E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

30 septembrie 2014

m-am ratacit fara busola

nici nu stiu ce mai e intre noi. daca sunt granite sau e doar aer. daca in aerul asta mai e ceva oxigen sau au ramas numai niste molecule razlete de ganduri. nu mai stiu daca peretii intre care traim sunt ai unei inimi, ai unei nuci sau ai unui sertar caruia i-a fost ratacita cheia. nu mai stiu ce e intre noi, daca e umarul unui curcubeu sau poate doar umarul unui octombrie zgribulit, amagit de lucirea trecatoare a soarelui la amiaza.

25 septembrie 2014

toamna la pescuit



nalucile pescarilor danseaza prin valurile apei, amestecand soarele dintr-o lume cu scanteierile alteia. barbatii isi misca palmele intr-un fel de ritual tainic, fiecare avand superstiile lui, aruncand nada intr-un anume fel, deschizand cutiile cu carlige intr-o ordine de necontrazis. e liniste. caldura zilei care creste si solzii pestilor ii hipnotizeaza pana si pe cei mai batrani si de la o vreme toti cauta tacuti in tremurul apei o umbra din tineretea lor, o altfel de naluca. o naluca zambind fierbinte, topind gheata copcilor rotunde din decembrie, ametitoare, domoala si aprig-nelinistita in acelasi timp. cu ochii verzi si umezi ademenind, chemand si ascunzandu-se. o naluca salbatica, cersind un stapan.
 iar ei, sperand sa regaseasca salbaticiunea si sa o mai dezmierde cateva secunde inainte de a o elibera in lumea sa fermecata, ei se intorc mereu pe marginile apelor. cautand fara liniste, subjugati fara sa stie de naluca aceea, cu care au dansat candva intr-un vis.

23 septembrie 2014

ca sarea in bucate



sarea din peru, doar 3 graunte salbatice strecurate in cafeaua de dimineata.
sarea roz de himalaya, asezata cochet pe o bucata de ciocolata neagra.
sare de mare, palpitand in solnita ca intr-o clepsidra.
sare parfumata de baie, ademenind vise, periculoasa precum sirenele ispitind marinarii.
sare prelinsa pe tample, izvorata dintr-o ora de alergare, mai ales dupa cai verzi pe pereti.
sare de lacrimi, clocotind pe obraz dupa ce cutitul dorului a taiat adanc, a durere.
sare pe rani nevazute, presarata de priviri intoarse lenes si indiferent, catre alte orizonturi.
in toate esti tu.... sarea mea de zi cu zi.

