Level up

 Acum, spre sfarsit de an, ma gandesc de fapt, ce-i un sfarsit si ce e un an? Cu ce e noaptea asta mai buna sau mai rea, diferita de cea ieri sau de maine? 

O conventie. Un gand agatat intr-un cuier din cer de niste oameni obositi, in cautare de speranta = un buton de restart. Asta ne da revelionul, iluzia unui restart. Desi traiul nostru nu e un joc cu mai multe vieti. E una singura, fara reset. Si poate am luat-o uneori gresit, poate am zabovit prea mult intr-o poiana draguta, unde totusi nu se afla nimic important. Poate am platit prea scump sau n-am avut cu ce plati o potiune, o arma, un vrajitor ... si  alergam  sa adunam puncte, sa trecem la alt nivel.

Noaptea asta are pentru mine exact ce au avut si vor mai avea toate inainte. Dor. Si n-am cum sa fac reset,  dar inchid ochii si mi se pare ca am o rochie lunga si verde, ca ma saruti si dansam amestecati in avalansa de 1 si 0.

E si asta un fel de level up. 

Barcelona, 7 si ceva

Barcelona, 7 si ceva

Aceeasi cafenea. Acum e plina de  alergatori. Nu mai e liniste si nu mai miroase a Craciun. E un zumzet energic, care n-are anotimp dar are ambitii. Cel mai tanar concurent de aici pare sa aiba vreo 12-14 ani, a venit cu tatal. Cele mai in varsta sunt vreo 4 doamne trecute de 60. Se fac ultimele glume, se prind numerele, se bea cafea in viteza. Totul e despre viteza si despre veselie acum. Afara e frig, bate vantul, inca e intuneric. Stam toti aici, asteptand sa treaca vremea si sa ne ducem la start. Am inima mica si un ghem in stomac, abia pot inghiti 3 guri de ceai... Ca intotdeauna. Poate ar trebui sa ma las de treaba asta. Emotiile  ma consuma incredibil de mult. Nu stiu de ce, doar stiu rezultatul, oricum o sa ajung la coada dar oricum voi fi fericita sa ajung si atat. 

 Jean Bouin a fost un alergator extrem de talentat. A luat o medalie de argint la  Olimpiada din 1912, ajungand cu doar cativa pasi in urma castigatorului. Era vazut ca o mare "speranta" a atletismului. A murit luptand in razboi, in 1914, la numai 25 de ani. Din 1920 se organizeaza anual o competitie  ce-i onoreaza numele. Anul aceasta e cursa 101. Si eu am fost la start dar mai ales la finish!

 Barcelona, 9 fara ceva.

In cafenea e liniste, cativa localnici matinali. La o masa retrasa sta un domn batran de peste 80 de ani. Are o haina de piele intoarsa neagra, baston negru cu cap de fildes. Parul grizonat ii pune in valoare tenul inchis iar ochelarii cu rama subtire, aurie, ii incadreaza perfect ochii negri. Camasa alba si cravata cu nod impecabil. Siii...citeste un ziar! E chiar din secolul trecut poza asta, atat de frumoasa si romantica... dar nu-mi permit s-o fac, asa ca o scriu. Si mi-s dragi el si amintirile lui, din vremea in care era tanar si probabil invartea domnisoarele pe degete. Ma intreb cum era aici acum 60 de ani, cand erau oameni, prieteni, iubiri adevarate - nu doar in social media, oare unde isi bea el cafeaua atunci? Imi face bine linistea pe care o are in jur, rasfoind cu placere un ziar adevarat. Imi face bine ca aici miroase a cafea buna si a scortisoara, a vacanta de Craciun; pe langa oamenii astia timpul trece relaxat, nu-i grabeste, ii alinta si-i face sa rada printre clinchete de lingurite si cesti parfumate. After all...

o pasiune mortala

imi place s-alerg. si am un maraton in fiecare zi.

