E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

24 decembrie 2017

Poveste de Crăciun



În biserică e cald. Lumânările aprinse desenează pe pereți umbre mărunte. Vitraliile par că prind viață sub licărirea sutelor de beculețe din pomul uriaș. Se cântă colinde și corul de bărbați tineri vrăjește aerul, parcă mutând clădirea și oamenii într-un loc fără ceasuri și fără tristețe. Lângă mine e o bătrână; așezată în strana de lemn negru, pare că stă într-o ramă. O agrafă subțire îi prinde o buclă jucăușă din părul alb și moale; simt că dacă ar scutura mai tare din cap, ar începe să ningă. Poartă o bluză albă, cu nasturi mici de tot, de perle. La gât are o eșarfă din mătase roșie pe care se joacă mulți brăduți și clopoței argintii. Cred că e brodată de zâne. Doamna însăși pare o zână deghizată, fugită din castelul ei de zăpadă să vadă cum petrec muritorii seara de Ajun. Murmură încet de tot melodiile și bate ritmul cu degetele pe lemnul negru. Pe inelarul stâng, lângă verigheta subțire văd o bijuterie ireală. Un cerc de aur subțire susține un brăduț  pictat, purtând în vârf o piatră mică și roșie, care strălucește în ritmul lui “O, Tannenbaum...!”. Cu ochii închiși, ea cântă apoi oftează. De emoție scapă din palme o batistă de mătase, sora eșarfei de la gât. Mă aplec să o iau de jos dar nu reușesc pentru că genunchii mă dor, cad și o ceață albă și rece mă înfășoară. Mă pomenesc într-o curte, undeva pe un deal. E seară, în vale se văd lumini, în jur sunt câțiva brazi înalți. Peste tot sunt felinare de fier, vopsite în auriu, care luminează o casă înaltă, cu etaj. Se aude muzică dinăuntru. Pășesc greu pe poteca cea mică, zăpada îmi ajunge mai sus de genunchi. Ferestrele mari sunt acoperite de flori de gheață și nu văd bine. Ghicesc lângă geam un brad uriaș, împodobit cu mere și portocale, nuci învelite în staniol, ghirlande și păpuși din lâna colorată. Brusc sunt înăuntru, cu spatele lipit de o sobă din colț. În cameră aleargă o fetiță și un băiețel; par gemeni. Nu mă pricep foarte bine, dar cred că poartă haine din anii ’40. Apare o tânără, cu o rochie de vis, din mătase și  tulle verde; e mama lor,  frumoasă și fericită. Nu mă vede și nu mă aude nimeni, deși am spus tare “bună seara”. Pe masa mare, aranjată festiv, sunt grămezi de prăjturi și fructe. Copiii iau de lângă sobă o farfurie mică de tablă, în care sunt câțiva bănuți. Se duc și îi lipesc pe rând de fereastră, prêt de câteva secunde, așezând unele peste altele șiruri orizontale de câte 9, 7, 5, 3 … Bănuții calzi topesc gheața de pe geam și lasă în urma lor cercuri perfecte, alcătuind în final silueta unui brăduț. Sunt încântați de ce-au făcut și sar ținându-se de mână în jurul pomului cel mare. Mama se apropie de ei și bate din palme. Așezați pe niște pernițe sub brad, ei cântă și ea îi dirijează blând. O Tannenbaum, o Tannenbaum … Lumina din încăpere se reduce. La ușă se aude un ciocănit puternic. Copiii sar în sus puțin sperați, se iau în brațe râzând și chicotind. Tânăra mamă îi mângâie pe creștet și se duce să deschidă. Se întoarce cu Moș Crăciun. Mi-e rușine cumva că am picat acolo între părinți și copiii lor, în seara cea mai frumoasă din an. Dar îmi dau seama că nu mă văd, că nu exist și fără să mai încerc să îmi explic ce se întâmplă, îi privesc mută și mă umplu de fericirea lor. Cât timp copiii