TaximeTrist

Ea l-ar fi vrut mai mult ca pe Han Solo; el se visa mai mult un fel de James Bond. Ea l-ar fi vrut mai romantic si protector, el voia doar sa fie puternic, din ce in ce mai puternic. Ea il iubea si El o iubea, putea sa fie simplu dar evident ca era foarte complicat. Habar n-aveau ca descoperisera iubirea aia rara, din categoria perpetuum mobile, care ar fi functionat perfect, cu conditia sa-i fi dat o sansa. Sa o lase sa se ridice un pic deasupra lor, sa-i cuprinda pe amandoi cu o privire si sa se asigure ca meritau sa ii alimenteze cu energie stelara. Ei erau insa prea tineri, copii ancorati de bancile scolii si aveau buzunarele grele si pline de teama, mandrie, ambitie si nerabdare. Sigur ca la inceput fusese o joaca, adica veselie, glume, optimism si nebunie. Bucuria simpla a ochilor care se vad si se recunosc  cu mult inainte de intalnirea buzelor.  Dar cand ea  a stiut ca-l iubeste, s-a speriat.  Cand el a inteles ca o iubeste, s-a ingrozit. Fara sa aiba curajul sa isi vorbeasca sincer, fiecare il cerceta pe celalalt. Si cu inconstienta cruda a tineretii, nu urmareau decat sa afle cine iubeste mai mult sau mai putin, confundand acceptarea dragostei cu slabiciunea si inferioritatea. In loc sa se bucure de “azi”, ea isi otravea zilele cu gandul la "maine". El nu-i intelegea tacerile si incepuse sa fie gelos. Voia sa stie cat de mult ii recunostea ea puterea. Voia sa devina stapan. Mai rau era ca fusese stapan de la inceput si habar n-avusese macar, ca sa se simta mandru. Mai rau era ca lantul cu care o legase, o asfixia zi de zi si ii fura lumina verde si rara din ochi, adica exact ceea ce iubea el mai mult la ea.

Nu se despartisera niciodata oficial. Pur si simplu se vedeau din ce in ce mai rar, intre ei se lasa iarna in plina vara. Fiecare astepta de la celalalt un semn al capitularii. Trandafirii pe care el ii daruia des, cu atata bucurie, isi scuturau acum petalele, lasand in urma numai spini. Cand  a trecut o luna intreaga fara sa-si vorbeasca si fara sa se vada, ea a inteles ca s-a sfarsit. Se ascunsese si el n-o cautase. Habar n-au avut niciodata cat au suferit. Habar n-au avut cum au ratacit pe strazi, umbland amandoi somnambuli intr-un vis rau, incercand sa provoace o intalnire neasteptata. Habar n-au avut cat dor au carat amandoi in spate, cata nedumerire si furie. Ea se simtea respinsa si totusi spera ca el o s-o caute, sa-i spuna simplu, asa cum ii placea ei: “ce mai faci, pustoaico?” si sa plece sa colinde strazile, sa rada de vrabii, sa mangaie cainii vagabonzi, sa manance bomboane de ciocolata pana li s-ar fi facut rau si sa se rostogoleasca prin iarba, razand din nimic. El astepta, incruntat si blocat in gandul ca era numai datoria ei sa ii salveze pe amandoi, sa-l sune si sa-l cheme simplu “vino, mi-e dor de tine”. In schimb ea ars tot : cateva scrisori ale lui, niste cercei-albine pe care-i primise intr-o zi de iarna, vreo doua poze. Isi torturase degetele ca sa uite forma numarului lui de telefon. Trecuse dezbracata si desculta prin toate focurile lumii : spaima, furie, deznadejde, umilinta, ura si iubire, dor si mirare. Si dupa ani intregi, dupa ce n-a mai ramas niciun foc sa-i arda sufletul, ochii sau palmele, s-a ridicat si a descoperit ca in fata ei este totusi un drum. Nu cel pe care-l visase; era mai stramt si mai prafuit, dar urma sa-l transforme ea intr-o poteca domoala, luminata de flori. Si si-a imaginat cu trufia tineretii, mandra si increzatoare in puterea ei cea noua, ca intrase intr-un fel de carte a recordurilor  si ca ea era prima fiinta de pe Pamant care isi uitase cu adevarat Prima Iubire.

