va apucati de orice. Nu vreau iar dezordine, ca data trecuta, le-a mai spus mama celor trei copii.
-       O sa fim mai atenti, strigasera ei, bucurosi ca vor avea o zi intreaga de distractie.
-       A, sa aveti grija si de Lila. Mi se pare cam agitata, adauga mama inainte sa isi ia zborul.
            Lila era un pui de torg. Pe jumatate lup, pe jumatate vulpita. Mica si neastamparata, facea tot felul de prostii. Cand era suparata, din coada albastra si stufoasa ii cadeau fulgi de zapada. Ochii ei vedeau dincolo de cele sapte ceruri care acopereau turnul si de multe ori o lua la goana, speriata de cine stie ce zarise in vreuna din lumile de departe. Acum parea ca doarme linistita.
            Copiii se apucasera de lucru, cotrobaind prin cutii, sticlute si pungi. Aveau aur, argint, nori, cateva mari si oceane, o cutie intreaga cu rauri si lacuri, multe seminte de paduri, de stele, chiar si un soare. Soarele era scump, mama lor nu le dadea asa ceva in fiecare zi. Mai aveau doua cutii frumoase si mari, niste cuburi de sticla in care se vedeau miscand un fel de petale mici de tot. Pe una scria ei,  pe alta scria ele. Cu grija au facut o sfera frumoasa, au colorat-o mai mult cu albastru si cu verde. Apoi au trasat o linie fix pe centru, ca un cordon pe care au asezat rauri si oceane. Peste tot au presarat multe seminte de paduri, au imprastiat stele si au fixat soarele pe un fir subtire de aur. Si-au amintit ca le mai ramasese prin sertare o luna. Au agatat-o si pe aceea cu un fir de argint. Dar nu folosisera nimic din cutiile de sticla. Habar n-aveau ce reprezinta continul lor.  Au scos toate petalele EI si le-au pus in partea de sus a sferei. Pe toate celelalte, pe ELE, le-au pus dincolo, in jumatatea de jos. Nu se intampla nimic. Au aprins soarele, au aprins luna ... au pornit raurile si vanturile. Sfera incepuse sa se miste incetisor. Dar tot nu vedeau nimic interesant. In plus, le era deja foame.
-       Hai sa mancam ceva dulce, niste inghetata, a spus unul dintre ei.
-       Da, da! s-au bucurat ceilalti.
-       O sa ne intoarcem apoi sa vedem ce trebuie sa facem de fapt. O fi ceva mai special cu petalele alea, o trebui sa citim nitel, a hotarat cel mai mare din ei.
           Tot certandu-se  in legatura cu aromele de inghetata pe care sa le aleaga, au coborat catre gradina, nebagand de seama ca Lila ramasese langa masa cu materialele lor. Privea cu atentie sfera stralucind de la razele soarelui si de la unduirile apelor. Mirosea a flori, a ploaie si a iarba proaspata. Se apropiase atat de mult cu botul, incat aproape atingea varfurile copacilor infloriti. Torgii au alergie la polen. Lila sufla o data cu putere peste jucaria care incepuse sa se roteasca cu viteza mai mare. Nemaiputand sa se abtina, stranuta si din vibratiile produse, bila se rostogoli de pe masa, sari pe geam, cazu din turnul cel inalt si lovindu-se de o stanca,  disparu intr-unul dintre cele sapte ceruri de sus.
          Cand s-au intors, copiii au gasit-o pe Lila uitandu-se cu tristete afara. Coada ei facuse in camera un morman de zapada. Si-au dat repede seama ce se petrecuse. Ca sa nu-i certe prea tare mama, se apucasera sa citeasca totusi instructiunile de pe cele doua cutii, sa vada daca pot gasi o explicatie sau macar o mica minciuna...
- asaa... frumoase, sensibile, iubitoare, ...ce prostii mai sunt si astea? intreba cel care citea de pe cutia in care fusesera petalele ELE.
-       .... puternici si uneori neatenti, curajosi dar uneori prea nervosi, au nevoie de ... continua celalalt...
-       Mmm...a, stiti, cred ca am cam gresit-o de data asta, ii intreruspe fratele cel mare.
Lila continua sa dea din coada si sa imprastie fulgi albastri si mari de zapada. Era ingrijorata. Privea in sus, cautand sa vada unde se va opri sfera cea noua.
-       Aici scrie ca EI nu functioneaza corect fara ELE. Ca fiecare el are nevoie de o ea, ce-o mai fi si asta, nu stiu. Dar dupa cat de mari sunt literele astea rosii si atatea semne de exclamare ... pare ceva serios. Trebuia sa fim mai atenti ... murmura cel mare.
-       Eh, acum asta e, incerca unul din ei sa scape de vina. O sa se gaseasca cumva si singuri. Ca doar nu era sa ii  asezam noi, asa unul langa altul, pereche langa pereche?  
-       Pai da, asta ne-ar fi luat luni sau ani intregi, ca sa ii potrivim pe toti ... si oricum ne-am fi plictisit.
-       Si-apoi ... sunt doar niste jucarii! exclama cel mai mic, nepasator. O sa primim altceva zilele viitoare.
Si fugisera afara, sa vada o supernova.

