În biserică
e cald. Lumânările aprinse desenează pe pereți umbre mărunte. Vitraliile par că
prind viață sub licărirea sutelor de beculețe din pomul uriaș. Se cântă colinde
și corul de bărbați tineri vrăjește aerul, parcă mutând clădirea și oamenii
într-un loc fără ceasuri și fără tristețe. Lângă mine e o bătrână; așezată în
strana de lemn negru, pare că stă într-o ramă. O agrafă subțire îi prinde o
buclă jucăușă din părul alb și moale; simt că dacă ar scutura mai tare din cap,
ar începe să ningă. Poartă o bluză albă, cu nasturi mici de tot, de
perle. La gât are o eșarfă din mătase roșie pe care se joacă mulți
brăduți și clopoței argintii. Cred că e brodată de zâne. Doamna însăși pare o
zână deghizată, fugită din castelul ei de zăpadă să vadă cum petrec muritorii
seara de Ajun. Murmură încet de tot melodiile și bate ritmul cu degetele pe
lemnul negru. Pe inelarul stâng, lângă verigheta subțire văd o bijuterie ireală.
Un cerc de aur subțire susține un brăduț pictat,
purtând în vârf o piatră mică și roșie, care strălucește în ritmul lui “O, Tannenbaum...!”.
Cu ochii închiși, ea cântă apoi oftează. De emoție scapă din palme o batistă de
mătase, sora eșarfei de la gât. Mă aplec să o iau de jos dar nu reușesc
pentru că genunchii mă dor, cad și o ceață albă și rece mă înfășoară. Mă
pomenesc într-o curte, undeva pe un deal. E seară, în vale se văd lumini, în
jur sunt câțiva brazi înalți. Peste tot sunt felinare de fier, vopsite în
auriu, care luminează o casă înaltă, cu etaj. Se
aude muzică dinăuntru. Pășesc greu pe poteca cea mică, zăpada îmi ajunge mai
sus de genunchi. Ferestrele mari sunt acoperite de flori de gheață și nu văd
bine. Ghicesc lângă geam un brad uriaș, împodobit cu mere și
portocale, nuci învelite în staniol, ghirlande și păpuși din lâna colorată.
Brusc sunt înăuntru, cu spatele lipit de o sobă din colț. În cameră aleargă o
fetiță și un băiețel; par gemeni. Nu mă pricep foarte bine, dar cred că poartă
haine din anii ’40. Apare o tânără, cu o
rochie de vis, din mătase și tulle
verde; e mama lor, frumoasă și fericită.
Nu mă vede și nu mă aude nimeni, deși am spus tare “bună seara”. Pe masa mare,
aranjată festiv, sunt grămezi de prăjturi și fructe. Copiii iau de lângă sobă o
farfurie mică de tablă, în care sunt câțiva bănuți. Se duc și îi lipesc pe rând
de fereastră, prêt de câteva secunde, așezând unele peste altele șiruri
orizontale de câte 9, 7, 5, 3 … Bănuții calzi topesc gheața de pe geam și lasă
în urma lor cercuri perfecte, alcătuind în final silueta unui brăduț. Sunt încântați de
ce-au făcut și sar ținându-se de mână în jurul pomului cel mare. Mama se apropie de ei și
bate din palme. Așezați pe niște pernițe sub brad, ei cântă și ea îi dirijează
blând. O
Tannenbaum, o Tannenbaum … Lumina
din încăpere se reduce. La ușă se aude un ciocănit puternic. Copiii sar în sus
puțin sperați, se iau în brațe râzând și chicotind. Tânăra mamă îi mângâie pe
creștet și se duce să deschidă. Se întoarce cu Moș Crăciun. Mi-e rușine cumva
că am picat acolo între părinți și copiii lor, în seara cea mai frumoasă din
an. Dar îmi dau seama că nu mă văd, că nu exist și fără să mai încerc să îmi
explic ce se întâmplă, îi privesc mută și mă umplu de fericirea
lor. Cât timp copiii se joacă, el pune
pe degetul ei un inel de aur, cu un brăduț pictat și cu vârf de piatră
roșie, strălucitoare. Și când îmi era mai bine, mă trezesc plutind undeva
deasupra porții casei. Zăpada este tot înaltă, felinarele nu mai luminează
însă. E un întuneric greu în jur. Bărbatul are alături o valiză, femeia tânără
plânge; își iau rămas bun. Lacrimile îmi umplu și mie ochii și nu mai văd, mi-e
greață, amețesc și cad. Deja nu mă mai mir când văd că sunt într-o
altă cameră, de data asta mult mai strâmtă și friguroasă. Lumina vine doar de
la patru lumânări înșirate pe o masă mică, alături de câteva mere. Doi tineri
așezați pe scaune se ridică atunci când pe ușă intră o femeie neverosimil de
subțire și de frumoasă, îmbrăcată în negru simplu. Se iau în brațe, plâng și se
transformă într-o inimă uriașă, sfâșiată de dor. Și printre
lacrimile lor se aude, mai întâi încet apoi din ce în ce mai tare, O Tannenbaum, o
Tannenbaum… Dar nimeni nu mai ciocăne la ușă, nici Moș Crăciun nu mai vine, de prea mulți ani. Ei se roagă
în liniște. Într-un fel, acum sunt bine, căci sunt împreună. Femeia își
scoate de pe deget inelul cu brăduț, îl ține o secundă lângă inimă și-l pune pe
inelarul stâng al fetei ei. Lângă mine, de nicăieri, apare bărbatul pe care-l văzusem înainte. Eu
mă reped să le arăt, bucuroasă, că e acolo. Nu mă pot mișca. Strig, din ce în
ce mai tare, nu mă aude nimeni. El mă prinde de cot cu o mână transparentă.
Zâmbește și își duce degetul la gură, clătinând din cap. Suntem amândoi
într-un colț, lângă pomul ce are în brațe un desen
vechi, în creion - mama, tatăl și cei doi copii, pe când iernile lor erau albe,
calde și vesele. Într-o clipă aerul a
încremenit. Lumina a crescut și cei trei din
cameră au întors privirea către același punct, parcă așteptând ceva. Mișcându-se ușor, bărbatul își trece
mâinile peste umerii fiecăruia dintre
ei. Știu sigur că acum toți se vad unii pe
alții cu adevărat, că retrăiesc o seară fermecată de peste ani. Dincolo de ridurile
timpului și de gloanțele vieții, ceea ce simt ei n-are nume, n-are sfârșit
și nici opreliști. Mai bună decât
fericirea, peste ei stă pentru totdeauna, dragostea.
Aud în jur aplauze. Sunt înapoi în biserică. Oamenii ies încet pe ușile larg
deschise. Nu mai găsesc batista după care mă aplecasem. Strana e goală, dar pe mânerul de lemn negru
lucește un inel de aur, cu un brăduț pictat și o piatră roșie. De azi e al meu.
Mai bună decât
fericirea, peste noi toți stă pentru
totdeauna, dragostea.
