E seară și eu sunt nemâncată și nedormită, fac și refac grafice, aproape că încep să mă amuze plăcintele astea și coloanele, le schimb culorile în speranță că voi găsi o concluzie deșteaptă care să m-a ajute să închei ppt-ul onorabil, dar concluzia nu-i și la urma urmelor cum să arăți că ceva crește când de fapt scade?
Nu mă simt bine, nu am mâncat prea mult zilele astea ( oglinda m-ar contrazice, ea știe că-s grasă dar cine o bagă în seama?) nici somn bun nu am avut, nu mă mir, doar constat, ca un researcher care spune concluzii nu dă soluții.
Și din mijlocul acestor multe cifre și stare de pisică plouată mă trezesc cu dor de citit, de vin fiert și lumânări, de-o vacanță cu cineva drag și nevăzut demult sau poate cu cineva necunoscut sau cunoscut și uitat, cineva de pe o altă planetă, într-un loc cu soare și nisip cald și mă gândesc ce legătură au astea între ele și mă ridic și caut o carte de Anna Gavalda, fiindcă mi-e dor de sentimentul pe care l-am avut când citeam “ensemble c’est tout”, căci era tot iarna și frig și în casă era lumina multă și râsete de copii și un lego mare albastru început și neterminat și ghiozdane de făcut și pachețele pentru a două zi. Și mi-e ciudă că acum am atat timp liber cu care nu știu ce să fac util și mi-e trist și dor de vremurile în care pur și simplu zburam între îndatoririle de mamă și soție și cât de bine mă descurcam și habar n-aveam atunci că e bine, nici cât de greu îmi va fi să nu mai fiu utilă nimănui și cât de ucigător că nimănui nu-i e dor și nu mă-ntreabă nimeni când vii acasă, iubita, când vii acasă, mami, că ne e foame și vrem să ne uitam toți la ice age. Și mi-e rușine să mă gândesc că nu știu dacă aş mai putea acum și îmi vine să plâng fiindcă știu că aş putea și asta și încă multe altele și nimeni nu-i aici să vadă că știu să cos, să fac ciocolată, că știu să fac lecții și să fac patul și să fac dragoste și cafea diminețile și să mă dau cu rimel și ruj în timp ce pun cașcaval între cele două felii de pâine prăjită și copilul se face mare și are cămașă și cravată și bărbatul așteaptă să mă ducă la serviciu și să îmi pună melodiile noastre frumoase în mașina în care se simte mereu miros de mare, indiferent de anotimp.
Și din nou îngenunchez pe covor, că în atâtea alte seri, și am în pahar 2 cm din ultimul vin făcut de tata, e acru deja și eu plâng încet cu vinovăție fiindcă iar l-am visat și-i spuneam că-l iubesc și îl rugam să nu moară, dar el zâmbea trist și zicea n-am ce face fata mea, aşa trebuie. Și plâng furioasă fiindcă iar l-am visat pe bărbatul care mi-a promis că n-o să mă lase niciodată singură la greu și că o să fie cu mine mereu dar iată că nu e aici și poate că nici măcar el nu mă mai iubește - ba da, mă iubește, azi noapte l-am visat și pe el și mă întreba dacă vreau să mă mărit cu el încă o data și eu i-am spus că nu m-a cerut nici prima dată, cum să fie acum a două oară, poate e și asta un indiciu, că dacă nu mă cere nimeni în lumea asta măcar să mă ceară în - și pentru lumea cealaltă, cui mai fac eu umbră aici, cu cine mai fac puzzle și cui îi mai explic eu despre substantive și despre aria triunghiului, o să vina poate alți copii da, știu, o să vină și zile vesele și cântece și alergări și lume care să-mi zâmbească dar acum aici e liniște și trist și nu pot să mă păcălesc că mi-e bine, nu pot să nu mă gândesc că locul meu e greșit ales aici, că aleg greșit zi de zi. Arăți mai bine ca acum câțiva ani mi-au zis, da, poate sufletul meu e de fapt un Dorian Grey, poate fiecare gând prost și leneș, fiecare gând prea îndrăzneț și obraznic taie adânc în sufletul care zâmbește prefăcut din spatele unor ochi care clipesc prea des, ca să nu vadă minciuna care se umflă zi de zi, gri și periculoasă, sufocându-i.
Și dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici colo” şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi imposibil. (Matei 17:20) dar se vede că n-am credință nici cât umbra seacă a unui bob de muștar sau de speranță, aștept o pedeapsă ca pe-o izbăvire, îmi zic că nu pot să sufăr și să plâng mai mult și ei râd de mine, se-ghesuie peste mine reci și negri, cu gheare mudare, o să vezi că poți mai mult râd ei, o să ne întrecem între noi și o să poți mai mult, că n-ai unde să te duci, ușile se închid după ora opt seara, nu contează ce faci ziua, nu contează cât de corect răspunzi, ușa se-nchide seară de seară, și crezi că mâine e altfel dar e doar un mâine gol și apoi e din nou pe mâine, cerșești cui nu trebuie lumină pentru noaptea ta.
La urma urmelor, cum să arăți că ceva crește când de fapt scade?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu