26 iulie 2010

casa din centrul vechi


O strada din zona veche a orasului. Plina de restaurante, cafenele, cluburi – adica lume multa , zgomot si agitatie. Cine sa mai poata locui in putinele apartamente ramase goale?

Si uite, la o privire mai atenta, vezi la o mansarda, deasupra zapacelii de pe caldaram, o fereastra mititica, ovala, de lemn maro inchis, curata si stralucitoare. Are foarte multe flori la geam – rodii pitice si portulaci care lupta cu soarele si caldura, intorcand peste arsita zilei flori colorate si fragile.

Dincolo de ferestra era o locuinta uimitoare. Mobila putina si micuta, un catel de cicolata vie, o pisica de smoala neagra, zapacita si vesela mereu. Scaunele cu huse inflorate, multe vaze cu flori, un cuptoras in care se faceau mereu cele mai frumoase si gustoase prajituri. Vesela de portelan brodat cu petale de trandafir, covorase ca muschii padurilor si carti cu desene cum nu se mai vazusera. Acolo traia o piticuta subtirica, vesela si frumoasa desi era multa vreme singura. Piticul, sotul ei, avea o meserie tare ciudata si grea. Era marinar capitan de vas, calatorea pe marile din sufletele oamenilor si avea ca misiune sa alunge furtunile de pe aceste mari. Zi de zi trebuia sa induplece scoicile sa prefaca in perle lacrimile oamenilor. Alerga peste crestele valurilor ca sa roage vantul sa nu mai sufle asa de puternic. Trimitea ploile peste nisipuri uscate de dor, ca sa le mai racoreasca. Fura curcubee din traista lui Neptun, cand nu era atent, ca sa le puna la gatul fetelor triste, plangand dupa iubiti neseriosi. Recupera galetusele pierdute si ratustele de plastic ale copiilor, inainte ca acestia sa inceapa sa planga dupa ele. Mangaia nevazut crestetele batranilor uitati pe un prag vechi de copii si de nepoti. In momentele de ragaz, culegea scoici mici sidefate, pentru piticuta lui cu ochii ca marea. Dupa zile lungi si nopti obositoare, piticul aparea neanuntat, o surpriza cu pantaloni albastri in usa. Avea sacul plin de minunatii si inima prlina de dragoste.Dormea putin, povestea mult, avea grija de pomisori, o magaia pe piticuta si pleca din nou. Piticuta ramanea in urma, zambind cu sticliri de cristal in coltul ochilor. Toate furtunile le putea goni piticul – numai pe cele din inima ei cand era singura, pe acelea nu le putea goni nimeni. Il iubea si-l astepta, pictand stele si rumenind prajituri, rugand steaua polara sa i-l aduca mai repede acasa.

Ma gandesc c-am putea sa ajutam piticutii sa fie mai mult timp impreuna. Nu trebuie decat sa mai linistim marile din sufletele noastre, sa nu mai fim tristi. Piticii sunt tare sensibili si prea mult dor le face si lor rau, pana la urma.

25 iulie 2010


17 ani in spate...si inca numaram
cu drag si speranta si bucurie si uimire si recunostinta

21 iulie 2010

cate ganduri am transformat in pietre, ca sa fac drum intre mainile noastre?
cate ploi am convins sa o ia pe alt drum, ca sa spele tristetile noastre?
cati sori sa mai nasca cerul, ca sa lumineze destul si sa ne vedem in sfarsit?

14 iulie 2010

marea cititoare in ganduri

soarele de la amiaza arde ca si cum in fiecare raza a lui mocneste dorul meu de tine.
ma gandesc la zapada si la brazi, incerc sa domolesc aerul fierbinte care-mi aminteste ca sezlongul de langa mine gol.
iata un gand salvator care-mi vine in minte - soptit de fapt de marea asta minunata si inteligenta care mi-a citit sufletul - are ochii verzi, deci cum sa nu fie cititoare in stele si-n ganduri?
zice ca acelasi soare arde si aici si la tine, aceeasi ploaie va spala fruntile copacilor, acelasi aer inchide cercul mare dintre mine si tine. deci nu suntem departe, suntem pe aceeasi planeta vegheata de aceeasi luna si de acelasi luceafar. si peste 2 zile sa fii aici.

la ce face bine piscina?

fetita cu marea in ochi si cuib de raze de soare in par.
tatal grijului - cum altfel?! - ii spune programul :
- azi nu ne ducem la piscina, stam aici la mare, facem castele, ne jucam cum vrei, dar la mare. nu mai stam la piscina azi.
- de ce?
- marea face bine la oase, sa creasca bine, la nasuc sa nu mai racim, face bine la multe, piscina nu face bine la nimic
-...
tacere. fetita e cuminte, nu vrea sa isi contrazica tatal dar vorbele ii tasnesc aproape fara sa vrea, aparand cei cei cinci ai proprietarei:
-face bine la joaca!!

13 iulie 2010





Aici pescarusii plutesc pe mare precum cuburile de gheata in paharul meu cu apa.

8 iulie 2010

de ziua mea


nu vreau sa cumpar prajituri, vreau timp ca sa le fac singura
nu vreau un profil in facebook, vreau sa adun prieteni adevarati in casa mea, la cafeaua facuta de mine
nu vreau bijuterii scumpe, vreau ca in fiecare dimineata sa-mi agat la gat sarutul de care m-am indragostit
nu vreau tablouri, imi ajung desenele copilului meu
vreau sa scot din cutii in loc de bomboane zambete pentru toata lumea, flori in vazele tuturor fetelor, curcubee, comete si fluturi.

7 iulie 2010

porumbelul calator


as vrea sa fiu porumbel calator, nu de dragul calatoriilor ci de dragul intoarcerilor.
sa ma intorc mereu in locul in care ciresii sunt mereu infloriti, trandafirii sunt plini de albine care transforma povestile in dulceata,sa fiu iar acolo unde portulacii infrunta curajosi soarele si copiii se joaca simplu, de-a v-ati ascunselea.

as pleca diminetile sa-mi indeplinesc toate sarcinile, sa duc mesajele lumii in toate partile si seara sa pot sa ma intorc la perna mea cu pitici si cu luna portocalie, la pijamaua cu soricei albastri, la povestile mamei si-ale tatei, la piersicul care sta tablou viu in fata geamului.

6 iulie 2010

povesti in asfintit

era pe vremuri o gradina frumoasa, nici prea mica nici prea mare.
langa poarta un brad gros, drept , foarte intelept dar tacut.
numai cand aparea fetita, bradul devenea vesel si vorbaret, ei doi facand schimb de povesti in asfintit.

gardul de fier verde ascundea partial tufe de bujori, visini si ciresi cu sosete albe de var,o bancuta mica sub care avea casa un melc.

o poteca subtire, pavata cu caramizi rosii, cara in spate flori mititele de nu-ma-uita, firisoare de iarba, un pic de muschi verde si ceva albinute.
poteca ajungea langa un cais, unde povestile bunicului spuneau ca este ingropata o comoara.
cat a fost mititica, fetita a sapat in fiecare an, sperand sa descopere comoara si sa isi cumpere pantofi rosii, inghetata multa, rochii lungi pentru mama, aparate foto pentru tata, acvarii cu pesti pentru bunicul si o excursie la munte pentru bunica.
si o racheta desigur, pentru excursiile pe luna, in care ar fi mers cu toata familia plus jucariile.

poteca s-a acoperit de ciment rece, bradul s-a facut mai inalt si mult mai tacut iar comoara a ramas nedescoperita. fetita n-a mai plecat pe luna si duce dorul povestilor din asfintit.