 

trec linia de sosire uneori in picioare, alteori in genunchii sufletului, cateodata purtata pe brate de altii. imi tin in maini, ca pe-o medalie vie, palpitand, inima. pentru ca sper mereu sa te gasesc dincolo de linia de sosire, ca sa mi-o pui tu inapoi in piept, ca pe orice medalie pe care am castigat-o la fiecare amarat de cros. e chiar atat de greu??? in fond eu fac toata treaba, zi de zi. am nevoie doar de cateva secunde cu tine, de mana ta pe inima mea.

cer chiar atat de mult??

e chiar atat de greu?

atat de greu.

mi-e greu.

greu.

un inceput bizar de toamna

 

de doua zile am pe mana o bratara stranie, o hartiuta portocalie pe care mi-am dorit-o si de care ma si tem.

nu e de all inclusive, dar imi da acces la ceva de care mi-a fost teribil de dor. n-am mai facut-o de doi ani. bine, am mai "mimat" uneori din cand in cand, dar asta nu e o activitate care sa aduca prea mare bucurie cand esti de una singura. marele final ...nu e asa de maret in singuratate. 

asa ca am emotii. acum doi ani eram mai relaxata, nu-mi trecea deloc prin cap ca n-o sa mai am parte de experienta asta pentru atat de mult timp, dimpotriva, mi se parea ca tocmai mi-am gasit curajul sa perseverez. poate as fi stiut sa-o apreciez mai mult atunci, poate m-as fi imbracat mai frumos, poate as fi facut mai multe poze, poate as fi zambit mai mult, poate as fi spus "multumesc". 

am emotii si pentru ca a trecut atat de mult timp, aproape ca am si uitat cum era... ma tem ca n-o sa mai stiu ce sa fac. ma tem ca n-o sa-mi pot controla respiratia, mainile si picioarele si nici gandurile. ma tem ca o sa incep in viteza si o sa raman fara energie fix cand e nevoie, la sfarsit adica. mai ales ca intre timp am avut nevoie de terapie si nu sunt inca refacuta.

da, e un inceput bizar de toamna. maine o sa trec din nou printr-o poarta oficiala de finish, cu BIB si cronometru. o s-o fac pentru prima data de cand am trecut si prin poarta lui 50. 

A apărut Dumnezeu la mine în sufragerie

 

Tristețe, singurătate. Mânie, nervi, greață, dispreț … toate duhurile rele mă năvălesc și mușchii mi se crispează, până și inima se întreabă dacă are sens să mai bată. Apoi:

Bine, deci de asta îți trimit eu soarele în fiecare zi? De asta te-am suit în avion și în toate turnurile pe care le-ai găsit în Valencia?

Mă uit în jur, nu văd pe nimeni. Suspin. Lacrimi. Frig și neputință. 

            Serios? Ți-am dat tot ce-am știut eu că e mai bun pentru ține  Ai ploi și curcubee, ai cafea și pantofi de alergare. Ai muzică și povești. Ai curtea aia în care căutai comori. 

Ai pereții inimii plini de tablouri. 

O dojană șoptită, înmuiată în miere. Mi-e rușine. 

            N-am putere, răspund fără să știu cui. N-am putere, n-am răbdare, n-am cum, 

n-am cui și n-am de ce.

Pauză. Aștept ca și când îmi aștept sentința la viață.

Mă ai pe mine. Răbdarea trebuie s-o găsești singură. 

 

Un fulg de lumină albă îmi trece peste palme. Îl văd dar nu pot să-l apuc. Nu încă.

Aigua de València

1984

  În  oale fierbe ceva și miroase a iasomie și a vești bune, a portocale și a răsărit de soare, a Crăciun și a ghiozdan de copil în clasa întâi, a poteci de munte și a prăjitura bunicii.

    Aripi albe amestecă, adăugând frânturi de zăpadă, zâmbet și iubire. Se formează încet gânduri line care umbresc pereții și apare un pui, strigându-și părintii. Undeva pe Pământ, doi oameni murmură, descoperind o altfel de dragoste: E bine? E cam mic dar nu contează, e sănătos, îl luăm acasă în 2 zile. Cât are? 1984 de grame.

Cine e Doru?

