E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

29 februarie 2016

ultima zi de iarna, intr-un an bisect.
o casa periculoasa, ruine, gunoi si...flori.
curajul mov al viorelelor invinge pericolul de moarte dintre ziduri.





22 februarie 2016

vand leucoplast cu rivanol


 inceput de luni cu prea mult frig si lume posomorata – cui sa-i placa dimineata devreme cu ceata rece, dupa un w-end cu soare... ? 

 citesc un articol in dilema veche, despre iubirea vesnica si despre cum nu exista ea de fapt. incerc sa il combat in gand pe autor, desi nu prea pot. dar imi spun ca iubirea dureaza cam atat cat vrem noi. 
nu vorbesc de reciprocitate neaparat, ca doar nicaieri nu scrie ca iubirea e mereu o strada cu dublu sens... de cate ori suntem de fapt pe contrasens, pe drumuri infundate sau inchise ... nu, era vorba doar de cat timp iti poti spune ca esti indragostit. ca esti si nu poti sa renunti sau ca nu mai esti si nu stii de ce, ca ai mai fi vrut dar nu mai poti sa fii...astea-s toate basme. e ca atunci cand fumezi sau bei prea multa cafea sau inghiti prea mult zahar. vrei sau nu vrei – e o decizie asumata. treaba cu « nu pot sa renunt »  nu e adevarata.
 adevarat e ca ai sau nu o motivatie suficient de buna, de puternica si constanta in timp. in realitate putine lucruri care depind de noi sunt din familia lui « nu pot ». nu pot sa ma angajez la nasa nu e tot aia cu nu pot sa te mai iubesc. nu pot sa iau premiul nobel pentru medicina nu e tot una cu nu pot sa renunt la cutare. in multe cazuri, ne ascundem in spatele lui « nu pot » ca sa il mascam pe « nu vreau ». copiii mici sunt mult mai sinceri. ei nu amestesca aceste idei. ei nu pot sa urce treptele castelelor din parc dar vor si pana la urma gasesc o solutie... noi nu vrem si gasim motive ca sa nu mai putem...


 la prima statie se urca un pusti negricios si ragusit care vinde fel de feluri. alifie chinezeasca pentru dureri de cap, servetele uscate parfumate, servetele umede dezinfectante, leucoplast transparent, plasturi cu rivanol. se vede ca e luni si ca iubirea vesnica nu exista. altfel ce sa caute omul asta cu atatea dispozitive anti-durere, anti-lacrimi si dezinfectante?

Etichete: , ,

12 februarie 2016

amintiri din copilarie


atunci stateam in pat "pana mai tarziu", rontaind cu satisfactie dintr-o felie de paine cu unt, pe care o impodobeam cu picaturi de sirop si cu boabe de dulceata de visine. aveam un adevarat morman – ceream in functie de ziua saptamanii (!!!) intre 10 si 14 boabe – intr-o farfuriuta speciala pentru dulceata, avand deja vreo 40 ani, un cristal vechi, un fel de soare punctat cu lacrimi de aur ; asa farfurie nu am mai vazut de atunci, evident.  uneori mai inghiteam cu noduri si cu mutra de martira ceva amestesc de putin lapte cu multa cacao. pe masuta ramanea invariabil cana plina pe jumatate si nicio boaba de dulceata. citeam povesti, orice imi pica in mana si cu cat erau mai lungi si mai incalcite cu atat era mai bine.
in ultima vreme am regasit mai toate povestile, de vreo 2 luni le analizez din alt punct de vedere, cu alte obiective si cu alti ochi.
logic sau nu, acum citesc majoritatea povestilor de pe telefon, rontai niste rondele uscate de orez integral ( bio, ce-i drept), langa mine sta o cana plina cu cafea fara zahar dar cu piper, cardamom si scortisoara. boabele de dulceata stau cuminti in borcane in camara, iar acum in functie de cati km parcurg intr-o saptamana pot sa iau 2 sau 3 boabe saptamanal...
logic sau nu, zana-zorilor a ramas la fel de frumoasa ( si alintata, si pretentioasa, si un pic rea si tare indragostita), fat-frumos din lacrima e la fel de tanar si curajos, caii sunt inca mai destepti decat stapanii lor, printul care a gasit tineretea fara batranete e la fel de prost si incapabil sa-si depaseaca conditia umana.

logic sau nu, basmele seamana rar cu viata ingramadita pe la colturi de strada - fiindca pentru fetii-frumosi si pentru zane “vremea nu vremuieste”  si mai ales fiindca teoria literara a stabilit ca basmele au de cele mai multe ori un final fericit. 