Etichete: , ,

20 septembrie 2014

si mamele alearga





azi am alergat prima mea cursa mai serioasa, cu cronometru oficial, clasament si tot ce trebuie. am alergat in padure, alaturi de aproape 1000 oameni. am iesit pe locul 66 din 114 la categoria mea, cu 37 min pentru 5,5Km. dar sufletul meu a castigat locul intai la maraton.
 dimineata, inainte sa plecam de acasa, am vrut sa renunt, sa nu ma mai duc. aveam genunchii plini cu peltea de gutui, tamplele imi zvacneau nebune caci teama si emotie se prefacusera in boabe de cafea care se rostoleau incercand sa ma ameteasca. inima fugea deja cu prea multe batai pe minut. cand am ajuns la start si am vazut cata lume am in jur, inclusiv pe baiatul meu deja cu un cap mai mare decat mine, nu am mai stiut nimic decat ca nu trebuie sa ma fac de ras. am pornit si dupa ce am depasit primul km (intotdeauna imi e greu sa trec peste pragul asta) si am realizat ca in jurul meu e soare, ca alerg, ca mi-e bine si ca o sa fie si mai bine, m-am calmat. alergam din ce in ce mai repede si parca veneau spre mine toata tineretea mea cu toate temerile, gandurile, bucuriile si sperantele. alergam si pentru cateva secunde am plans de fericire. ca am putut cu adevarat sa o fac si pe asta, ca am lasat in urma o parte fricoasa si pesimista din mine. am simtit ca eram pe un urias loc de joaca cu totii si undeva, mai in fata, mai repede si mai inalt, mai curajos decat orice gand, era copilul meu. undeva in spate era barbatul meu, care ne astepta sa ne faca poze. asa ca mi-am inghitit lacrimile, nu puteam sa-mi permit sa imi dereglez respiratia tocmai cand trebuia sa depasesc si eu macar cateva doamne alergatoare, sa nu ajung ultima. ca doar nu de aia am venit, sa plang si sa pierd.
si alergand singura cu gandurile mele, mi-am amintit cum atunci cand l-am adus acasa si vreo cateva luni dupa aceea nu m-am temut decat ca e prea mic si apoi ca nu o sa stiu cum sa ma port cu el, cum sa ma joc cu el. pentru ca eu visasem sa cumpar rochite, papusi si craticioare de jucarie. am invatat alaturi de el sa cumpar pantaloni si pantofi sport, masini si avioane, pistoale si pocnitori de revelion. am invatat despre dinozauri, roboti, transformers si bionicles. am invatat sa fiu mama de baiat si sa fiu parte din viata lui, din jocurile lui, din bucuriile si tristetile lui. si cand din nou ma temeam, de data asta ca e deja mare si ca usor-usor nu o sa mai am cum sa “ma joc”cu el, am descoperit ca intotdeauna se va gasi un joc, un gand, o nebunie frumoasa pe care sa o impart cu el. si m-am bucurat ca atunci demult, m-a ales pe mine ca sa ma invete sa fiu cea mai buna mama din lume. si m-am bucurat ca mai am in fata atatia km de alergat si inca multe lucruri de invatat.

Etichete: , , ,

19 septembrie 2014

shooting star



# the battle of the five armies
# hunger games
# battle for the middle-earth
# you can win if you want
# closer to the edge
# don't you forget about me
# the winner takes it all


Etichete:

18 septembrie 2014

speranta, cerceii si tramvaiul



cam cine e speranta? e o pustoaica alintata, cu capul in nori, nu foarte atenta la ce se intampla in jur. umbla zilnic numai in rochii lungi si largi de matase cu buzunarele pline de curcubee, de flori de iasomie sau violete, clepsidre cu fulgi de zapada in loc de nisip, de parca ar asteapta mereu sa vina craciunul. sigur ca da, de obicei ne ajuta sa mergem inainte in fiecare zi, dar trebuie sa recunoastem ca uneori daca o lasam singura sa-si faca de cap, ne cam tine pe loc. ni se pare ca ne ajunge sa o tinem pe ea de mana si gata, inaintam. uitam ca ii lipseste un pic de hotarare, un pic de curaj, de ambitie si nebunie. a lipsit de la lectia in care se raspunde la intrebarea “deci ce facem concret, mai departe”? cu ea de mana e intotdeauna caldut, intotdeauna maine o sa fie bine, soare si toata lumea vesela  – dar azi? cum e azi? 

ea spera sa slabeasca pana de revelion, asa incat sa incapa in rochia rosie de acum 7 ani. ok, ce conteaza ca e deja 10 decembrie si ca mai sunt numai 3 saptamani pana atunci? speranta o tine de mana si nu o lasa sa se duca la un afurisit de salon de infrumusetare si sa faca ceva concret pentru rochia aia.

ea spera ca el sa o mai caute. el spera ca ea sa-l viseze sau sa-l sune. ea ar putea sa aiba curaj o data in viata si sa deschida gura sa-i vorbeasca iar el ar putea sa inceteze sa isi planga de mila si sa inceapa sa agate de manerul usii ei un buchet de flori. sau sa i le depuna in casuta de e-mail. insa speranta parca le-a legat mainile si nu ii lasa sa se apropie de telefon, de strada, de tramvai, de tren, de cuvinte si de un dram actiune. 