 El si ea, tineri si veseli, fugiti de la un ultim curs de matematici speciale, ca sa se tina de maini intr-un parc special. La un colt de alee, o tiganca batrana dar frumoasa, tulburatoare chiar, cu parul alb strans sub basmaua inflorata. 

-Hai sa-ti ghicesc, ghioceaua mea, sa-ti zica baba de noroc, de dragoste si de foc.
Au depasit-o cu un fior in palme dar el s-a intors deodata zicand:
- Hai sa ne spuna!
Ea n-a vrut, tremura si ii era frig de parca venise ianuarie in iulie.
- Nu, nu, nu...atat putea sa spuna, tragandu-se inapoi ca un copil mic in fata injectiei. Dar baba zambea, ademenindu-i, conducandu-le parca gesturile.
- Hai frumosilor, ca se vede iubire mare, hai la baba sa va dezlege viitorul.
- Ce, ti-e frica de ce-o sa spuna, te pomenesti ca aflam c-o sa ma inseli cu altul ... glumi el, deloc serios.

-Tot impreuna o sa fiti... da' tu fata, nu stiu ce-ai, te tot te vad pe-o banca...flori multe, e soare si e frumos da' tu nu prea te bucuri... stai acolo si langa tine e... Doru! Baba s-a mai uitat in ochii ei apoi s-a dat in spate, impleticindu-se, refuzand banii si zicand incet: lasa maica, lasa...

Si-mpreuna au fost, cu iubirea aia buna si calma, fara incruntari si minciuni, fara griji si certuri stupide. El o mai tachina, intreband-o unde-i Doru, amenintand ca-i va da un pumn cand o sa-l vada. Si radeau fara griji, caci stiau amandoi ca nimeni, niciodata n-avea sa-ncapa intre ei.

Acum sta pe-o banca verde, vopsita de curand. In jur e liniste, sunt flori, iarba si albine. Toata viata se temuse de gaze si insecte, acum nu le mai baga in seama. Cu mana stransa pe inelarul stang, pipaie aurul verighetei insingurate si vorbeste in gand:
-Uite, prostule, ca asa e pana la urma. Sunt eu, pe-o banca. Cu dorul. Cu dorul asta o sa raman. Pe asta nu esti gelos? Nu vrei sa-i dai un pumn lui doru' asta?    

Era mai bine inainte?

 Si-au dat seama ca se intalneau aproape zilnic, in acelasi colt de strada. Ea se ducea sa isi ia cafea, el astepta un tramvai. Doar ochii li se vedeau de peste masti, asa ca doar ochii se salutau si isi zambeau. Au trecut asa vreo 2 luni de iarna, pana in ziua in care el si-a facut curaj sa o invite la o cafea. Candva, cand s-o termina pandemia si vor avea voie sa stea alaturi pe scaune. Era ziua in care ea aparuse avand in maini o cutie cu gogosi. Si a spus da. Era ziua in care el purta o masca deosebita, cu logo Superman. Si i-a luat numarul de telefon. 

S-au vazut in primavara. Au baut cafeaua cu noduri. El avea mustata si buza de jos cam groasa. Ea avea pistrui si cercei cam lungi. Ea aflase ca lui nu-i place deloc Superman, dar in ziua aceea isi ratacise masca medicala si isi cumparase una la intamplare din primul chiosc. El aflase ca ei nu-i plac gogosile, dar in ziua aceea avea de platit un pariu pierdut.

Era mai bine inainte? a intrebat ea dezamagita, speriata, nervoasa si umilita. El a dat din umeri, a deschis usa taxi-ului si a lasat-o sa plece fara un cuvant. Tarziu in noaptea aceea i-a raspuns totusi. 

Inainte este maine. Si poate va fi bine. Inapoi era o aparenta care n-a fost buna. Incercam?

Intr-o bucatarie din viitor, doi batranei pun gogosi la copt. El are mustata si tricou cu Superman. E 1 martie si ea a primit o pereche de cercei subtiri si lungi.

Trei lucruri

 Stăteau amândoi în bucatarie, ignorând farfuria cu prăjituri.