Etichete: , ,

10 februarie 2016

pur si simplu


  sunt unii oameni indrazneti, vocali, care isi agita spiritul de dreptate, curajul si taria sufleteasca. si te lasa cu frica si minciunile altora agatate de gatul tau, fara sa le vada. 
  sunt unii oameni in care crezi “pana la sfarsitul lumii”, te bucuri gandind ca la nevoie te vor duce de mana peste orice pod, orice tristete, orice furtuna. si te lasa la prima umbra de nor pe chip. campionii la inot care nu vad ca te sufoci in ape tulburi. pescarii care nu stiu sa se opreasca din povestile pescaresti.
  si mai sunt oamenii pe care abia daca stii cum ii cheama, care iti pun mana pe umar cu ingrijorare simpla, te intreaba “esti bine?” si nu te cred cand spui ca da.
sunt oameni care te gasesc ei pe tine, fara cuvinte, fara sfaturi, fara pretentii, fara datorii sau intrebari, doar ca sa te oblige sa bei apa, sa iei vitamine, sa te scoata la lumina fara sa ii rogi si mai ales inainte sa apuci sa te sperii de intuneric. cei care stiu ca azi trebuie sa te oblige sa crezi, sa speri si sa visezi, ca sa poti inota, respira si coace o paine, undeva in viitor.


  sunt oameni de lumina si oameni de ceata, oameni de inceput de poveste si oameni de sfarsit de drum, unii doar trup si unii foarte mult suflet. 

Etichete:

2 februarie 2016

vedere din brutarie



  am inceput de ceva vreme sa tot fac fel de fel de aluaturi. nu stiu de ce, sigur nu de plictiseala si nici de prea mult timp liber - ca si daca as fi pe Marte, unde tic-tac merge de 2 ori mai lent, nu mi-ar fi destul sa fac tot ce-as vrea sau ar fi nevoie. probabil ca de batranete, de nebunie sau doar terapeutic. oricum, am inzecit consumul de făinuri si tot amestec chestii aproape seara de seara, unele ies, altele nu...dar e prima data cand nu ma las pagubasa cu una cu doua. am stricat ceva, dar nu e un esec, e o lectie. cumva am reusit sa imi setez altfel gandurile. macar din cand in cand, greselile mele se transforma in lectii. si cu o induiosatoare blandete psihica o iau de la capat ( asa cum nu credeam sa fiu capabila). nu stiu cat o sa ma tina. caci multi ani la rand am lasat deoparte tot ce n-a iesit bine din prima. mi-a fost teama sa fac din nou aceleasi greseli sau pe altele noi ; tot ce era cu potential de eroare am ocolit cu incapatanare de inginer. acum am lasat ingineria la o parte si seara ma fac brutăreasă. acum cred ca as putea repeta orice pana as face mai bine.

  e o magie in felul in care drojdia pune bule de viata intr-un praf si-l trece in alta stare de agregare, ii da un rost. ce-ar fi faina fara drojdie? un colb, o fantoma trista. viata pe care o capata are gust de vraja si miros de liniste, calm si speranta. o paine calda zambeste chiar si cand bucatareasa e toanta si a gresit-o. undeva de sub coaja arsa sau pe jumatate crescuta, painea zambeste fiindca vrea sa ia in ras toate incruntarile; painea n-are riduri, are numai crestaturi glumete si o coaja fierbinte, de parca ceva ar gadila-o si ar fi mereu pe fuga.

  in cuptor sta ceva cu faina integrala si un pic de praf de stele, ma uit cum creste si ma gandesc ca si viata noastra e un aluat. il tot amestecam, ii tot punem fel de fel de mirodenii, cautam tot felul de tavi sau cuptoare speciale in care sa coacem varianta perfecta. si de multe ori se arde. de multe ori ramane necopt. de multe ori desi e perfect nu-l mananca nimeni, sau se usuca pana il cere cineva. ar fi bine sa nu mai cerem sau sa vrem sa fim prajituri cu nume complicate, blaturi exotice sau gogosi mincinoase.


 sa fim doar paini simple si vii.

Etichete: , ,