31 mai 2019

Un lan de grâu





Spice aspre, nici urâte și nici frumoase, de o culoare incertă. Modeste, sigure și puternice, dure la exterior, ascunzând în ele miezul de care depinde o mare parte din viața pământului. Insecte, animale, păsări, oameni - toți iau ceva de pe urma unui bob. Toată lumea are nevoie de grâu, toți sunt îngrijorați la gândul că le-ar lipsi. Dar câți ar culege, ca să pună între filele unei cărți, un spic? Câți își întorc capul cu recunoștință reală către grâul care le oferă, nebăgat în seamă,  esența supraviețuirii?

Un lan de grâu și în mijlocul unduirii lui, din loc în loc, se ridică îndrăzneți, obraznici poate, fierbinți și plini de viață - macii. Macii efemeri, subțiri și delicați, pretențioși și atât de puțin folositori. Ne fură privirile și zâmbetele cu petalele lor străvezii și arzătoare, ne fac cu mâna și le e atât de ușor să ne aducă lângă ei. Și cine n-are într-o carte măcar o floare de mac? Cine n-are în inimă măcar un foc roșu, o iubire mare, presată de ani și de dor, păstrată cu grijă în secret?

Și noi suntem cam toți, ba maci …. ba spice.
Fără să vrem - hrănim, iubim …
Dac-ai putea s-alegi, ce-ai vrea să fii? Spicul sau macul?

29 mai 2019

there's no time for us




cele mai multe minciuni tot noi ni le spunem. și tot noi ne suparăm pe noi de toate amăgirile pe care ni le scoatem în drum. eu parc-am obosit să-mi inventez recompense, ca și când aş fi un câine mic și alintat. e anormal să fac pași înainte doar dacă am în faţă, mai aproape sau mai departe, o momeală. am aruncat în ultimii ani tot felul de bucățele ispititoare: termini facultatea, faci ăia 10Km în valencia, publici o poveste, alți 10Km, solo movie, valencia din nou, minus 2 kg, rochia aia de bal, încă un curs de scris povești, copiii cu care fac lecții … semimaratonul, întâlnirea cu colegii din liceu. până când însă? recunosc cu smerenie, în principiu fiecare zi e frumoasă și blândă cu mine. mă lupt să mă bucur de “azi” fără să mă gândesc la “mâine” și cu atât mai puțin la “ieri”. și cu toate astea, în cele mai multe zile mă simt ca și când aş merge pe o lamă subțire de cuțit. mă ustură cumplit fiecare pas și m-aş opri, dar e ca la alergare, dacă stai pe loc te doare mai rău decât dacă mergi. din când în când apare câte un scăunel fragil din sare aspră și gri, pe care mă mai așez și mă odihnesc plângând. dar am nevoie de scăunel și lacrimi din ce în ce mai des. cum să mă opresc să-mi fie frică? cum să mă opresc din a aștepta ceva ce nu știu nici ce este și mai ales dacă o să vină?  cu ce, de ce și cât să mă mai mint pentru încă niște pași în față? niciodată nu mi-am trăit mai puternic inutilitatea și minciuna. am obosit să-mi inventez un viitor care nu există. am obosit să mă mint că lumea a fost alb-negru mereu, când eu îmi amintesc foarte bine culori și parfum și muzică. am obosit de explicații științifice pentru golul care se adâncește în mine și am obosit încercând armă după armă, strategie după strategie.

adevărul e că
there's no time for us e în fond there’s no time for me - și niciodată n-a fost.

25 mai 2019

sub aripa lacului




Și ploua doar pentru că eu eram un pic cu capul în nori
 Și ochii începeau să ni se joace de-a "v-ați ascuns".
 Și bătea vântul doar pentru că trupurile noastre se învârteau în sens invers acelor de ceas, 
 cerșind un colț din steaua fără nume, cu inima vie dar fără glas.
 
 Și eu nu știam dacă afară e prea frig sau înăuntrul meu e prea cald
 Și mă rugam ca palma din palma mea să nu fie doar o umbră;
 O graniță de gânduri ne despărțea de noapte și de restul lumii
 făcându-ne pe mine și pe tine, stăpânii efemeri ai Lunii. 