- Și doar ți-am zis să nu o lași singură!  Acum ce face, plânge?
- Nu, a zis că nu plânge. Că mi se pare mie, că nu sunt lacrimi, a zis că e un fel de dezinfectant, are nevoie că are o tăietură. Poate s-a tăiat când ne-a făcut plăcinta asta, nu crezi?
Băiatul nu credea, dar n-a mai spus nimic, sora lui era prea mică și nu putea să înțeleagă.
- Eu zic să îi ducem niște leucoplast, rivanol și ciocolată.
- De ce? - Când eram mici și ne loveam, tata ne punea mereu rivanol, leucoplast și ne dădea ciocolată.

Băiatul fu de acord, deși știa că rana o făcuse capacul sicriului închis peste chipul tatălui lor. Leucoplastul și rivanolul n-aveau s-ajute, dar ciocolata și dragostea lor, probabil.

Unde duce scara asta?

 

Bunicu' făcuse scara într-o vacanță.

Ea îl ajutase la vopsit, fiecare treaptă în altă culoare și pe margini fluturi.

Primavara urcau pe casă, Bunicu' repara coșul, vopsea acoperișul, ea mânca cireșele direct din mâna pomilor. Râdeau mult și era soare. 

Într-un an a pornit în sus fără el.

- Bunicule, nu pot singură, tremur.

- N-avea frică, eu sunt aici, ţin pentru tine scara asta colorată.

2+2 = 5

      Bătrânica e slabă și corpul îi tremură ușor, totuși parul alb îi dă un aer de zână. Stă în capătul raionului cu lactate și încearcă să vorbească oamenilor grăbiți, care împing coșuri mari. 

      Te roagă mamaia, zice ea în sfarsit, adu-mi și mie două iaurturi, cele mai ieftine. Că eu intru acolo degeaba, nu văd să citesc și mai e și frig între frigiderele alea. Îmi aduci, mamaie? 

      Fata care s-a oprit lângă ea are un laptop într-o geantă roșie, ca o inimă. Are și șosete verzi în balerinii galbeni, noroc că mamaie n-o vede prea bine, s-o certe. Se-ntoarce ca un fulger, cu câteva cutii. 

      Uite mamaie aici, am găsit o oferta 2 + 2 gratis. Da’ lasă-mă să ți le plătesc eu, bine? 

      Mamaie pleacă avand 2+2 iaurturi și o nepoată de-mprumut, căreia să-i spună povești și să-i facă dulceață de trandafiri.

cu B in loc de M

 

stiam ca nu-mi place faptul ca din cauza pandemiei casa mea a capatat tot felul de alte roluri. birou, sala de gimnastica, sala de dans, sala de asteptare la medic, clasa de cursuri, biserica, restaurant etc. 

 poate ca le-as fi trecut pe toate mai usor, dar cred ca ziua de azi, fix aceste minute - au pus capac. nu stiu ce simt si nu cred ca voi sti vreodata sa explic si sa mai pozitionez corect, logic si normal in ceea ce se petrece azi acum. incepe o noua etapa in viata mea mea, in care m din mama se transforma incet in b, din baba.

in cateva zile e aniversarea baiatului meu. copilul meu, partenerul de joaca si de dus la film, partenerul de discutii filozofice si teologice, bucuria totala a vietii mele. 

care e camera cea mai draga din casa? e camera in care acum 24 de ani l-am adus in brate si in care am dormit chinuita sute de nopti, ca sa-l tin de mana, in care i-am citit mii de povesti inca dinainte sa se nasca. locul in care am facut sute de figurine lego, in care am indesat munti de jucarii, care i-a primit, cu usa deschisa si baloane pe peretii, prietenii la atatea petreceri. camera in care am invatat amandoi la treapta si la bac, camera pe peretii careia scria poezii si pe ferestrele careia si-a pictat formulele "in chineza chimiei", camera in care am stat atatea seri formidabile toti trei si-o pisica.

