Îi amorțise umărul, se mișcă ușor și se
uită în tavan, unde ceasul electronic proiecta ora, cu cifre verzi - 20:37. “Aoleu,
ce târziu ... Hai, sus”. De dincolo se auzi un scâncet de copil. Sări din
pat, panicată, de unde să fie un copil în casa ei … Intră în birou și avu un
șoc. Era o altă cameră. Văzu un poster uriaș pe un perete, înfățișând
sistemul Correlian; jucării împrăștiate
pe jos, un dulăpior mic cu cărți cartonate, pentru copii. Din pătuțul alb, care
avea deasupra un carusel cu nave din Star Wars, o privea un copil
ridicat în șezut. Camera era foarte frumoasă, caldă și plăcută, îi era ciudat
de familiară deși nu înțelegea de ce e la ea în casă. Copilul plângea acum mai
tare și ea se îndreptă spre el, făcând gesturi de mamă, pe care nu știa de unde
le are. După rochița galbenă înțelese că era o fetiță. Când ridică mâna s-o
apuce, simți cum din sâni i se scurge ceva cald. Panicată la început, a înțeles
că e lapte. Nu cunoștea cămașa de noapte în care era îmbrăcată. Fără să își dea
seama bine ce face, luă copila și se așeză în fotoliul de lemn, acoperit cu o
păturică moale pe care era desenat Millennium Falcon. Gândi mecanic: “e atâta saga Star Wars aici, de zici c-am mobilat eu camera asta”. Lipi
copilul de pieptul ei și în timp ce ea se hrănea privind-o cu ochi fericiți, îi murmura încet “draga mamii, ți-a fost foame”. Auzi un zgomot scurt la
intrare și în cadrul ușii apăru un bărbat care îi zâmbi cu dragoste și cu cea
mai sexi voce pe care o auzise, îi spuse în spaniolă: “Hola princesa, como estas?”. Bărbatul era Han Solo. Cu vestă și cu blaster cu tot.
Scăpă fata din brațe și înainte să își piardă cunoștința, simți mâinile lui
apucând-o cu putere și strângând-o la piept.
******
Era o zi de primăvară frumoasă. Se simțea
bine în orășelul ăsta, de care se temuse la început. Venise la un congres,
pentru o săptămână. Era ultima zi, era liberă și hotărâse să se plimbe puțin.
Coborâse greșit din tramvaiul retro, care scârțâia ca și când trecuseră cel
puțin 50 de ani de la fabricație. Ajunsese într-o parte veche și oarecum
ciudată a orașului. Era foarte multă vegetație, părea un parc întins care
respira, un uriaș sălbatic, viclean, mistic și ademenitor. Era cald și se
simțea puțin amețită. A trecut pe sub un pod învăluit în glicină și s-a așezat
pe o bancă. Nu era nimeni în jur. Și-a desfăcut geanta, căutând ochelarii de
soare și când a ridicat privirea, de nicăieri apăruseră lângă ea două fete. Una
- abia intrând în adolescență, cu pielea arămie, părul cârlionțat, sălbatic și
lung până la șolduri. Purta niște șalvari de mătase roșie, cu o bluză verde, aceeași culoare cu ochii ei. Era foarte frumoasă, ca o floare de mac. De
mâna ei era agățată o copilă mică, de vreo 4 ani, cu o rochie galbenă
strălucitoare, aceeași piele închisă și același păr negru dar împletit în
codițe legate cu fir albastru. Se așezaseră lângă ea și efectiv o luaseră în
braţe. Cea mică mirosea a trandafiri și îi spuse simplu: “Ești o femeie
frumoasă dar ai o piele ciudată. Ce faci aici?”. Până să îi răspundă ceva,
sora mai mare o mustră delicat: “Aizza, nu-i frumos! Doamnă, să o iertați,
nu a mai văzut femei blonde până acum. Adevărat însă, aveți un chip tulburător.
