Sunt obosită și grăbită și nu
înțeleg cum am ajuns să fac ocolul ăsta, e un drum mai lung pe care nu-l fac de
obicei către casă. O văd cum stă în colțul străzii, la poarta unei biserici,
așteptând probabil să primească una-alta și plimbând de colo-colo o minge mică,
roșie. E clar că fusta și sandalele îi sunt mici, tricoul alb e vechi și
prea purtat, dar curat încă. Trec pe lângă ea și mă simt “agățată” de
privirea-i furișată pe sub genele blonde. Are aerul sfios și trist al copiilor
săraci. Am în sacoșă lucruri cumpărate pentru acasă: banane, unt, chifle,
cașcaval, suc de portocale, iaurt, brioșe. Decid să i le dau și pentru că nu-mi
vine să îi întind punga și atât, mă aplec lângă cei cinci ai ei și o simt cum
tresare. Cum te cheamă? găsesc eu ceva de zis. Ce??! mormăie
ea speriată, un pic răstit și cu nedumerire. Ochii și glasul ei îmi aduc
aminte de Vulpea Micului Prinț. “Îmblânzește-mă” spune de fapt
copilul din fața mea. Aşa că îi spun eu prima numele meu. Aş vrea să îți dau
ceva, dacă îți place, de-aici de la mine. Și îi arăt fructele și restul. Mă
privește cu neîncredere și nu știe ce să spună, dar întinde mâna șovăitor. Fără
să-mi dau seama bine ce fac, o sărut pe frunte și punându-i sacoșa în mână, o
întreb dacă poate să o care acasă. Pe mine mă cheamă Alexandra, am
șase ani și trei luni și stau aproape, la doua străzi. Și sunt în clasa
pregătitoare și am mulți FB. Tu ce faci aici? Îi spun că mă duc
acasă. Da’ de ce m-ai pupat? Asta mă întreb și eu. Pentru că îmi
place cum te joci aşa, cuminte. Ce stupid răspuns, dar cum să îi explic că
brusc simt că o cunosc? Că ceva mai presus de mine mă împinge să o iau de mână,
să o întreb dacă are nevoie de ceva, să o mângâi și să îi spun că e frumoasă și
că vreau să fie mereu cuminte și să învețe bine. Dar o privesc și tac, de frică
să nu încep să plâng. Pe mama o chema Maria. Da’ e în cer acu’. Și mai am un
frate mic acasă, Paul. Și o verișoară. Pot să le dau și lor de aici? Eu
tac în continuare, o conduc câțiva pași, nu-mi vine să o las ... În final, îi spun la revedere, ea
îmi strânge un pic mâna înainte s-o elibereze. Mulțumesc, să știi că mie îmi
plac bananele. Nu mai știu cum era mama mea. Dar cred că tu semeni cu ea. Te
uiți la mine frumos. Apoi pleacă trăgând de sacoșă, mândră că o poate
duce singură. O urmăresc cu privirea până dispare după un colț. Intru apoi în
biserică și aprind o lumânare pentru Maria și pentru Alexandra, mă rog pentru
toate mamele și copiii și iubirile din lume. E o scenă atât de banală, de
clasic lacrimogenă, previzibilă în toate dialogurile ei, încât probabil că dacă
ar fi fost pusă într-un film, ar fi fost amarnic criticată. Dar mă gândesc …
câte clișee ne umplu de fapt viața? Toți am fost la un moment o fetiță cu
chibrituri sau un mic prinț, un romeo sau o julieta, katniss
sau superman, rățușca cea urâtă sau shrek.
Pentru
noi toți, pentru fiecare și pentru niciunul de fapt - plouă și răsare soarele.
Noi toți suntem cel mai important și cel mai neînsemnat om de pe pământ. Noi
toți așteptăm să îmblânzim și să fim îmblânziți.