acum, la biroul clasei I, sta un barbat in camasa, cuplat pe zoom la primul interviu de angajare. si eu sunt dincoace, sunt mandra si tulburata, speriata si uimita sa ii aud vocea care da detalii despre el si parca nici nu recunosc despre cine e vorba ... si ma bucur ca intr-un fel se intampla acolo - probabil peretii si fereastra merita si ele sa vada acest spectacol ... si ma intreb unde o sa fie locul meu de-acum incolo si ce-o sa fac daca atunci cand mama va fi doar baba. 

amestecate, de maine si de ieri

1. cand eram foarte mica, mi se parea ca doamnele alea care vand lumanari si fac curat in biserica sunt ceva special. era clar ca nu poate oricine asta si ca e mare cinste sa stai pe acolo sa dai cu matura... credeam chiar ca se da vreun examen sau e cine stie ce procedura complexa ca sa fie acceptate. uite ca acum, in marea zi de vineri inainte de Paste, am fost si eu chemata sa ajut la curatenie. m-am cocotat pe scara ( alta bucurie din copilarie) si am lustruit 5 ferestre uriase - tot avand senzatia ca imi lustruiesc ferestrele sufletului si gandurile si ochii ... mitul copilariei a cazut un pic, se pare ca oricine se poate duce sa mature in biserica, ca doar daca m-au primit pana si pe mine...

2. dupa foarte multe zile cu mult frig, intuneric si ploaie rece, a iesit soarele. o tanara mama isi scoate in sfarsit pantofii usori si colorati, de vara, si ii pune la usa, ca sa ii aiba pentru a doua zi. baiatul ei ii explica cu blandete, avand grija sa nu o dezamageasca prea tare: “mama, nu iti mai pregati atat pantofii, vine iepurasul, nu mos nicolae”.

 
3. stau la semafor, langa mine o gasca de vreo 4 tineri pe role, veseli sub soarele din prima zi de mai. langa noi opreste o masina mare, neagra, prin ferestrele deschise se aude o semi-manea greceasca, foarte ritmata si oarecum senzuala. strada vibreaza la propriu, soferul fumeaza, cred ca zgomotul se aude in tot cartierul. baiatul de langa mine urla ca sa il auda prietenii: “bai, da’ cum nu se scoala ala din spate sa ii zica sa dea mai incet?”. toti rad, ma uit si eu mai atenta. e un dric deluxe.

4. marti am fost solo-turist in orasul meu, am insirat 12km printre flori, lacuri si pesti de aur. am baut cafea si am citit mult, asezata pe o bancuta vecina cu sute de lalele; am adus cu mine o floare de cires japonez care cazuse din pomul dantelat, ireal de frumos. am venit acasa ca la hotel si am adormit in pijamaua cu printese, pe care mi-am cumparat-o special pentru excursia la praga. si sigur ca am mai vazut un pic din music and lyrics. mi-e dor de vremea in care cantam pop, goes my heart. si de tine.

 e saptamana mare, cu dor de copilarie, de zambile si de narcise parfumate, asteptand cuminti drumul catre biserica. 

mi-e dor de agitatia si graba din mainile bunicii, de aburul dulce de chec cu nuca, de protestul ascutit al gainilor dezmostenite de ouale calde din cuibar. saptamana mare din copilaria mea era de o seriozitate naiva, o gravitate complice, sora cu zambetul din " o sa fie bine". uneori era frig, de multe ori vant, rar de tot soare. la pranz aveam cartofi prajiti si zacusca, salata si ceapa verde, tineam post vreo 2-3 zile, cu teama, speranta si bucurie. atunci ma culca bunicu' spunand aceeasi poveste, povestea din evanghelii, de la nasterea din iarna pana la renasterea din primavara.

