nota 10

seara de azi ar fi putut sa fie altfel. singurul om care ar fi trebuit sa fie langa mine acum, nu este.
omul care m-a purtat de mana ca sa imi implinesc un vis, care mi-a spus de nenumarate ori ca daca eu vreau, atunci inseamna ca asa trebuie sa fie. care mi-a explicat ca nu totul are un sens vizibil "de prima data" si ca lucrurile devin clare atunci cand e menit sa fie descoperite.
omul care m-a asteptat sa ies de la examene, care mi-a citit cu rabdare eseurile si mi-a corectat lucrarile. omul care mi-a iertat noptile nedormite ca sa imi termin la timp temele. omul care  mi-a cumparat un corp de biblioteca pentru carti si cursuri. care s-a impotrivit sa renunt cand totul a devenit prea greu si m-a impins inainte - nu stiu cu ce forta, ca nici el nu mai avea. cel care m-a obligat sa termin ce-am inceput, crezand in mine mai mult decat am facut-o eu.
bucuria lui ar fi fost acum mai mare decat a mea. de fapt, cinstit vorbind,  bucuria lui ESTE acum mai mare si mai curata. in acest moment, undeva, o stea licareste si chiar il aud cum imi spune "ce ti-am zis eu, mai femeie?"

candva o sa apara si explicatia cea buna si adevarata a acestor trei ani de nebunie grea si totusi frumoasa. candva, cumva, o sa fie bine. o sa descopar intr-o zi de ce a fost asa si nu altfel.
pentru ca nimic nu e intamplator. doar ochii nostri sunt prea dornici sa vada, in loc sa simta.

multumesc. ca-n discursurile alea tampite de la Oscar, strig doar in fata serii si-a ploii: aceasta nota nu e mea, e toata a lui si a copilului lui. a lor, celor care au avut rabdare si un zambet intelegator in coltul inimii. unul acolo si unul aici. le multumesc si ma inclin in fata iubirii de dincoace si de dincolo de lume.

cofetaria de acasa

  Ii placea femeia asta putin nebuna, putin sperioasa, putin visatoare. I se agatasera ochii de ea intr-o seara cand iesise la plimbarea sa obisnuita. O vazuse cum dansa in bucataria ei, cu parul ciufulit, un sort prea mare si prea colorat, deja patat de capsuni si frisca. Se invartea parca fara lógica intre masa si aragaz. Pe urma a inteles ca facea prajituri, de mai multe feluri. Nu ca l-ar fi interesat vreodata prajiturile, dar era amuzant procesul de fabricatie pe care il adoptase ea. Aparent era pierduta dar de fapt stia bine ce face. Parea ca se joaca intr-o fabrica de jucarii. Probabil asculta muzica, fiindca dansa mereu. Faina zbura ca zapada, zaharul sclipea vesel, pungile se desfaceau docile si mixerul facea tornade mici in spuma alba de oua. Cel mai tare ii placea cum amesteca in final aluaturile, cum mormaia de una singura, cum nu era niciodata multumita dar totusi avea un zambet de copil de 7 ani care facea prostioare. Umplea tot felul de forme mari si mici, din diferite materiale, de diferite culori si modele apoi monta un fel de alarma si se ascundea in alte camere, unde el nu putea s-o vada. Revenea din cand in cand in bucatarie, ca o furtuna. Se frigea la degete, se incrunta, scapa pe jos lucruri, uneori plangea, alteori bombanea, rar zambea satisfacuta. Dar restul oamenilor apreciau ce facea ea, de vreme ce in final, dupa petreceri, farfuriile ramaneau goale si ea era bucuroasa. Si o lua de la capat, inventand cu curaj retete si alte experimente. Ani la rand s-a distrat asa, asteptand s-o vada saptamanal cum isi coace prajiturile. Desi nu mancase in viata sa o prajitura si i se parea  ca e cea mai inutila chestie inventata de om. 

  Si brusc ... ceva nu mai mergea cum trebuie. Era o problema. De la o vreme ea intra din ce in ce mai rar in bucatarie, se grabea, avea miscari de robot, isi pierdea tot mai mult gratia, veselia, inventivitatea; ramaneau in urma oale impersonale de inox, farfurii cu mancaruri neutre, abia atinse. Forfota si nebunia de alta data, veselia umanilor care se prosteau mancand prajituri cu cafea disparusera. Era nedumerit. Intuneric, liniste, seriozitate. Uneori erau lumini peste tot, neliniste, agitatie dar tot seriozitate si déjà il enervau toate astea. Ii stricau LUI buna dispozitie. Spectacolul LUI saptamanal se terminase. Plimbarile LUI erau seci si nefolositoare. Incepuse sa simta neplacut frigul sau soarele, nimic nu-i mai convenea. Se intreba cum de pana atunci putuse sa stea cate o ora in ploaie sau in zapada, sa se holbeze la mainile ei fermecate care amestecau fire de curcubeu si sa nu ii pese. Acum ar fi sarit sa se bata cu toata lumea. De fapt se si batuse de cateva ori cu niste golani murdari … EL, impecabilul si elegantul conservator, educat si neimpresionabil, demn si rece, pretentios si de temut. EL statea seara de seara cu ochii atintiti spre geamul bucatariei pe care o considera deja a LUI, sperand sa o vada pregatind macar un amarat de chec. O clatita banala. Macar un pahar cu orez cu lapte. Nu se mai gandea la briose, tiramisu, ecler, ciocolata cu piper, inghetata de menta cu fulgi de migdale... 

  Isi dadea seama ca s-a schimbat din cauza ca ii era dor de programul obisnuit din bucataria vesela si atunci se enerva. O ura, pentru ca ii strica lui buna dispozitie. Intr-o seara l-a traznit ideea ca se intampla ceva cu ea. Ca slabise si era palida. Ca era singura. Si pentru prima data in viata, se gandea la alta fiinta cu grija si teama si cu un fel de dorinta de a face ceva. Nu pentru el, pentru ea. Asta iar era ceva nou si iar se enervase teribil. Ce prostie! Bucataria era din ce in ce mai intunecata si pustie iar el din ce in ce mai nervos. Hotarase sa plece din cartier. Se plimba fara sens de prea mult timp, fara sa vada pe unde calca. Luni de zile se amagise asa, ca fuge si scapa de nelinistea asta tampita. Nu facea nimic concret insa, amana momentul fara sa stie de ce. 

  Pentru ca… la geamul bucatariei LUI era lumina. Si aragazul era aprins. Si ea avea un sort nou. Urat de tot – dar ce conta!! Era acolo, umbla la cantarul de bucatarie, scosese o carte cu retete vechi, insirase pe masa zahar, stafide, nuci, grau…Viata lui era dintr-o data mai buna. Ea, desi nu dansa si nu zambea, facea din nou o prajitura! 

  Incepuse ploaia. Daca motanii ar fi putut sa planga de fericire, ar fi plans. Asa, ochii lui verzi doar straluceau ca focul in noaptea neagra, care se lasa peste blana lui la fel de neagra. Era un simplu motan cu demnitatea spalata usor de ploaia rece, ca sa i se descopere asa cum era el de fapt, pur si simplu, head over heels.