de doua zile am pe mana o bratara stranie, o hartiuta portocalie pe care mi-am dorit-o si de care ma si tem.
nu e de all inclusive, dar imi da acces la ceva de care mi-a fost teribil de dor. n-am mai facut-o de doi ani. bine, am mai "mimat" uneori din cand in cand, dar asta nu e o activitate care sa aduca prea mare bucurie cand esti de una singura. marele final ...nu e asa de maret in singuratate.
asa ca am emotii. acum doi ani eram mai relaxata, nu-mi trecea deloc prin cap ca n-o sa mai am parte de experienta asta pentru atat de mult timp, dimpotriva, mi se parea ca tocmai mi-am gasit curajul sa perseverez. poate as fi stiut sa-o apreciez mai mult atunci, poate m-as fi imbracat mai frumos, poate as fi facut mai multe poze, poate as fi zambit mai mult, poate as fi spus "multumesc".
am emotii si pentru ca a trecut atat de mult timp, aproape ca am si uitat cum era... ma tem ca n-o sa mai stiu ce sa fac. ma tem ca n-o sa-mi pot controla respiratia, mainile si picioarele si nici gandurile. ma tem ca o sa incep in viteza si o sa raman fara energie fix cand e nevoie, la sfarsit adica. mai ales ca intre timp am avut nevoie de terapie si nu sunt inca refacuta.
da, e un inceput bizar de toamna. maine o sa trec din nou printr-o poarta oficiala de finish, cu BIB si cronometru. o s-o fac pentru prima data de cand am trecut si prin poarta lui 50.