18 mai 2019

scăunelul colorat



            sâmbătă dimineață e soare, în sfârșit. în piață e o forfotă care-mi place, miroase a flori, a iarbă și a zâmbet. 
            trandafiri, mușcate, verbine, micșunele, bujori și maci – petalele chicotesc și valuri de parfum transformă locul într-o poveste veche, de pe vremea bunicii.
            căpșunele visează la perne moi și vanilate, de frișcă. cireșele așteaptă urechi zglobii de fete. zmeura face tumbe și vine cu rețeta de sirop în buzunar.
            până și leușteanul și busuiocul își poartă aromele cu nasul pe sus.
 
            undeva, retras, e un magazin mic cu tot felul de obiecte din plastic – castroane, linguri, cutii, găleți … și câte și mai câte. o fetiță, degețica în varianta mai mare, stă lângă mama. tabloul e perfect: rochie roșie cu buline albe, șosete cu dantelă albă, codițe blonde, închise cu doi boboci de trandafiri adevărați. 
-          cum vrei să fie scăunelul, galben sau verde? întreabă mama, ridicând mostrele în câte-o mână.
            sunt scaune  mici, de plastic, ca de grădiniță ; verde și galben fosforescent, rupte direct din desenele animate.
 fetița își plimbă ochii în toate direcțiile, de parca-ar caută răspunsul în cel de-al șaselea punct cardinal.
-          vrei scăunel, nu-i așa? mai zice femeia, încercând cu blândețe să-și aducă fata cu picioarele pe pământ. 
 micuța scutură energic din cap, e sigură că da, vrea.
-          deci, ce culoare, verde sau galben? 
-          ….  
-          galben sau verde ?
 își înnoadă mâinile la spate, se balansează ușor de pe un picior pe altul :
-            …. OZ !!!
 
în piața plină de vară, fetița învăluită în buline și-n trandafiri, nu admite să își așeze copilăria decât pe un scaun roz.

