Jurnal, ziua 256

 

Mi-am pus că prostu’ o dorință suflând în tort, de fapt scoțând limba în gând acestei superstiții.

În fiecare an am cerut, fără rezultat, chestii simple, normale.

Acum, brusc, mi-a venit rândul, cu cea mai tâmpită idee.

Când știi că e imposibil, ai curaj să ceri orice. Vacanță de lux, un an în afara sistemului solar.

E frumos aici. Anul lor are 365 de zile, ziua are 256 de zile de-ale noastre. O să vin înapoi să-mi serbez ziua cu stră-strănepoții noștri.

Te iubesc, iartă-mă. Am scris deja asta de 65,536 de ori.

Poveste în lift

 

De un an ne vedem aproape în fiecare luni dimineață, ajungem în același timp și urcăm împreună.

Are ceva cunoscut în privire, cămăși cum n-am mai văzut, impecabile, moderne și vintage totodată.

Glumim, îmi face complimente și flori din hârtie colorată, simt că mă place, aștept zadarnic să-mi ceară telefonul.

Unde stai, întreb mândră că mi-am făcut curaj. La etajul 23, spune tandru și puțin trist.

O să te caut, chicotesc și cobor rușinată. Ușile se închid, eu îngheț, observ acum că sunt doar 19 etaje.

Autoportret

 

    Nu mai e frumoasă. Riduri, ani, oftat prelung, talie cam groasă, ochii tulburați de neliniști și nopți pierdute. Ce-i drept, recunoaște că a fost cam flușturatică. Și că a luat-o cam devreme cu îndrăgosteala. Primul a fost, la nici 11 ani, Superman. Au urmat Han Solo, Indy Jones, Dr. Who, Tony Stark. Aşa că a fost și ea un pic din Lois Lane, Marion sau Leia. Se uită în oglindă și-și aranjează propria capă de luptătoare: numărul prins pe tricoul de semimaraton. De la o vreme aleargă și strânge donații. Cu gândul la Supereroul ei, care a câștigat ani de zile toate luptele, mai puțin una.

Nu te-am văzut de 10 ani (2)

 

Nu te-am văzut de 10 ani (2)

 

Te uiți în ochii mei și nu mai știu câți ani am, unde sunt sau cu ce reguli gramaticale să-mi construiesc frazele. Nu că ți-aș vorbi, mă abțin cu mare grijă, dacă aş deschide gura s-ar năpusti înaintea cuvintelor, lacrimi. Multe și pline de sare, de foc și de rușine. 

Ai în ochi ceva nedefinit, ca adierea unui vânt bun de pe o altă planetă, rătăcit pe umărul dureros al unei însingurate de pe Pământ. Aş da 10 ani din viitor că să pot reveni cu 10 ani în trecut. Dar cine știe dacă mai am 10 ani în viitor? Aşa că-mi dau gândurile, umerii, oasele și inima, genunchii și dansurile, mările și cântecele, toți km dinaintea și din spatele meu… să le ia cineva pe toate, să-mi dea o secundă și-n ea – tu și eu. 

Nu te-am mai văzut de 10 ani

 

Atunci ai promis că orice ar fi, o să găsești o soluție ca să mai vii pe la mine.

Am încercat să te ademenesc cu tot felul de tertipuri: tiramisu, sarmale, plăcinte.

Am slăbit, am învățat spaniolă, am zugrăvit, am schimbat patul și parfumul.

Am făcut prostii, fiind convinsă c-o să mă cerți.

Am avut chiar o aventură cu un motociclist, credeam că măcar din gelozie o să dai un semn. Nimic.

Mă mir, de obicei te ții de cuvânt. De ziua aniversării noastre am pus masa pentru doi și pe spătarul unui scaun, o cămașă de-a ta.

Când ai apărut, am înțeles. Atunci eram de aceeași vârstă. Acum ești cu 10 ani mai tânăr. 

    

nu-i așa?

       În florărie azi, multă lume, multe buchete și parfum, frezii, lalele, zambile, narcise, orhidee, fel de fel de aranjamente sofisticate, agitație. Și desigur, cum am eu noroc la scene de film, brusc în aer se simte ceva, și crește un murmur parcă, se face mai multă lumină și căldură. Că eu aşa zic, într-un fel de neînțeles, băieții care-s îndrăgostiți cu adevărat pentru prima dată emană un “ceva” indescifrabil și inconfundabil. În agitația aia, unic și separat de noi toți și de gândurile noastre mărunte, se învârtea încercând să găsească floarea perfectă, un puști. Un puști de clasa a opta - căci da, vânzătoarea n-a mai rezistat și din spatele ochelarilor și-a părului alb a avut curaj să-l întrebe în ce clasă e. Și dacă Ea e cu el în clasă. Și el a răspuns, cu un curaj de porțelan, curat și delicat cum nu poți să ai decât o singură dată-n viață, când îi cumperi prima oară, prima floare. 

Da. Trandafiri roșii aveți?

       Da, doamna avea și trandafiri roșii și mâini tremurânde și un zâmbet umed în colțul ochilor. Și copilul a cumpărat și a plecat și din toată floraria au zburat după el stoluri de inimi întoarse către prima iubire, către primul mărțisor.

           Mereu mi-e dor de tine dar parcă în martie cel mai mult. Și știm amândoi de ce, nu-i aşa? Cu atât de mult război am venit eu în calea ta și cu atâta pace am plecat. Cu atât de multă tristețe am venit și cu atât de mult zâmbet am plecat, avându-te lângă mine. Și îmi vine să mă cert rău când văd câte am uitat de-atunci … care a fost primul mărțișor pe care mi l-ai dat ?Care a fost primul dans, ce melodie? E cam târziu acum să te-ntreb… Poate am uitat fiindcă nu contează când a început exact, ci contează că nu s-a sfârșit. Căci nu s-a sfârșit, nu-i așa? 

Unele însă sunt amintiri vii. În vitrina sufletului meu, stau înșirate multe, la fel de valoroase. 

De ce-ai mâinile aşa de reci?

Mi-e frig, nu vezi ce ger e?

Ce ger, mă, că doar e martie?! Hai, dă-mi mâna să ți-o încălzesc.

       Mâna mea ține minte buzunarele și gecile tale mari și pufoase, în care îmi găseam adăpostul. Și nu trebuie decât să întind palma dreapta și e martie, lângă mine e iar buzunarul tău, în care nu mi-e niciodată frig și nici frică.

nu s-a sfârșit …nu-i așa?