mi-e dor de seara prohodului, cand asteptam de mana cu bunica, in lumina nepamanteana a zecilor de lumanari, sa iau o floare sfintita din mormanul de langa crucea sub care se tinea cea mai trista slujba a anului. la final era asa ca un fel de loto-cu-flori, nu stiam ce-o sa-mi "pice", ar fi fost bine orice desi visam mereu la ceva parfumat - liliac sau narcise. convertirea mea la rugaciune si credinta au facut-o ei: bunicul si mam"mare, punand fara sa stie pansamentul potrivit peste rana fricii nascuta din dragoste. prima frica a mea - si ultima - e despartirea de cei dragi. frica de moartea lor, de ramanerea mea aici in urma, fara mainile ocrotitoare - si am fost binecuvantata cu multe maini bune, uneori mai aspre, de multe ori dragastoase, maini fara de care n-as fi azi aici.
n-aveam nici 5 ani si nu stiam mare lucru din treburile bisericesti, dar incepusem sa simt ceva cand vedeam imaginea barbatului tanar, imbracat in albastru, privind peste un oras de la poalele muntelui. era barbatul de care ma rugam aproape instinctiv cand banuiam ca se intamplau lucruri complicate, greu de rezolvat. fara sa ma-nvete cineva anume, vorbeam in gand si il rugam sa se faca bine bunicu' cand era in spital, il rugam sa se-mpace mama si tata cand se ciondaneau si-l rugam sa ii dea bunicii putere si curaj sa inghita pastilele alea mari pe care le lua uneori seara, cand o durea rau spatele. apoi l-am rugat pentru un frate sau o sora, l-am rugat pentru nota 10 la romana... dar si sa ma duc la concertul lui m. jackson sau sa castige romania cate-un meci nebun de fotbal. am crescut rugandu-l nimicuri mai mici si mai mari...uneori frivolitati sau inutilitati...dar dincolo de toate l-am rugat sa aiba grija de toti ai mei. cu copilarie si naivitate, cu disperare si cu repros, cu nevoia sa stiu ca e acolo si ca o sa ma auda.
m-a auzit si mi-a intins mana, mai mult decat mi s-ar fi cuvenit.

mi-e dor de copilarie, de ciresii infloriti, de bunici si de parintii mei tineri, de copilul meu cand era mic, de barbatul meu, de tezele de romana, de cartile citite in curte, pe banca sub brad, de dulceata de gutui, de trandafirii roz, infloriti pentru coronita mea "de premiu". mi-e dor de toti pe care i-am iubit in trecut dar ii astept in viitor, mi-e dor de primaverile calme si curate dar le astept in viitor.

in noaptea asta, lumina din mainile mele o sa teasa o punte de aur si de caldura si timpul n-o sa mai fie decat un cuvant fara sens. pentru ca in noaptea asta o sa-mi amintesc ce uit de prea multe ori - ca dragostea trece peste timp, peste singuratate, peste frica si peste intuneric.

 

Ma uit in oglinda, arat ca la 90 de ani, stiu ca-s batrana dar nici asa, off. Pun putin ulei hidratant pe par, crema cu eucalypt si mentol pe genunchi, picaturile colir in ochi .. hai in pat.

Perna stropita cu un puf de lavanda si zdrong, poc, bum … usa de perete, ala micu’ se strecoara langa mine, are picioarele reci si cere o poveste. Da’ una noua. Si nu scurta.

 Toc-toc, iar.

-Sa nu stati tarziu, ca Maika are maine o zi grea.

-De ce glea, mami?

Are cinci ani si uneori nu-l spune bine pe R.

-Stii ca dimineata vine primarul, televiziunea …ti-am explicat, mami.

Ala micu’ se intoarce spre mine si  se preface panicat.

-Pai maine e zi de alelgat.

Macar atat l-am invata si eu. Sa citeasca si sa alergam, o zi da - una nu.

- O sa alergam, ii spun. O luam pe drumul scurt si o sa ne astepte dom’ primar un pic, ca nu l-am chemat eu.

- Da’ e ziua ta maine?

- Mhm, mda.

Incep sa spun povestea. Tine minte tot, chiar trebuie sa fie ceva original. Isi lasa capul moale, aproape a adormit… dar nu!

- Cati ani ai tu maine, Maika?

- 101.

- Bine. Hai, mai zi povestea aia.