pana si baietelul de-a treia spera sa nu il asculte maine la poezia aia grea, dar in loc sa o citeasca inca o data, se  joaca un joc tampit, in care impusca fara oprire monstri aiuriti care-l fugaresc pe niste coridoare hidoase.

eu sper sa ajung inapoi in valencia. ce-am facut pentru asta? ma uit la poze, suspin noaptea in vis, povestesc tuturor ce frumos e acolo ( de gura mea au mai fost inca vreo cativa prieteni) si… cam atat. sper sa ajung sa alerg 5Km in central park. sper sa o vad pe vonda shepard in barul in care canta ea de obicei ( o aiureala, cred ca nu a mai avut un concert de ani buni). sper sa merg iar la roma, sa ajung la nazca sau la val camonica macar. sper sa intalnesc un extraterestru pasnic. sper sa imi apara o carte cu poezii sau macar cu povestea pe care am compus-o pentru fi-miu cand avea vreo 7 ani. sper sa imi cumpar niste cercei cu pietre meteoriti. sper ca baiatul meu sa fie fericit si sa nu faca greselile pe care le-am facut eu la 18 ani. si stiu deja ca de una singura, speranta nu o sa imi cumpere bilete de avion, nu o sa aduca aici civilizatii de pe alte planete si nici nu o sa teleporteze un editor la mine la usa. mai e nevoie de ceva. am avut si eu cateva momente de inconstienta curajoasa pana acum. cand am vorbit, desi aproape ca nu mai stiam in ce limba vorbesc si cum sa imi adun inca putin aer in plamanii disperati sa strige vorbele prizoniere. cand am cumparat un bilet de avion si cand am anulat un bilet de avion. cand in sfarsit m-am inscris la un examen pentru care m-am pregatit vreo 3 ani sau cand am oprit masina in drum ca sa ma uit la conjunctia jupiter – venus. atunci cand am pus speranta sa cante si sa joace sotron si am fugit cu "un tramvai numit dorinta" alaturi de sora ei mai mare, cea care are la urechi cerceii fermecati cu “acum in acest moment facem asa”. fata asta trece cam rar pe la mine. insa o inteleg, cred ca e foarte ocupata cu toti cei care spera cu gura cascata, uitandu-se la luna, la soare, la ploi si la curcubee, avand de fapt nevoie sa ii ia cineva de mana si sa puna langa speranta si un pic de curaj.

P.S. aplicatia mea de muzica din telefon imi zice “why don’t you try this” si imi da vonda shepard. e un inceput si asta. de maine caut bilete de avion. sau bilete de noroc. si imi scot telescopul din pod. si incerc sa scriu de mana o poveste noua, pe agenda mea foarte veche.

Etichete: , , ,

17 septembrie 2014

rebus si teste de perspicacitate


azi e o zi a intrebarilor, se vede ca a inceput scoala.
in statie, fetita cu gentuta de gradinita intr-o mana si cu bunicul in alta, continua o avalansa de "de ce" - uri si o discutie filozofica. pare ca vorbesc absorbiti despre ceva trecut, dorit si pierdut, cine stie poate e vacanta, tineretea, soarele si libertatea. tonul lor e melancolic, suna a vant prin frunze vestede, desi fetita e plina de viata iar domnul arata inca foarte bine. bunicul mormaie mai mult pentru el ceva de genul "ce-a fost a fost si nu se mai intoarce, ieri e ieri si azi e azi". si desigur ea izbucneste: “da’ de ce maine nu poate sa mai fie la fel ca ieri?” lungeste vocalele copilareste si totusi intrebarea este a noastra, a tuturor. bunicul e panicat si depasit – cine nu ar fi ? – si ii raspunde precaut: “opreste-te putin cu intrebarile astea si hai sa fim atenti daca vine autobuzul”. autobuzul lor nu vine, vine al meu si nu mai apuc decat sa aud vocea copilului: “aaaa… da’ cum sa opresc eu intrebarile, ca ele imi vin asa singure, pe furis, in cap?”