            Lila ii urmarea de-atunci pe oameni cum se cautau. Ei  facusera vapoare si avioane, ca sa treaca marile si muntii. Ele ieseau la marginile marilor si pe varfurile muntilor, asteptandu-i. Uneori se gaseau repede si palmele care se uneau, nu-si mai dadeau drumul niciodata. Uneori rascoleau marile si muntii, se lasau invinsi de sete sau pacaliti de-un zambet si ramaneau pe loc ... dar cum inima de care aveau nevoie nu era acolo, se desparteau suferind. Uneori ele oboseau sa astepte si-si ingropau trupurile nefericite in adancurile apelor sau se otraveau cu fierturi amare din plante dusmanoase. Ei se minteau ca sunt puternici si ca pot conduce lumea. Ele se amageau ca sunt curajoase si ca se descurca singure. Dar sub luna care se legana, prinsa cu un fir de argint de cei trei copii, fiecare visa necontenit la adevarata inima-pereche.
         
Jumatati de fericire se agata unele de altele, amagindu-se ca-s aproape un intreg. 
Jumatati de minciuni si jumatati de sinceritate. 
Jumatati de curaj si jumatati de teama. 
Jumatati de drumuri si jumatati de timp. Foarte rar, jumatati potrivite care se unesc.

Jumatate de lume asteapta. Jumatate de lume cauta.

Dar dragostea nu umbla cu jumatati de masura.

1 februarie 2018

drafts

     Afara se auzeau rasete si claxoane de masini. Undeva incepuse sa cante tare un radio ce difuza un fel de top saptamanal. El ramasese in fotoliu, privind-o cum se imbraca. Il fascinau miscarile ei si felul in care isi tragea pe mainile subtiri niste manusi galbene de piele. Si rochia-i era galbena, asa ca de fapt ea parea un soare cald in mijlocul frigului de ianuarie. Isi drese vocea, apoi intreba, incercand sa para un pic nepasator:
-       Vii si maine, da?
-      - Asa as vrea. Incerc sa ajung macar pentru o jumatate de ora, daca reusesc sa fug mai repede de la birou. Am mult de lucru.
-       Deja mi-e dor de tine, a spus el, speriat ca a parut prea indiferent. O sa te astept. Fiindca maine am sa iti spun ceva.
-       Doar nu ne despartim, glumi ea. Stii ca o sa ne vedem in curand, maine sau sambata. De ce esti asa acum?
         Mana lui se agatase de palma ei. Degetele ii tremurau de emotie si de teama. O privea si incerca sa se asigure ca se va intoarce. Se gasisera doar de cateva saptamani, dar lucrurile erau atat de frumoase intre ei si el nu mai simtise niciodata ce simtea cand era cu ea.
-      Poti sa imi spui acum, de ce sa astepti pana maine, l-a incurajat ea bland.
-       Ca sa mai fie inca un motiv ca sa vii, a spus el cu ochii agatati de ochii ei.
-      Acum imi bate inima foarte tare, parca se balbaie, stii? Inca nu am cuvintele gata. Dar maine sigur ...
         Ea l-a simtit nehotarat si trist. Nu stia daca sa-l impinga sa-i spuna atunci ce avea de spus. Nu voia sa-l forteze dar se si speriase, caci parea important. Pana la urma, el a izbucnit, cu toate trairile pe care le experimenta si nu stia sa le numeasca, cu toate bucuriile si fricile trecute si viitoare, cu dorinta si speranta.
-       Te iubesc. Te rog, vrei sa fii ... si incepuse se planga. Plangea si ea, banuind parca ce avea sa urmeze. Pana la urma, el gasi curajul ca sa continue intrebarea tainuita de inima unui orfan de 9 ani:
-       Vrei sa fii ... mama mea?

