amagire

Inima mea prizonieră aici,

Gloanțe nerăbdătoare dincolo

Și-ntre ele, subțire,

Sticla bulletproof

Pe care tu-mi scrii uneori,

Bună dimineața!

da-mi un minut cat o vesnicie

          mă mișc cu greu pe drumul doborât de arșiță. sub ochii mijiți vor să crească lacrimi, care n-apucă să ajungă prea jos pe obraji. se evaporă înainte de a prinde formă. e soare, e febră și afară și înăuntrul meu. în rucsacul vesel sunt patru cutii cu medicamente. nimic special, obișnuitele mele amigdalite. și mă doare fiecare fir de păr, fiecare bucată de os și de carne și nu de la boala asta banală. unde ești?   

            e vineri și mâine e prima zi de vacanță de vară. în oraș copiii se plimbă cu părinții de mână și cu coronițele pe cap. am fi plecat poate la mare noi trei. la marea noastră, la care băiatul nostru tot vrea să mă ducă, dar care pe mine de-acum doar mă sperie.

            e vineri și mâine e sâmbăta morților. și-n loc de gustarea pentru drum, azi pregătesc coliva pe care o s-o pun în rând cu altele, încercând să te aud ... poate. 

            e vineri și e una din zilele acelea în care durerea, singurătatea și disperarea mă apasă, ca o cocoașă hidoasă. am nevoie să-mi pun capul pe un umăr bun și puternic, doar pentru un minut.

            și brusc înțeleg cât de inaccesibil îmi este minutul acesta, mie. 

prințesa adormită

La urma urmelor, prințesa adormită fusese foarte liniștită. Sub bolta de spini, dormea lin, mereu tânără, ne-tristă, visând domol la ploi calde și curcubee roz. Sau la pantofi cu toc, la excursii în vârf de munte, la cafele și ciocolată …sau cine mai știe. Și-ntr-o zi, un tânăr care se credea viteaz, s-a hotărât brusc să-i tulbure somnul. Și ea a trebuit să se ridice din pat, să se scuture de praf și să zâmbească frumos. Cât s-o fi bucurat? Cât s-o fi speriat? Cât l-o fi bodogănit în gândul ei de prințesă, cu cuvintele ei dulci de prințesă … cine să știe? O fi vrut ea să fie trezită? Că n-a întrebat-o nimeni. Poate nu era pregătită să se trezească și oricum, prințul nici măcar nu îi adusese o cafea - aici se vede că el nu o cunoștea prea bine. Sigur, îi oferise daruri vrăjite, nemaivăzute până atunci: cântece frumoase și luna de pe cer - totul în alb & negru, aşa încât ea să le coloreze după plac; drăguț dar incomplet. O fi vrut ea să intre din nou în lume? După cum se agăța de brațul prințului, unii au crezut că da. După cum suspina nopțile, cu ochii pierduți în norii de argint, alții ar fi spus că nu. Prințesa singură știa că n-avea în fond niciun răspuns corect ci doar o altă întrebare, pe care încă se temea s-o pună prințului: De ce mi-ai adus aminte că mi-e dor de tine?