chiar, cum sa oprim intrebarile cand nu stim sa le raspundem ? de exemplu, ce diferenta este intre nu pot, nu vreau, nu stiu, nu ma intereseaza ? ce diferenta este intre soarele care rasare si cel care apune? e acelasi rosu pe acelasi cer, doar punctele cardinale se schimba, cam asa cum se schimba uneori si inimile, de pe stanga pe dreapta, de la est la vest, de pe fata pe dos. de ce ne e mai teama, ce ne e mai greu? sa ne ascundem de dragoste sau s-o redescoperim? sa ne multumim cu un sarut dorit cu adevarat, chiar daca e numai in gand sau sa-l inlocuim cu un surogat doar ca sa avem ceva pe buze? cand stii ca incepi sa pierzi? cand vrei sa te pierzi doar ca apoi sa fii gasit? cam ce diferenta este intre “dragoste la prima revedere” si “la revedere, dragoste”? cate cuvinte incap intre primul si ultimul cuvant si cum stii care e ultimul? buna....ma bucur, ce faci, promit, unde esti, da, nu, imi e dor, nu stiu, bine, nu e adevarat, de ce, iubire, totdeauna, dezamagire, niciodata, nu cred, in curand, astept, poate, am uitat, n-ai dreptate, te rog mai stai un pic, nu ma uita ... la revedere.

cum sa oprim iubirile, cand ele vin si pleaca pe furis iar unele mai si circula pe sens interzis ?

Etichete: , ,

14 septembrie 2014

15 septembrie


imi dau seama ca maine e 15 septembrie si imi sare inima. ziua asta care fosneste a frunze de nuc, are gust de peltea de gutui si miros de trandafiri intarziati a insemnat mereu mult pentru mine. e o zi in care se amesteca un sfarsit cu un inceput, tristetea unei despartiri de banca din curte sau din parc cu bucuria regasirii bancii din clasa. ma duc repede la oglinda sa verific, ma uit atent in ochii care se uita si ei la mine…si ma linistesc.

sunt toate acolo, umbre de vant azuriu.
cea mai mica, cu rochia ei lunga, albastra de matase stralucitoare, croita de bunica pentru “zana – vara” la ultima serbare de la gradinita. cealalta, ducand in spate cel mai frumos ghiozdan din lume, rosu cu alb, avand scris subtire cu albastru “sunt in clasa I”. pustoaica "de-a cincea" are coronita si ii face semne bunicului care lacrimeaza de emotie. de alaturi zambeste mandra, deja in sarafanul de liceu, o fata care umbla intr-un buzunar cu stelele si in altul cu trandafirii ascunsi in banca de admiratori semi-secreti. de cele mai multe ori paseste ca si cand ar dansa rock’n roll iar in geanta ei  uriasa, pe langa tezele la mate si la fizica se ascund poeziile lui nichita, cerceii pentru petrecerile de sambata, prima iubire si multe, poate prea multe vise.

sunt toate acolo, imi oglindesc sufletul si imi fac semne cu degetele patate de cerneala dar cu inimile curate si neatinse de ridurile vietii. si pentru ele, pentru visele lor si pentru intalnirile astea de la marginea toamnei, imi ridic fruntea si inima, imi pun banda si ceasul de masurat pulsul si plec sa alerg un km in plus, peste un fel de punte intre cine eram si cine sunt. de la ele stiu ca nu am voie sa ma opresc din alergat, visat, sperat, dansat si cantat, asa ca merg inainte chiar si atunci cand obosesc si abia pot sa mai respir. catre urmatorul 15 septembrie.


P.S. ca sa fie clar, in ultima zi de vacanta orice scolar isi aminteste ca mai avea ceva teme de facut. eu recapitulez cu al meu conjugarea la franceza.

