mi-e frica de drumul de maine si de toate drumurile in general.
mi-e frica pentru ca sunt blocata intre "stai" si "pleaca", fiindca stiu ca orice asa alege nu o sa fie bine si o sa sfarsesc cu lacrimi si pareri de rau. mi s-a mai intamplat si deja nu stiu cat o sa mai pot suporta. mi-e frica sa nu fac nimic dar si sa fac ceva - orice.
mi-e frica fiindca stiu bine ca uneori visele trebuie sa ramana in locul lor de vise, ca doar asta e menirea lor. visele alea stravezii, pline de castele si cavaleri, de printese in rochii inflorate, visele alea in care fericirea e atat de reala incat se preface in picaturi de soare pe care poti sa le atingi... nu trebuie sa fie tulburate. daca rasufli prea tare asupra lor, din cauza ca inima ti-a luat-o razna pacalita de un viclean"ce-ar fi", visele alea risca sa se prefaca in cosmar. adica in realitatea zilei - o prapastie intunecata peste care alunec pe un fir straveziu, inainte e ceata, in spate e furtuna. sa stau nemiscata nu reusesc, sa ma grabesc inaine nu pot, sa ma-ntorc nu e loc.

mi-e frica, la marginea anilor si a vietii, a amintirilor si a culorilor care incep sa se cufunde in ceata. mi-e frica pentru ca inca te iubesc si pentru ca dragostea asta imi sfasie incet si ultima bucata de inima pe care-o mai am, aceea pe care ai lasat-o in urma cand ai plecat.
tu ai fost curajul meu. acum sunt doar un munte urias de frica inzapezita.

     crucea mea de dragoste, de lumina si de ger.
sa nu te superi, dar ma striveste greutatea gandurilor, a intrebarilor si a fricii. parca nu ma cunosti si nu te cunosc, parca nu ne-am intalnit niciodata si tot astept sa apari la coltul vietii mele, sa-mi spui "esti asa cum mi te amintesc" si eu sa nu stiu despre ce vorbesti.
am uitat ce-am fost si astept doar ce-o sa fiu. adu-ti aminte de mine si adu-ma inapoi. macar pentru secunda aia in care am sa-ti mai spun o data ca te iubesc.