Mai toate se regenerează, se repară. Mai bine sau mai rău, uneori greu și în timp îndelungat. Un câmp după inundație, o pădure după incendiu, plămânii după Covid și fascia plantară după o alergare prea lungă. Mai toate se regenerează, în afară de inima îndrăgostită peste care nu trimite nimeni nici ploaie, nici vânt, nici paracetamol, poate doar niste curenți galvanici, atât cât s-o amorțească nițel.
Hai să împărțim o prăjitură și-o cafea, abonamentul la Netflix, stația de tramvai, trenul până la Brașov, încărcătorul telefonului, felia de pâine cu unt și lingurița cu miere. Căștile cu SmartFm, cutia cu pop-corn, felinarul din parc, umbrela, vântul și frunzele de aramă. Paracetamolul, omul de zăpadă și filmele de Crăciun. Ce zici, ce curs? A, puls. Bine. Și inima. Și oxigenul. Și totul.
Am terminat vara fără
să fi trecut printr-o vacanță lină și bună. Am trecut însă printr-un Covid care mi-a
arătat ce înseamnă viața fără gust și miros. Am trecut prin amintirile unui
coșmar pe care-l credeam închis și aruncat, prin același etaj 1 din spitalul în
care oameni palizi și fără păr stau agățați de perfuzii prin care curge otravă
amestecată cu speranță. Am trecut prin aceleași lacrimi ascunse într-un taxi,
purtând dosare cu vești proaste. A fost un concediu agitat, cu fus orar
zdruncinat și fără odihnă. Am învățat însă o lecție bună. Vacanța nu
te-așteaptă neapărat pe alt continent și nu neapărat on a fancy beach, in a
fancy restaurant or shopping mall.
Vacanța e când inima îți e liniștită. O săptămână, o seară, o oră, o cafea. A fost la Brașov. Și pare că va mai fi din când în când, cu bune și cu rele, la o stație de tramvai de casă, în sala de sport.
În nopți speriate de aripa unui fluture somnambul, în zile care răsar cu aceleași întrebări caraghioase. În călcâiul care doare la fel ca acum 4 ani, în încăpățânarea de a crede că va fi bine. În pulsul slab care crește doar în parc sau în dansul singuratic al serilor de vineri. În aşteptarea condimentată cu lacrimi.
Și n-am voie sare, știi?