       Cand si-a cumparat o alta locuinta, si-a facut cu adevarat ordine in viata si in sertare. A petrecut cateva saptamani agitate in care a aruncat mult, pregatindu-se pentru o existenta vie si verde, intr-o casa cu multe carti, muzica si filme, cu iasomie, trandafiri, ciresi si lavanda in curte. Trimisese dincolo tot ce avea, cu cateva zile inainte, practic se mutase deja. Acum ii mai astepta pe tinerii care ii cumparasera apartamentul; veneau sa ia cheile. Au vorbit cateva minute; culmea era ca ei nu ii parea deloc rau ca pleaca, avea chiar un sentiment neinteles de bucurie; ii placea cuplul asta minunat de cuminte dar si nastrusnic de copii indragostiti, banuia ca vor forma o familie adevarata si puternica. Si-a luat ramas bun si a iesit, asteptand taxi-ul. Cand sa se urce, tanara a venit si i-a pus in palme un fel de saculet mic de catifea vernil, legat la gura cu o panglica verde inchis. “V-ati uitat ceva intr-un sertar; e simpatic si pare valoros si asa ca l-am pus in punguta asta draguta”.  Zambind, s-a urcat in taxi, incercand sa descopere cu varfurile degetelor ce e inauntru. Masina pornise, ea era inca absorbita de ghicitoarea din palmele ei. Soferul ii zambeste si intreaba cu glas tanar si vesel: “Sarut-mana …  unde mergem azi”? Vocea lui a trezit in ea un vulcan adormit. Plamanii i se umpleau iar de cenusa. Cand si-a ridicat ochii sa-i spuna adresa, a incremenit, uitand sa vorbeasca, uitand sa respire. Caci de acolo, de la volan, ca si cand anii veneau inapoi peste ea sa-i fure linistea, ii vorbea … El. Liceanul Ei. A spus automat numele strazii si nemaiputand sa-i priveasca obrazul si fruntea, si-a refugiat putina energie ce-i mai ramasese catre palme, privind obiectul uitat. Si  tot vantul unei explozii atomice n-ar fi putut sa-i usuce buzele, cuvintele si curajul mai tare decat furtuna care se dezlantuia acum peste ea. O privea, cu ochi naivi de margele verzi, un catel de plus gri, nu mai mare decat un pumn. Cadoul lui pentru ea, cand implinise 18 ani. Cum ramasese ascuns mai bine de 25 ani, ca sa ii dea  acum viata peste cap, nu stia. Nu mai stia nimic. Ajunsesera; soferul-fantoma i-a deschis usa si ea a coborat, lasand in urma pe bancheta, nedumerit si abandonat, un catel TaximeTrist.

          Pana a doua zi seara n-a vorbit, n-a dormit. Si-a dat seama ca nu uitase nimic. Avea in fata ochilor geaca lui rosie si uriasa, in care se cuibareau amandoi cand asteptau autobuzul, iarna. Isi amintea de toate filmele proaste la care intrau, ca sa se adaposteasca de ploi si ca sa poata sta mana in mana, tacuti si emotionati, in intunericul ultimului rand. Simtea inca mana lui jucandu-se in inelele parului ei. Isi amintea de cravatele lui subtiri tricotate sau croite din piele, ceva extravagant si modern la vremea aceea ; una dintre ele statuse si la gatul ei multe luni, asortata cu sarafanul de scoala, ca un fel de trofeu si de recunoastere publica a iubirii lor. Isi amintea de dansul “de la 12 noaptea” si primul revelion impreuna. Isi amintea cat de mare era palma lui peste palma ei si cat de tare o strangea de mana cand o lasa sambata in fata casei si o ruga sa mai stea inca 5 minute si inca 5 si inca 5… Isi amintea cum ii promisese ca el n-are s-o piarda niciodata si ca o sa o gaseasca, oricat de departe ar pleca. Isi amintea de rochia care-i placea lui cel mai mult; foarte scurta, cu dungi subtiri albe si verzi. Isi amintea cum geanta ei traznita, ca o prisma triunghiulara alba il incurca mereu cand voia sa o traga mai aproape de el. Isi amintea tot si nu mai era nici speriata, nici furioasa, nici trista.  Era doar indragostita si-atat - asa cum fusese de fapt toata viata. Valurile marilor, furtunile si sarea lacrimilor se retrageau, descoperind nisipuri noi, lucind potolite sub un soare mai ingaduitor.

          Soneria a tras-o inapoi, in prezent. A deschis unui barbat putin grizonat, inalt, purtand o camasa alba si o cravata subtire de piele. Cuvintele lui alunecau lent, apasand putin pe  litera "r". Incerca sa fie calm dar in spatele armurii groase de adult nepasator se ghicea o tandrete tematoare, care chema si astepta iertarea. “Buna seara... Ai uitat ceva intr-un taxi. Era baiatul meu, e student la Londra. Vacanta asta s-a distrat facand un pic pe soferul la Uber. A plecat ieri si mi-a lasat o adresa si punguta asta. A spus ca trebuie neaparat  sa o inapoiez personal doamnei care a uitat-o in masina lui si ca, daca am noroc, poate ea o sa accepte sa bea o cafea cu mine. As fi trimis un curier, dar nu stiu de ce am deschis-o si cand am vazut ce este, am stiut ca trebuie sa vin. Ca de data asta, treb...”. Nu l-a lasat sa termine. A luat catelul si a trantit usa, peste cuvintele lui si gandurile ei. 
          Dupa o vreme, a sunat iar. Si prin crapatura usii si a inimii ei, a auzit, in sfarsit :
            -       Ce mai faci, pustoaico ? 

gardianul

Degeaba m-am necajit atatia ani si degeaba te-am acuzat ca ma tii prizoniera. 

Acum stiu ca usa coliviei a fost mereu deschisa. Ca n-au fost gratii, ci ganduri si emotii. Si mai cred ca de fapt ar trebui sa-ti multumesc ca m-ai tinut si inca ma tii acolo unde sunt privighetoare si nu ma lasi sa plec in lumea asta nebuna, in care as fi poate doar o vrabie. 

omul de zapada

            In bucatarie era parfum de brad, scortisoara si cardamom, cafea dar si speranta, prietenie si cumva, dragoste. Un morcov mic si trei carbuni asteptau sa compuna fata unui om de zapada.

-             Madeleine, ajuta-ne te rog. Numai tu  poti gasi o solutie, ceva!

-             Mariuca, ce pot eu sa fac ?

-           Nu stiu, orice. Are aproape 25 ani si nu e maritata. Eu la 20 ani am nascut-o pe ea, apoi peste 2 ani pe sor-sa. Asta mica vrea sa se marite, cat s-o mai aman ? Ca nu e bine sa plece prima mezina, trebuie sa o marit pe cea mare intai …

-         Mariuca, poate nu a gasit pe cineva potrivit. Poate nu e asa viata ei. De ce o fortezi? Eu nu-s maritata nici acum. Zambea trist, incercand sa indulceasca atmosfera.

-          Madeleine ...Tu esti altfel, oricum. Tu esti bine asa cum esti. Pentru tine nu exista barbat asa cum meriti. Adica bine, este unul ...Tu esti o zana. Dar ea … aici… la 25 ani ? Si nu inteleg, ca e buna ca painea calda …

            Asa era, fata Mariucai era ca painea calda. Frumoasa si parfumata, mancata prea repede si prea fierbinte, te frigea la maini si facea rau la stomac. Lasata prea mult la o parte, se racea si devenea aspra. Familia si vecinii isi facusera un tel din casnicia fericita a acesteia, fara succes. Ca orice idee fixa, cu cat se agitau mai mult cu totii, cu atat mai greu era sa mearga bine. Salvarea ar fi putut veni de la Madeleine...cumva, fara sa se stie exact cum.  

            Madeleine era Madalina. O Madalina de aproape 45 ani, frumoasa si blanda. Parintii ii plecasera in strainatate cand ea nici nu implinise doi ani. De fapt nici nu fusesera casatoriti, caci ea purta numele mamei si al bunicii care o crescuse de-atunci. Ramasese cu batrana si cu dorul de mama. De ideea de Mama, caci pe a ei nu o cunostea decat din cateva poze trimise de prin alte tari. Vedea acolo o femeie fermecatoare, cu parul lung si ondulat, cu rochii scurte si picioare impecabil de lungi si frumoase. O femeie in ochii careia fosnea mereu vie marea pe care nu o vazuse niciodata. O femeie din alta lume, rece, eleganta si demna, mai presus de meseria ei de bucatareasa. Le trimisese bani multa vreme. Foarte multi bani. Ea nu intelegea de ce batrana plangea cand primea teancurile de hartii. Pe urma, tarziu, si-a dat seama ca banii aia nu erau facuti numai din prajituri si ciorbe. Dupa vreo 13 ani, nu a mai venit niciun ban, nicio poza, nicio scrisoare. Peste inca vreo 2 ani, a ajuns un plic lunguiet, din hartie groasa si argintie, cu multe timbre in colt si o explicatie scurta, ca din filmele politiste. Mama nu mai era, fusese o poveste dubioasa intr-o seara, intr-o piata … si atat. Bunica a mai trait un pic, pana cand s-a asigurat ca toti banii stransi atatia ani in banca vor fi folositi pentru studii si s-a stins incet, fara chin si fara sa supere pe nimeni in jur. Madalina a fost expediata rapid in capitala, intr-un camin al unui liceu foarte bun, conform dorintei bunicii si sfatului dirigintei, care nu voia sa o lase sa se piarda intr-un orasel ce nu avea nimic bun de oferit. Ea fusese de acord sa plece, doborata de faptul ca isi pierduse si bunica si iubirea in acel decembrie. Isi pierduse colegul de banca si de suflet. Se iubeau cu un fel de dragoste disperata, parca presimtind un final prost in ciuda scenariilor optimiste pe care le teseau. Nu se certasera niciodata, isi ghiceau gandurile, aveau grija unul de altul. Visau ca in vacanta de vara, dupa ce terminau liceul, sa fuga la mare si sa stea o luna singuri si ascunsi de lume. Nu apucasera. Mama lui facuse ce facuse si il trimisese pe baiat in strainatate la studii, in mijlocul anului, in mijlocul iernii, in mijlocul  si mai ales din cauza iubirii lor. El nici nu avusese curaj sa ii spuna nimic ei. Se luptase mult cu mama care se temea de influentele si interesele rele pe care ar fi putut sa le aiba “asa o fata de familie proasta”. El a cedat, crezand ca pacea aparenta e mai buna decat lupta continua, convins ca dupa ce vor implini 18 ani vor putea sa decida singuri ce au de facut. Fusese prima si ultima data cand ii ascundea ceva. In noaptea dinaintea plecarii, el statuse pana dimineata si impodobise cu beculete mici bradul care crestea de zeci de ani in curtea ei. Lasase si un om de zapada mare, cu fularul lui la gat si ghiozdanul de scoala prins in spate, avand inauntru un cartonas pe care scria doar: o sa vin inapoi si o sa mergem la mare. Madalina intelesese cam tot, stricase omul de zapada, adunase beculetele si le urcase in pod, incuiase usa casei si a sufletului ei de nici 18 ani si plecase, ca sa nu se mai intoarca niciodata. Cu ghiozdanul lui in spate, totusi.

Mariuca fusese colega de clasa cu Madalina si inventase numele asta, Madeleine, in clasa a patra, la ora de franceza. Pentru ca atata frumusete si blandete trista nu mai vazuse nimeni, atata pricepere la pansat rani fizice si sufletesti ca la aceasta Madalina, o zana buna picata din cer in mijlocul unor umani inferiori si inconstienti de norocul ce i-a lovit. O iubeau toti, neconditionat si Mariuca a vrut  sa-i ofere un nume sofisticat, care sa ii ridice colega acolo unde merita. Suferise mult la despartirea brusca de prietena ei si mai ales uimita de mutenia si absenta desavarsita a acesteia, peste ani. Intelegea pana la un punct ca nu ii era usor sa treaca peste ce patise. Se invinuia, ca multi din orasel, ca nu facuse ceva. Orice. Tare se bucurase cand Madeleine revenise dupa 12 ani de la plecare, la fel de blanda si prietenoasa. Studiase mult, invatase vreo 5 limbi straine, colabora cu cateva universitati celebre, traducea carti si scria povesti pentru copii. Povestile pe care ei nu i le citise nimeni, povestile pe care ea nu avusese cui sa le citeasca. Madeleine venea in fiecare iarna si statea cam doua luni in casa veche a bunicii, pe care o reconditionase atat cat trebuia ca sa arate fix ca in istorioarele pe care le scria. Venea si astepta zapezile, facea un om de zapada mare, avea grija de el si statea pana la primele semne de primavara. Cand uriasul de omat incepea sa isi cocoseze spatele sub caldura, pleca. Nimeni nu intelegea dar nu conta. Cat timp ea era acolo cu ei, in oraselul cu trei strazi principale era o iarna vesela, copiii alergau cantand cantecele invatate de la ea, bunicile coceau prajituri cu mirodenii cu nume necunoscute, pe care le aducea tot ea. Si cu cat imprastia mai multa veselie in orasel, cu atat mai multa tristete se aduna in ochii omului de zapada.

-            Auzi, fa-i un cont din ala...

-            Poftim??

-           Ceva pe internet. Isi pun toti poze, se imprietenesc, primesc invitatii la evenimente ...hai ca stii. Face-cuc din ala. Precis ai si tu.

-          Nu, nu am. E o tampenie. Dar poate ca ai dreptate, poate ei o sa ii foloseasca. Ma ocup chiar acum, daca e asa important. Trimite-o la mine.

   

         Ce facuse Madalina, nu se stie. Cat din nenorocul celor doua femei se amestecase si se neutralizase in acel Craciun, nu aflase nimeni. Dar in 3 luni, fata cea mare a Mariucai se marita, peste alte 3 luni si cea mica. Zana le facuse si uneia si alteia cadou luna de miere si primise gramezi de poze de la Paris.

       In anul acela, iarna venise mai repede in oraselul ei. Ea intarziase cateva zile, pentru ca ajunsese cu apendicita la urgenta. Acum adormise in trenul care o legana si pentru cateva secunde fusese pe o plaja mica, presarata cu scoici si castele de nisip. Se trezise cu inima cat un purice, respirand greu, ca dupa un cosmar. Se simtea vinovata si speriata pentru ca intarziase, ca la o intalnire de dragoste. Isi propusese sa nu faca nimic, nici macar sa bea un ceai inainte sa termine omul de zapada. Era un fel de a-si reconstrui iubirea, de a se amagi ca undeva, un baiat se intreaba unde ii mai este fularul.

          A ajuns acasa si a alergat in spatele curtii, sa inceapa lucrul. Sub bradul urias, acolo unde trebuia sa puna ea omul de zapada, era acum un castel de zapada. In varf era infipta o lopatica de plastic si un biletel: am venit inapoi, as vrea sa te duc la mare. Si pentru ca timp de 20 ani nu pusese nicio intrebare, nu o facu nici acum. Si pentru ca iubirile adevarate aduc Craciunul in iulie si vara in decembrie, pleca la mare pentru prima data in viata ei. Si pentru ca zanele bune primesc in final castelul, printul si fericirea – le primi si ea.

la furat

bucatarilor care uita sa sareze mancarea, li se spune "auzi, tine mereu niste sare in buzunare"!
cam asta imi spun si eu. hai, mai ia o punguta cu rabdare in buzunare. 
ies noptile din mine, ma strecor ca un hot fara umbra si fur rabdare. de la luna, de la bancile parasite, de la liniile de finish ale vreunui maraton.
pungute am destule, le tes paianjenii pe care nu am curaj sa-i alung din colturile inimii.
problema e ca oricata rabdare as fura, pana sa ajung sa o impachetez, se transforma aproape toata in nisip. nisip albastru, galben, verde, violet... apar gramajoare colorate peste tot. din cauza asta,  ma deplasez din ce in ce mai greu prin casa, prin lume, prin viata.

rabdare sa intelegi, sa iti amintesti, rabdare pana cand o sa ma gasesti. rabdare pana o sa amestecam lumi si lumini, curaj  si frica, pana o sa schimbi tu cateva legi in fizica...  eheeei ...!!!

si de fapt, de-aia n-am eu loc de rabdare. e plin de tine, la mine in buzunare.