***
         Lumina veiozei era placuta si calda. Doua pahare stateau la plaja sub becul ca un soare, nemiscate pe doua servetele portocalii. In surdina se auzeau melodii vechi, majoritatea frantuzesti. Erau ca intr-o scena de film vechi. Stateau unul langa altul, obositi dar multumiti. Fusese o intalnire intensa, vorbisera mult si el ii spusese prea multe lucruri, unele suprinzatoare. Dansasera, chicotind. Frunzarisera albume cu poze vechi, razand sau plangand. El facuse promisiuni pe care nu le respectase. Ea se suparase. Se impacasera repede insa.
-       Trebuie sa plec, este foarte tarziu. Vecinii tai o sa se intrebe de ce stau atat aici si o sa ne iasa vorbe, glumi ea.
-       Exact! Si Cotoroanta Batrana care vine la curatenie o sa faca iar scandal, continua el glumele.
         Se ridicase in picioare, ca sa ii aminteasca sa isi ia trandafirul din vaza mica de pe masa. S-au imbratisat. Era mult mai inalt decat ea si camasa lui neagra contrasta cu rochia ei galbena si asta o facea sa para o printesa pierduta pe niste culoare ale timpului.
-       Cand ne mai vedem? Ai timp sa treci si maine?
-       Asa as vrea. Incerc sa ajung macar pentru o jumatate de ora, daca reusesc sa fug mai repede de la birou. Am mult de lucru.
-      In fiecare zi mi-e dor de tine. Ma tem ca n-o sa apuc sa te mai vad.
Barbatul se asezase inapoi pe pat si incerca sa formuleze o intrebare stupida, care-i macina noptile si fruntea.
-    Uite, stiu ca e absurd si ca e prea tarziu. N-am mai pus intrebarea asta niciodata. Nu stiu cum ar fi daca ai spune da. Nici nu stiu daca vreau sa spui da... dar trebuie sa iti spun. Poate maine nu mai apuc sa te vad, repeta el.
Ea s-a intors, asteptand. El gasi curajul sa exprime dorinta tainuita in inima sa de prizonier al unui azil, in inima sa de batran care nu avusese niciodata copii:
-       Te iubesc. Te rog, vrei sa fii ... fetita mea?

***

   Femeia obosita inchisese usa, punandu-si cheile pe masa mica de sticla. Rochia ei galbena trezise casa pustie. Asa cum facea in fiecare seara, se asezase pe covorul verde, langa laptop, descoperind usor tastatura, sperand la un miracol. In inbox era plin de mesaje stupide; s-a apucat sa scrie, ca de obicei. Numele destinatarului era mereu acelasi. Mesajul era mai mereu acelasi. Raspunsul nu venea niciodata, pentru ca mesajul nu pleca niciodata. Ea, care impartea atata dragoste zi de zi, care citea atatea povesti pentru copii si pentru batrani, n-avea curajul sa isi mute iubirea din drafts  in sent items. Si ramanea mereu cu povestea ei scurta, cu intrebarea tainuita in sistemul binar al unui calculator, al unei inimi, al unei vieti.

         -Te iubesc. Ma primesti sa fiu iubita ta?