                                                                         Si zic. Noua si nu scurta, ca orice zi din viata.

vedere din sifonarie

 

    Am primit cadou un sifon. Intr-o secunda ma incojoara mirosul specific, de aer  rece, habar n-am de la ce, dar mirosul ala din sifonarie nu poate fi confundat. Brusc am 7 ani, rochie galbena si margele portocalii la gat, sandale rosii de lac si cercei cu clips, inca n-am gauri in urechi dar nu pot sa ies asa oricum pe strada, sa umplu sifoanele. Oricat de cald e afara, inauntru e racoare, e un soi de curent care miroase a ceva aspru, un pic acid si acrisor, nu ma pricep la chimie ca sa stiu ce substante sunt implicate.    Am 7 ani si ma gandesc ca ar fi placut sa lucrez aici, e un laborator intreg, la limita unei vraji. Sa asez o sticla goala intr-un capat si sa apas un buton, sa pun in miscare un morman de tevi si curele de cauciuc, pompe si manivele care sufla aer in apa, sa scot in 2 minute 2 sticle pline cu sifon. Simplu, intepator, rece si vesel. Dulceata de visine il asteapta sub brad, pe bancuta.

     Am 7 ani si viata se vede frumos printre bulele din paharul vechi, cu margine de aur.  

Dan, Căpitan Urban

 

Satul Urşilor,

2.02.2021

 

Dragă George,

 

Știu că nu-ți vine să crezi, aşa cum nici mie nu-mi vine. Să cred. Că EU scriu o scrisoare. Adică aşa, pe hârtie, cu creionul. Și cu plic și timbru și cu gândul că tot ce am să-ți spun eu acum o să ajungă la tine … cu puțin noroc, peste vreo 4 zile. Aşa a zis Lila, fata vecinilor. Ea scrie mereu scrisori, auzi!! 

Ce aiureală și cu pandemia asta. Mama nu poate să vina să mă ia acasă. Nu au voie să iasă din oraș deocamdată. Credeam că stau aici o noapte și când colo … de aia îți scriu. Că aici nu prea e semnal. Lila zice că ei îi place mai mult aşa. Că citește și scrie și are tot felul de “prieteni de scrisori”. Ea n-are Facebook și nici Whatsapp. Cică n-are timp… poți să crezi aşa ceva? Mă rog, treaba ei. 

Într-un fel, nici eu nu m-am plictisit. Lila are porumbei, câini și mai ales cai. Mă rog, nu ea, bunicul ei. Am învățat să le dau de mâncare porumbeilor, nu sunt aia obișnuiți, cum îi vezi tu prin parc. Sunt “de concurs”, cică sunt întreceri între porumbei, incredibil. Adevaru’ e că sunt frumoși. Am și călărit. De două ori, doar în curtea lor și apoi mâine dimineața mă duc cu Lila și tatăl ei să călărim în pădure. Mi-e cam frică, dar nu pot să le spun. Nu vreau să mă creadă chiar fricos. Că nu sunt, pot să dorm pe întuneric și pot să îmi țin respirația sub apă aproape un minut și mai știi când m-am dus singur cu metroul o stație, că să-i duc mamei niște hârtii pe care le uitase acasă? Oricum, calul pe care mi l-au dat e destul de bun, e blând și are răbdare cu mine, cred că știe că mi-e frică. 

Ce vreau eu să-ți spun, nu știu  cum să fac, să nu crezi că-s nebun.. Măi, am citit o carte. Adică de fapt, am citit două, dar una mi-a plăcut mult de tot. Și cum noi nu avem secrete unul cu altul … trebuia să-ți zic. Stăteam cu Lila la ea în bucătărie și așteptam să se facă gogoșile în cuptor, eu mă tot plimbam de colo-colo căutând măcar o liniuță la telefon, să-ți trimit niște poze cu porumbei aia … și Lila se tot uita urât la mine ( urât e aşa un fel de-a spune, că de fapt e drăguță și are ochii marii, dacă stau bine să mă gândesc cred că seamănă puțin cu Lara Croft? ). Aşa, deci la un moment se răstește la mine.