se joacă, el pune pe degetul ei un inel de aur, cu un brăduț pictat și cu vârf de piatră roșie, strălucitoare. Și când îmi era mai bine, mă trezesc plutind undeva deasupra porții casei. Zăpada este tot înaltă, felinarele nu mai luminează însă. E un întuneric greu în jur. Bărbatul are alături o valiză, femeia tânără plânge; își iau rămas bun. Lacrimile îmi umplu și mie ochii și nu mai văd, mi-e greață, amețesc și cad. Deja nu mă mai mir când văd că sunt într-o altă cameră, de data asta mult mai strâmtă și friguroasă. Lumina vine doar de la patru lumânări înșirate pe o masă mică, alături de câteva mere. Doi tineri așezați pe scaune se ridică atunci când pe ușă intră o femeie neverosimil de subțire și de frumoasă, îmbrăcată în negru simplu. Se iau în brațe, plâng și se transformă într-o inimă uriașă, sfâșiată de dor. Și printre lacrimile lor se aude, mai întâi încet apoi din ce în ce mai tare, O Tannenbaum, o TannenbaumDar nimeni nu mai ciocăne la ușă, nici Moș Crăciun nu mai vine, de prea mulți ani. Ei se roagă în liniște. Într-un fel, acum sunt bine, căci sunt împreună. Femeia își scoate de pe deget inelul cu brăduț, îl ține o secundă lângă inimă și-l pune pe inelarul stâng al fetei ei. Lângă mine, de nicăieri, apare bărbatul pe care-l văzusem înainte. Eu mă reped să le arăt, bucuroasă, că e acolo. Nu mă pot mișca. Strig, din ce în ce mai tare, nu mă aude nimeni. El mă prinde de cot cu o mână transparentă. Zâmbește și își duce degetul la gură, clătinând din cap. Suntem amândoi într-un colț, lângă pomul ce are în brațe un desen vechi, în creion - mama, tatăl și cei doi copii, pe când iernile lor erau albe, calde și vesele. Într-o clipă aerul a încremenit. Lumina a crescut și cei trei din cameră au întors privirea către același punct, parcă așteptând ceva. Mișcându-se ușor, bărbatul își trece mâinile peste umerii fiecăruia dintre ei. Știu sigur  acum toți se vad unii pe alții cu adevărat, retrăiesc o seară fermecată de peste ani. Dincolo de ridurile timpului și de gloanțele vieții, ceea ce simt ei n-are nume, n-are sfârșit și nici opreliști. Mai bună decât fericirea, peste ei stă pentru totdeauna, dragostea. 
Aud în jur aplauze. Sunt înapoi în biserică. Oamenii ies încet pe ușile larg deschise. Nu mai găsesc batista după care mă aplecasem. Strana e goală, dar pe mânerul de lemn negru lucește un inel de aur, cu un brăduț pictat și o piatră roșie. De azi e al meu.

Mai bună decât fericirea, peste noi toți stă pentru totdeauna, dragostea.

Etichete:

22 decembrie 2017



  pasesc intr-un craciun de care ma tem, pentru prima data in viata. m-am educat zi de zi pentru momentul asta si tot nu-s pregatita. lupt cu mine si intr-un fel cu intreaga lume, pentru ca nu vreau sa ma ascund sub lacrimi. pentru ca simt cum fiecare plans al meu sterge un zambet, o amintire, o bucurie veche si n-am chef sa-mi distrug asa comorile. si mai ales pentru ca inca mai CRED. in mos craciun si intr-un echilibru al fortelor, cam ca in SW. in dreptate, in bunatate si in lumina. si pana la urma, cand ma gandesc mai bine, ma bucur si ma tem de ziua in care o sa te vad la usa mea. 
fiindca nu stiu cand si nu stiu cum, ce forme o sa avem atunci si ce anotimp o sa fie, dar stiu sigur ca asa cum te-am adus de atatea ori inapoi, o sa te mai aduc, macar o data. 
e nevoie doar de putina rabdare.

Etichete: