poti, daca vrei

nu-mi vine sa cred prin ce am trecut.

pornesc increzatoare la drum, sa descopar orasul asta bantuit de fantomele din ada-kaleh. pe strazi nu e nimeni, in curti sunt nunti. trotuare largi. pustii. am incredere in google, totusi, desi ma duce prin niste locuri dubioase, dar o fi stiind el.
intreb o babuta - cam vrajitoare ea, asa - daca pe aici e spre podul lui traian.
zice ca nu. eu ii spun ca am harta pe mobil si asa imi arata.
ea zice ca nu.
eu insist - dar ajung la dunare pe aici? ea inclina din cap cu mila...da, zice. poti, daca vrei.

cobor o straduta ingusta, plina de gunoaie. caini si suspans... trec peste calea ferata, doamne ce bine ca nu ma vede nimeni din cei care ma cunosc, ce bine ca nu trece trenul pe aici - da' de unde, ca vine in fix 2 minute, vai! drumul stramt se preface intr-o poteca de praf fierbinte.  si ies soparlele, lacustele, libelule, albine, gandaci si totul fosneste, se lipeste de mine, soarele ma arde, iarba pana peste genunchi zgarie. toate vietatile astea par ca ma intreaba ironic : ce cauti, ce cauti... nu stiu. raspunsul oficial este: podul lui traian. raspunsul mai profund e altul. si nu-l stiu.

sunt pe un drum parasit, imposibil de parcurs. asta suna cunoscut, e viata mea? strabat cu groaza peste 2km prin tufisuri inalte, doar o poteca intre dunare si linia de tren, si nicio casa, nimic. cam inspaimantator. nu vreau sa ma intorc. inainte nu se vede nimic. cand am crezut ca ajung in port, am dat numai de hartoape si drum inchis. din nou, un sentiment cunoscut. cand cred ca am ajuns undeva, drumul se inchide.

daca as fi putut sa traversez linia ferata, ar fi fost bine, dadeam de un zid cu niste scari. sus, vreo 5 cehi faceau misto de mine, cred. ei erau sus pe sosea, bine mersi. eu in mijlocul balariilor. ne desparteau vreo 30m inaltime si un infinit de greseli si nebunie. am vazut un barbat oarecum normal si cu orice risc am intrebat - cum ies de aici. el imi arata tot inainte si cica e o poteca in dreapta... cred ca era pescar de fapt. o secunda mi-a dat prin cap sa raman cu el. am cautat poteca. ceva mai mic si mai abrupt nu am pomenit. m-a dus intr-o straduta laturalnica, dar cantau cocosii, ceea ce inseamna viata.

am scapat. in putine locuri nu m-as mai duce niciodata. asta e unul.

am gasit podul lui traian.
alte raspunsuri, inca nu. 

o noapte ca toate noptile

noptile alea in care te uiti in gol, pana uiti sa respiri si televizorul vorbeste, vorba aceea, ca televizorul.

noptile alea incremenite si aspre, in care iti apesi sanul stang, sa verifici daca iti mai bate inima.

nopti din alea in care aluneci usor de pe canapea, simti ca te zgarie ceva pe pulpe, te uiti in jur si-ti spui uimita "cum, nu am mai spalat covorul si perdelele de la Paste...".

noptile alea in care in casa e intuneric si ti-e foarte frica, dar nu vrei sa aprinzi lumina pentru ca asa frica o sa stea cu tine si nu vei mai fi singura...

noptile alea in care te joci "de-a baba oarba" cu cifrele ceasului, cu setea, cu pofta bolnava de dulce si deschizi frigiderul, vezi patrunjelul uscat si ciresele si rosiile de care nu te-ai atins de o saptamana si nici nu mai intelegi de ce le-ai cumparat, in the first place. ti-e sete si greata si-ti amintesti ce bine era cand gateai, si casa mirosea a zahar ars si a cafea si a dulceata de visine.

noptile alea grele, in care iti lipesti fruntea de fereastra si vrei sa glumesti cu luna, ca sa nu-ti vada lacrimile, dar ea nu se lasa pacalita si te tot intreaba "ce e, ce e" ca o toanta, de parca n-ar sti... dar te forteaza sa spui, sa arunci totul din tine... si dai din cap "nu, nu e nimic, nimic..." pana ametesti si ti se pare ca nu mai plangi.

noptile in care aerul te doare si pe-afara si pe dinautru si-ai vrea sa uiti dar imediat te ingrozeste gandul ca ai putea sa uiti. cand ai vrea marele "tot" si te-ai multumi cu cel mai mic "putin".

noptile alea in care ai deschide larg geamurile si ai striga din toata inima, din toata carnea si din tot sufletul, din toata viata ta care-a fost si care-o sa fie: te iubesc. cu teama, ca si cand ar fi prima data, ca si cand ar fi ultima data. pentru ca da, i-ai spus si i-ai scris de multe ori, dar tot ti se pare ca n-a fost destul. 

noptile alea toate, toate, in care, pur si simplu, il iubesti; fara s-astepti un raspuns, un gand, fara s-astepti nici macar ecoul.

De obicei m-apuca starea asta în septembrie, dar acum cine știe de ce, e august și eu deja dau târcoale librăriilor. Nu aş putea să explic niciodată - și-n definitiv nici n-are sens să mă obosesc - ce este cu povestea asta cu caietele, creioanele și acuarelele. Îmi amintesc că una dintre meseriile pe care le-am luat în considerare când eram mică a fost și asta, vânzătoare în librărie. O invidiam sincer pe doamna din magazinul de cartier, la care mergeam cu bunicul după hârtie, lipici și cretă colorată. Mă fascinau creioanele și pixurile, aş fi cumpărat toate gumele de șters și etichetele. Mirosul de plastic și de cartoane lipite îmi dădea  un soi de dependență și liniște plăcută. Îmi amintesc de primul ghiozdan cu emoție reală, cam cu aceiași fluturi în stomac pe care-i ai când îți amintești de prima dragoste. Mi s-a părut un ghiozdan magic, de fiecare dată când îl deschideam așteptam să iasă o zână cu rochie verde, praf de stele, o surpriză cât de mică. Piele de culoare roșu închis  și cusături albe groase, avea scris cu albastru electric 1 +1 = … Am fost foarte impresionată că nu era trecut și rezultatul. Era un fel de poartă deschisă pentru imaginație și confirmarea că poate nu e bine să te repezi mereu să scrii că 1+1=2.  

Acum, în mijlocul unei oboseli nefirești, a unei tristeți dezgustătoare și lipicioase, mă regăsesc făcând liste cu rechizite. Și brusc, fără să știu cum, mă surprind că mă înveselesc. Completez în dreptul articolelor pe care trebuie să le cumpăr - creioane colorate 2 cutii, plastilină 2 cutii, lipici 3 tuburi - și în interior mi se trezesc iar fluturii și zâmbetele. Mă văd într-o mare de culori și miroase a școală, a cărți și a nuci. Miroase a cerneală și a cămăși noi, apretate. Biroul de-acum, friguros și răutăcios dispare, se simte însă răcoarea parfumată a dimineții și se aude clopoțelul; eu stau iar în banca a doua de la geam și nu mă tem, fiindcă am făcut toate fișele de lectură și am învățat teorema lui Pitagora. Și fiindcă atunci nu știam ce-i aia cafea, în pauze beau apă din paharul de hârtie pe care mi l-a făcut băiatul ăla drăguț, ca să fiu de acord să mă mut cu el în bancă, la ultima oră. Și mai simt mâna mică a surorii mele pe care o învățam regula de trei simplă și mai aud glasul bunicului care-mi spunea să am grijă să nu mai micșorez literele la sfârșitul rândului … și mi-e dor de școală, de creioane și de lipici, de adrenalina tezelor și a drumurilor către casă, lungite intentionat pentru încă 10 minute de vorba cu gașca și cu “el”, de bentița pe care o disprețuiam atunci. Mi-e dor de fata aceea blândă și bună, curajoasă și cuminte, care nu greșea decât rar și atunci mai ales verbele la limba franceză.

Mi-e dor de fata aceea care avea încredere în mine și în viața pe care spera să o aibă. Îmi pare rău că n-am fost în stare să i-o pregătesc, că am trișat, că m-am temut sau poate că doar n-am fost atentă... Îmi pare rău că azi îi dau mai multe lacrimi și teamă, mai multe tăceri și nervi decât muzică și dans. Dar o să-i cumpăr caiete, carioca și pixuri, cărți de colorat și markere, tot felul de prostioare pe care nici nu le visa când era mică … și aşa bună cum o cunosc eu pe ea, o să mă ierte și o să îmi facă năzdrăvan cu ochiul, spunând că " hai,gata, zânele nu pot să stea triste prea mult timp".

fluturii negri din sifonierul alb

Caut in mijloc de noapte un tricou, sunt transpirata din cauza unui cosmar …sau fluturii negri cu aripi reci si slinoase n-au fost numai in vis …?

Deschid o usa de dulap si in umbra dormitorului vad viata mea, care incape in sifonierul asta alb.

Pe rafturile de sus, unde agat saculetii cu parfum de liliac sau de iasomie si unde nu ajung decat urcata pe scaun, sunt cerceii cu care ma duceam la petreceri in liceu, atat de lungi pe cat erau fustele de scurte; agenda cu coperti de matase aurie, in care dorm nume si numere de telefon din vremea in care fericirea statea in “alo, imi aduci si mie la medeleni, te rog”, de parca nu stiam amandoi ca eu deja o citisem si facusem fisele de lectura, dar na, trebuia sa existe un pretext pentru al treilea telefon in aceeasi dimineata; o poza veche alb-negru cu doi copii pe care aproape nu-i recunosc, dar a caror dragoste aiurita si vie imi aduce lacrimi in ochi; caietul de mate cu franturi de povesti, poezii si mai ales multe vise curajoase.

Pe rafturile de jos de tot, aproape prafuite, haine din vacantele « hai sa-ti iei si tu o rochie noua, ca doar mergem la mare » sau de la revelioanele « tocmai fiindca suntem numai noi doi, trebuie sa fii sexy »; pijamalele cu desene animate pentru diminetile de craciun; cutii cu telefoane mobile vechi care pastreaza SMS-uri de dragoste si poze cu franturi de povesti, poezii si mai ales vise nazdravane.

La mijloc, la nivelul pe care poposeste mana zilnic,  intr-o dezordine respingatoare, un dosar cu analize si CT-uri hidoase, certificatul de deces, bluzele mele negre, rochiile gri si camasile maro; mai sunt si tricourile si puloverele lui, in care ma ascund in noptile in care stiu ca n-o sa dorm si ma mint ca inca ma tine in brate. Aici, la nivelul unde e cel mai usor de ajuns, nu-s povesti; sunt numai vise frante si frica.

ramas bun

atata vreme m-am intrebat de ce nu plang mai mult. de ce mananc si de ce vorbesc. de ce incalc si cele mai elementare reguli de normalitate si de justitie, pana la urma. fiecare zi care trece ma face sa simt cum gresesc, iar si iar. ma simt din ce in ce mai putin ca un om si din ce in ce mai mult ca un infractor mutilat, care are ceva ce nu e al lui, dar nu stie cum si cui sa-l inapoieze.

acum stiu.

acum, cand in sfarsit plang. cand stau intinsa pe covor si vad tavanul si lustra pe care am cumparat-o cand ne-am mutat in casa asta.  acum, cand gandul construieste fiecare miscare pe care corpul ar avea-o de indeplinit. acum, cand simt unde s-ar duce picioarele mele si ce-ar face mainile mele.
e atat de usor.... am cumparat atatea bilete de drum, de una singura. ce-ar mai fi inca unul? am alergat destul. poate e vremea sa ma opresc. atat de usor. atat de scurt si simplu. si durerea din inima si din plamani si din cap si din genunchi n-ar mai fi. dar unde s-ar duce, ma intreb deodata. si ma inspaimant, cand inteleg.

acum stiu ca mana ta, dupa care tanjesc de atat timp, ma opreste. mana ta ma tine aici. mana ta opreste si lacrimile. mana ta imi leaga sireturile pantofilor de alergare. mana ta, aproape cu violenta si duritate, fara mila si fara drept de negociere, ma obliga sa raman.

eu sunt cu totul  un fel de invelis de plumb in jurul durerii. o simt in mine, abur gri stralucitor, fascinant in felul sau. mai periculos decat orice izotop radioactiv. mai letal decat cianura.
sunt inchisoarea durerii si printre noi, nimeni n-are putere s-o opreasca, in afara mea. nu stiu cand si cum am ajuns asa. dar daca eu renunt, toata suferinta dinauntrul meu o sa ramana libera, sa-si napusteasca ghearele si coltii peste ei. peste cei care se uita la mine, asteptand sa fiu aici. asteptand sa ma vada in picioare, zambind. intr-un fel idiot si penibil, patetic si nedrept, caderea mea ar fi caderea lor. si nu pot sa las asta sa se intample.

mi-e greu. mi-e greu sa raman, dar si sa plec.
mi-e frica sa raman, dar si sa plec.
ma mint ca sa raman, dorindu-mi sa plec.

o sa raman. o sa raman.
o sa raman atat timp cat o sa ai nevoie de mine, sa fiu aici.
dar in interior imi clocoteste o centrala nucleara, sa nu uiti asta.

I can wait forever if you say you'll be there too