Auzi, Dan - Căpitan - Urban, poți să nu te mai zbați aşa ca un bondar fără o aripă? Ce tot ai? Dacă n-ai chef să stai aici, ieși domnule afară!! Te-oi chema eu când sunt gata gogoșile, ba vin să ți le aduc eu dincolo, că m-ai amețit de tot. Ai jăratec în pantofi sau ce??

I-am zis că ba da stau, dar n-am semnal, să vorbesc cu mama.

Ce semnal și care mama? Ai vorbit dimineața cu ea de la telefonu’ fix, te-am dus la școală și m-am rugat de profu’ de mate eu, ai uitat? Ce mai vrei?

 

Nu pot s-o mint. Nu știu ce are, dar mă prinde. E mai rău ca bunica. I-am zis că mă gândesc la tine, că ești cel mai bun prieten al meu și că nu ne-am mai jucat de o săptămâna Minecraft și că nu îmi vine să cred că nu pot să îți trimit poze și să îți scriu pe mess. Mi-a zis că îi pare rău și că poate ar fi timpul să trec și eu la activități “de băiat mare”. Adică ea crede că dacă e cu 8 luni mai mare ca mine, poate să-mi vorbească aşa? Nu am putut să mă enervez, nu știu cum că pe ea nu pot să mă supar, tot mi-e frică mereu să nu se supere ea pe mine. Aşa ca să scurtăm vorba, îmi zice că să mă apuc să citesc o carte. O carte, carte. Tipărită, mă. Și fără poze. Mi-a fost rușine să îi zic că nu am mai citit până acum o carte întreagă… și m-am făcut pe interesantul și i-am zis să-mi dea ea dacă are ceva “cool”. M-a lăsat mască… frate, mi-a picat faţa, nene! În camera la ea zici că-i la Carturesti… Îmi zice aşa de sus

Ți-aş da “Toate panzele sus”, eu mor după ea, abia am terminat-o, dar nu pari genul. Uite, ia vezi asta. Și poate apucăm să și vorbim un pic despre ea, dacă o să-ți placă și o termini până pleci. 

 

Băi, ce să zic, m-a prins. Charlie și fabrica de ciocolată. Aproape că mă gândesc că mi-a făcut o vrajă, ceva. Te doare capul...nu se poate aşa ceva! Am citi cartea  în ziua aia. Nu m-am culcat până nu am terminat-o. Știu că o să zici că sunt nebun, dar trebuie să încerci și tu. Să nu mai spui la nimeni până nu mă lămuresc mai bine cum e treaba asta cu cărțile, dar  pe bune … măcar pe asta, una, trebuie să o încerci. Acu’ am alta. Se pare că ai mei o să ajungă aici peste vreo 3 zile. Am timp să termin. Vorbim când ajung, da’ citește și tu, te rog. Ajuta-mă. E ca atunci când te-am rugat să faci și tu provocarea aia oribilă, să înghiți și tu o linguriță de scorțișoară pudră. Ca să văd dacă și pe tine mai doare limba după 2 zile. Mă, fă asta pentru mine, să vedem dacă și pe tine te prinde. Sau am eu ceva la cap și tre’ să mă caut. 

 

Băi, gata, te las. Mă duc să văd ce face Lila. Cică la vară vine la București, cu bunicul, la o expoziție de porumbei. Da’ până atunci cică să ne scriem în fiecare săptămână. Că n-are Whatsapp si nu-i place la telefon. Cum, mă, cu o faţă ca Lara Croft și să n-aibă măcar Insta? Da’...știi ce, mai bine. Păi ar fi trebuit să stau tot timpul cu ea pe telefon și mi-e că m-ar fi corectat tot timpul, cu doi de i, cu liniuțe, aiureli ...că are numai 10 la română. Da’ aşa mă descurc eu, ce mare lucru, să scriu o scrisoare pe săptămână? 

Hai, vezi ce faci, că eu o să vin repede înapoi. 

Tragem un Minecraft și după aia îmi zici cum e cu cărțile. 

 

Dan, 

colegu’ și prietenu’ tău de-o viață.