Amintește marea. Părul ca nisipul, ochii verzi și pielea ca cea mai albă
scoică. Ne e tare dor de mare. Aici sunt numai munți”. Cea mică
începuse să plângă. Ea nu știa ce să le facă. Nu păreau cerșetoare sau hoațe.
Aşa că își scoase telefonul mobil, căută melodii cu sunetele mării, valuri și
pescăruși, dădu volumul la maxim și cu ele de mână, ascultară câteva zeci de
minute muzica liniștitoare. Fetele s-au ridicat apoi, mulțumind. Ea le-a
mângâiat pe cap și ele au sărutat-o pe ambii obraji. Cea mare a scos dintr-un
buzunar două boabe rotunde, albe și i le-a întins zicând: “aș vrea să îți
îndeplinesc și eu o dorință. Înghite o boabă din asta. Dacă o să te răzgândești
pe urmă, înghite-o pe cealaltă. Spune-mi, ce dorești ?” Femeia zâmbi,
împingându-i mâna. N-avea de gând să o asculte. Fetele insistaseră mult și până
la urmă, ca să nu le strice jocul, spuse cu seriozitate: “Aș vrea să mă
întâlnesc cumva cu Han Solo. Aizza zâmbi și zise dezamăgită: “Doar
atât?” Atunci continuase cu fanteziile, făcând un exercițiu de comic -
absurd.: “ Păi … și Solo să fie foarte îndrăgostit de mine și să vorbesc în
spaniolă cu el. Și să avem un copil frumos. Și să avem o casă de vacanță pe
Lună. Și să fim vecini, acolo pe Lună, cu Romeo și Julieta, care să aibă
și ei 2 copii.” Aizza scoase de undeva o sticlă cu ceva ce părea apă. Nu-i
venea să creadă că face asta, că efectiv înghite cu un lichid necunoscut o
boabă de - ceva, la fel de suspectă. Nu simți nimic și răsuflă ușurată. Nu că
s-ar fi așteptat la vreo scamatorie sau magie, se temea însă de ceva amar sau
neplăcut la gust. Cea mai mare îi repetă: “Ai grijă de boaba cealaltă, dacă
te răzgândești”. O puse într-un buzunar al genții sale uriașe și galbene și
când să-și ia la revedere de la ele, brusc nu le mai văzu.
******
Era în pat, într-un așternut răcoros și
plăcut. Se auzi sunând un telefon și vocea bărbatului de dinainte răspunzând: “Da,
Romeo. Venim mâine spre seară, da. Cei mici sunt bine, amândoi? Julieta vrea
ceva special de aici, ceva ce nu se găsește pe Lună? Sigur, aduc; ne vedem
mâine atunci.” Femeia se ridică din pat cu viteză, fiindcă văzuse
într-un colț o geantă galbenă, mare. Răscoli în toate buzunarele până găsi ce
căuta. O boabă rotundă și albă. Se strecură încet la baie și puse pastila pe
marginea chiuvetei translucide. Se spălă pe ochi cu apă foarte rece. În oglindă
își zări chipul: părul ca nisipul, pielea ca cea mai albă scoică și ochii
verzi, mai luminoși ca niciodată. Prin crăpătura ușii vedea dincolo cum
bărbatul se juca cu fetița, care râdea fericită în rochia ei galbenă. Luă
pilula în mână și o cântări din priviri. Se mai uită la ei, o dată. Umplu un
pahar cu apă. Auzind zgomot, bărbatul strigă către ea: “Como te sientes, mi
amor?” Ea luă paharul, dădu drumul pastilei înăuntru și așteptă cu
răbdare să se dizolve complet. Cu o mișcare hotărâtă aruncă totul în chiuvetă,
lăsând apoi să curgă apă multă. Își zâmbi în oglindă, apoi trecu dincolo și-i
răspunse simplu, cuibărindu-i-se în brațe: “nunca
mejor, querido, nunca mejor!”