Etichete:

10 septembrie 2014

never take love for granted


in jurul meu sunt fel de fel de istorii. poate e varsta asta, cea la care se sterge partea de "young" din fata descrierii "young adults". e momentul in care se mai cauta, se schimba sau se amesteca drumurile. e momentul unor alegeri intarziate, al unor descoperiri neasteptate, al hotararilor bruste, complicate si inexplicabile. in general ma gandeam ca cele mai mari si grozave frici ale unei inimi indragostite sunt probabil atarnate de umbra periculoasa a lui “vai, ce fac daca nu o sa ma mai iubeasca”. cu uimire descopar ca poate fi insa o teama mai mare, raceala altei viziuni, cea din "ce fac daca eu nu o sa mai iubesc". da, mai sunt cei care nu stiu ce se poate intampla daca le va trece LOR aburul din inimi si norii din cap. daca se trezesc  intr-o zi si realizeaza ca nu mai asteapta acel « buna »  pentru care ar fi daramat si muntii cu o luna in urma ? ca nu le mai tremura palmele cand aud o voce, ca nu li se mai umezesc ochii daca vad pe ecranul telefonului un nume, ca o conversatie e brusc prea apasator de lunga asa cum pana ieri era ucigator de scurta? ce ne facem cand ne "dez-indragostim" pur si simplu, fara motiv si nu ca sa inlocuim o persoana cu alta? o dragoste "imposibila" e mai usor de dus decat o dragoste "deloc"? pare ca lumea mai descopera si o altfel de lupta, tot dura. a ramane indragostit de cineva, cu orice risc, cu orice greutate, poate fi uneori mai valoros decat "a indragosti" pe altcineva de tine. oamenii evolueaza pozitiv doar daca iubesc. atrag intamplari de genul "curcubee-trifoi-cu-patru-foi", dimineti de vara in ianuarie si intineresc. problema adevarata e daca iarna vine cand afara sunt 27°C, cand cu "buna dimineata" nu mai rasare soarele si fluturii din stomac incep sa plece, unul cate unul. atunci rugamintea se transforma din "iubeste-ma" in "fa-ma sa te iubesc iar, mai mult". si asta e trist si foarte periculos.

7 septembrie 2014

fara avere



da-mi un colt din perna ta si din visele tale,

da-mi o gura din aerul tau si din cafeaua ta,

da-mi o felie din painea ta si din dragostea ta

hraneste-ma si ocroteste-ma in toamna asta, in iubirea asta.

Etichete: , ,

5 septembrie 2014

entomologie, design si un pic de bucatarie


cum ne ajung fluturii in stomac? ca niste prajituri interzise, cu scortisoara lor presarata pe aripi si cu antene de ciocolata pe cap?
si apoi cand trece dragostea si ramai singur-cuc, fluturii in ce fel de insectare se duc?
cand nu mai e iubire sau dor si cerul lor devine incolor, ei vor suspina strapunsi de raze de soare pe cate un ram, decoratiuni mici pe frunze de tei sau castan.

iubirile sunt mai intai bomboane-fluturi in stomac si apoi tablouri atarnate in cate-un copac.

Etichete: , , ,

2 septembrie 2014

la margine de septembrie

mi-am pierdut ochelarii de soare.
asta inseamna ca vine toamna?

1 septembrie 2014

an lumina, gand lumina



as vrea sa vin la tine asa cum sunt acum, tremurand acoperita doar de racoarea primei nopti de toamna, precum veneam odinioara cu sufletul dezgolit si infrigurat de teama intaiului sarut.
as vrea sa vin purtand in palme presimtirea iubirii si clepsidra intoarsa a intrebarilor.
si am sa vin intr-un tarziu, de la ani-lumina, transformata intr-un gand-lumina,
pentru ca tu sa ai mereu,
un rasarit de soare numai al tau.