licurici si pitici digitali

azi am iesit un pic mai tarziu la alergare. de fapt nu e tarziu deloc, dar se intuneca devreme.
insir 2 km pana ajung in parc si e deja cam putina lumina.   clanurile "bunici si copii", "gravide vesele" si "indragostiti pupaciosi" pleaca incet-incet si elibereaza aleile. mai adun 1 km si parcul se umple de "clanul alergatorilor". ii ghicesc deja pe cei care au venit doar ca sa se "show off" cu un selfie; pe cei care ies o data la doua saptamani ca sa nu minta prea tare cand spun ca fac sport. ii recunosc pe cei nebuni, care nu se vor opri pana nu vor aduna si azi 10 km. sunt de toate varstele si greutatile, sunt dinozauri care abia se misca si fete sexi in costume mulate. e un clan de care apartin si eu cumva. parcul e mic, ne cunoastem poate din vedere, ca doar unii suntem acolo aproape zilnic.
fiindca e deja seara de-a binelea, pe alei lucesc ca niste licurici telefoanele de pe bratele alergatorilor, care masoara km, viteze, obiective. ceasul meu licareste si el slab, merg prea incet si parca ma cearta. dau vina pe intuneric si pe cateva becuri lipsa; nu e multumit, dar il ignor. decid sa ma bucur de muzica din casti si sa vad ce reusesc sa fac in "pas de voie" fara sa ma fortez niciun pic. sunt atenta la muzica si nu la durerea mica din dreapta jos. incep un fel de "ghiceste anul". aici eram in clasa a zecea, asta e un rock de prin anii '60, de asta n-am auzit deci precis e din vreun play-list de-al lui fi-miu. am dat "shuffle" in aplicatia de muzica si chiar le amesteca, draga de ea. imi vine sa plang. in fiecare seara cand alerg imi vine sa plang aici. vonda shepard imi explica un pic cam cum sunt acum. "hooked on a feeling".  imi amintesc ca am avut bilete la concertele ei de trei ori si de trei ori nu am ajuns. ma gandesc ca daca o fi sa o vad vreodata, o sa fie undeva in america. in sfarsit, cresc viteza fiindca aud "castle on the hill / ed sheeran". incep sa respir mai greu si  ma supara un pic lipsa catorva becuri din jumatatea asta de parc. simt pe cineva in spate, alergand cam cu aceeasi viteza ca mine, ceea ce e aiurea pentru ca eu am un pace prost, pot fi intrecuta usor, de oricine. e intuneric si cine e in spate, are o lanterna frontala si cumva ma bucur si eu de lumina pe care o face. dar omul insista sa stea in spatele meu si ma sperie un pic;  mai merg o latura de parc si cand ajung catre iesire trag pe dreapta, ma fac ca ma leg la siret, scot una din casti din ureche ca sa inteleg mai bine ce se petrece. "buna", zice de langa mine un tip pe care-l cunosc dupa talpile fosforescente ale nike-lor verzi pe care-i are. "am observat ca ti-e greu pe partea asta, unde sunt mai putine felinare si m-am gandit sa te ajut cu lanterna mea".  pe bune, cum ti-ai dat seama? ce galant esti.... zic in gand. cu glas tare nu zic nimic, dau din cap si fac un pas inainte. omul insista. "daca vrei cand termini aici si daca stai mai departe, pot sa te las cu masina undeva, unde zici, e cam intuneric si e frig".  dau din cap din nou, murmur un fel de "nu, multumesc" si chiar incep sa alerg. lui ii e nedrept de usor sa tina pasul cu mine si mai si vorbeste ... "uite, nu sunt un nebun de prin parcuri. " serios?? tu nu stii ce canta acum in casca mea. in love with a psycho / kasabian.  eu tac, alerg, el insista. "sincer, vin aici zilnic, nu cu masina, acum am ajuns direct de la birou si nu am apucat sa o las acasa. ma gandeam doar sa te ajut, atat. acum te las, seara buna." si pleaca; cu vreo 4min / km.

nu stiu unde a disparut, dar eu mai fac o tura mare de parc, asa de-ambitie. ma urc in tramvai, ajung acasa inainte de ora noua, aproape ca-n liceu. si pe telefon vad ca am trecut de o noua bariera. am alergat 9km. mai am putin si-ajung unde vreau.
ce sa zic, uneori e bun si cate un psycho politicos, cu pantofi de alergare verzi.