12 mai 2019

21 de km de curaj, disperare si dragoste



Vineri mi-am luat concediu si mi-am facut de lucru pe-acasa, ca sa uit. Am dat cu aspiratorul, am fost la cumparaturi, am gatit 3 feluri de mancare, am spalat, am calcat … rugandu-ma sa nu imi vina vreun gand negru. Am fost sa-mi ridic kit-ul dupa pranz si acolo, in sport-expo, am inteles din nou ca nu o sa renunt. Nu de data asta. Nu cred in reincarnare dar daca as crede, sigur m-as gandi ca sunt acum umbra in mizerie a vreunui vechi tarahumara. Prea multa bucurie imi curge prin corp cand vad o poarta de start, ca sa nu ma intreb totusi ce e cu mine. Am urmat cu strictete copilareasca tot ce a zis coach “pe grup”. Am dormit bine – incredibil, la cata tensiune aveam in mine. Am mancat – fortat – orez si ciocolata. Am baut isotonic – bleah! Am fost la start cu o ora inainte, ca sa fac incalzirea cu gasca si poza de grup… si apoi, m-am pus in sectorul meu. Fi-miu m-a dus pana acolo, mi-a strans mana cu blandete si a zis ca o sa ma astepte la finish. Inca sunt vesela, hotarata si convinsa ca va fi bine. E o zi grozava pentru alergare, toti comenteaza asta, dupa o luna de ploi si vant rece, puternic, azi e  primavara cu soare, adieri placute si 12 grade. Nici daca aveam de ales nu am fi putut “potrivi” asa de bine relatia cu meteorologia.
Plecam. Trec prin poarta la 10 minute de fluier, nu conteaza prea mult pentru ca se va considera si timpul net, nici nu ma mai gandesc la altceva. Alerg bine – pentru cat pot eu. Trec de multi oameni si ma intreb de ce. Vad si pacerii de 2:20. Wow – merg cu ei o bucata de vreme. Vreo 3 km, nu mai mult, dar pentru mine e urias! Ca dovada, ajung la primii 10K cu un timp foarte bun ( acum na, sigur, considerand limitele mele nu ale tipilor profesionisti de pe-aici). Si atunci am un click tampit in minte. Cum, eu mai am de mers inca pe-atat?? Astia s-au oprit si eu mai am de mers?? Panica. Primul “de ce” apare timid dar ii dau in cap, ma simt bine, mai e doar jumatate hai …hai… Trecem pe langa o portiune de sosea circulata intens din sens opus, e aglomeratie cu oameni incruntati la volan – circulatia a fost deviata, pot sa ii inteleg un pic … si unii ne fac poze, ne zambesc, ne fac cu mana … un taximetrist insa imi arata degetul mijlociu, furios. Hai ca i-l arat si eu, zambind. Cursa asta scoate ce e mai rau din mine J. Peste vreo 3km incepem sa urcam, nu mult dar in starea aia orice cm de diferenta de nivel e criminal. Se apropie km 16, mai departe de atat eu n-am mai fost la antrenamente si poate de aceea demonii incep sa-si faca de cap in mintea mea. Simt ca nu mai pot, fiecare pas ma frige si-mi impietreste gleznele. Simt cum ma transform in ceva rau, negru si furios. Nu mai merg, ma duc acasa. Nici macar acasa, ma duc sa ma imbat sau sa urlu undeva intr-un loc indepartat. Nu mai vreau sa vad pe nimeni, sa aud pe nimeni. Ma simt un fel de Storm din X-men si as dezlantui apocalipsa. Sunt intr-un fel de purgatoriu. In fata departe de tot sunt cei care merg foarte bine si par ca alearga in gradina raiului. In spate sunt cei care se chinuie vizibil, la o limita pe care n-o pot concepe si mi se pare ca aia sunt deja in iad. Mai suntem intre ei - noi, cativa, astia care ne agatam fiecare de cate-o himera, tragandu-ne picioarele si gandurile care caantaresc tone. Sunt intr-o lume in care n-am mai fost si nu simt decat ura pura. Ma urasc pe mine, pe oamenii de pe strada, pe coach care m-a impins la asta, pe prieteni, pe soare, pe apa pe care mi-o torn in cap ca sa ma racoresc… aproape aud cum sfaraie pe mine, curgand pe piept si pe brate. E prima data in viata mea cand imi torn jumatate de litru de apa cu gheata in cap. Functioneaza un pic, ma gandesc ce-ar zice mama sa ma vada acum asa uda … si ma trezesc la o semi-realitate care arata km 17. Ce-ar fi sa-l sun pe fi-miu? Acum iI sun, ii spun ca nu mai pot, imi pare rau, sa nu mai mearga la sosire, sa stea acasa ca o sa vin si eu candva, cand o sa fiu in stare. Si-mi incepe, cumva, un dialog in cap. Stiu ca ar zice ca ma vede pe aplicatie, ca sa o iau usor ca vine si el imediat, sa alerge cu mine. Sau m-ar tine de vorba la telefon, spunandu-mi glume sau incurajari banale. Si m-ar face sa ma razgandesc, dar as pierde timp si … consider ca l-am sunat deja si ca m-a convins. Plang. Dupa ce ca abia mai am energie, simt lacrimile pe obraz si suspin de frica si de slabiciune. Se vede km 18. Sunt disperata, mi se pare ca inaintez prea incet, ma opresc sa iau din nou apa pe care o inghit fara sa respir si mai iau un pahar pe care mi-l torn in mod egal pe pulpe. Simt cum imi ajunge apa in sosete si e bine. Acolo si-a facut culcus o basica foarte mare, dar sunt atat de obosita ca nici nu am putere sa ma doara. Am iar un moment de criza, cand imi dau seama ca mai sunt inca 3 km si nu doar 2... Ca am de facut 21 de km si nu 20. Imi iau o pauza, incetinesc de tot, respir adanc cu privirea in fata … si  constientizez ca dincolo de durerea de picioare si de umeri si de greata … respir. Ca nu ma sufoc. Ca inima merge. Asa ca de undeva se strecoara un gand caldut de curaj … 3km? asta te sperie pe tine acum? Sunt 2 ture de parculet, o joaca de copil. Gandeste-te ca i-ai facut in 15 minute, acum 2 ore. Si am fugit. Ma rog, asa mi se parea mie, caci uitandu-ma la cat de incet avansam fata de bordura incinsa, parea ca si un melc m-ar intrece. Dar am fugit si dupa inca 25 de minute chinuitoare, am ajuns. Pe margini gramezi de oameni. Cei mai multi, alergatori care au terminat si cu medalia la gat, stand acolo ca sa ne strige noua “hai, mai e un pic, bravo, hai”. Niciunul nu are nici cea mai mica expresie de dispret, de amuzament, ironie sau repros: “ce cauti aici mai femeie, nu vezi ca esti praf? cum de ai indraznit, cum de-ai putut sa te gandesti ... alergi prost, nu e de tine”. Nimeni nu are asta in cap. Toti zambesc  si “bravo” e sincer. Poarta e din ce in ce mai aproape, poate ca pe ultimii 200 de metri am aroganta sa accelerez … si trec. Am ajuns. O mana de copil frumos si vesel imi pune medalia la gat. “Bravo, bravo, doamna e o campioana”.

Si beau apa, picioarele mi se taie si ma asez pe o gramada de ladite de lemn. Strang medalia la piept. Si plang … beau apa … si plang. Si sunt fericita.