cea mai frumoasa fereastra

by day and by night

cu trandafir prinzand radacini, grau incoltit, ursuleti si soare

cu luna plina si stele, langa un cos pe care nu mai iese fum

dezordine

   

   dezordinea de craciun e aia frumoasa ... cand pe jos stau aruncate hartiile de impachetat, sclipici, coji de alune sau de portocale, bucati de panglica, cate un capac de sticla, o bomboana pe jumatate mancata, pisica nedumerita, un morman de piese de lego, trenuletul montat pe jumatate, un ursulet de plus, plastilina, un tub cu baloane de sapun, borcanase cu arome misterioase pentru bucatarie, carti de joc, papucii vechi si ambalajul celor noi, o cescuta de cafea, firimituri de cozonac, o lingurita manjita cu crema de ciocolata... e un dezastru minunat, in mijlocul caruia adultii sunt din nou copii si toata lumea se tine in brate. 

de doua ori in 24 ore; spoiler alert

  am asteptat atat filmul asta, cum cred ca putine lucruri am mai asteptat pana acum.

stiam cat de impresionata o sa fiu si m-am pregatit mult timp ca sa imi stapanesc emotiile, dar tot am avut lacrimi in ochi cand am vazut primele litere ale scrisului unic si am auzit ca incepe melodia simbol star wars (nu ca nu as auzi-o zilnic de cateva ori, caci imi este si ringtone la telefon). as fi imbratisat tot ecranul, as fi vrut sa ating haina lui han solo, m-as fi urcat si eu putin in millennium falcon, as fi stat si eu la povesti in barul lui maz kanata. 

  apoi m-as fi certat cu toata echipa filmului si cu george lucas in primul rand, intrebandu-i cum au putut sa aiba ideile pe care le-au avut, cum dintre toti locuitorii tuturor galaxiilor l-au omorat fix pe ala pe care-l iubea toata lumea (si mai ales eu). cum pe singurul tanar care ar fi trebuit sa fie puternic, frumos si bun, l-au facut slab, uratel si rau?

  am avut atatea planuri si scenarii in cap, cum o sa fie si ce o sa simt... si inca o data, am avut dovada faptului ca nu vacanta e frumoasa ci planificarea ei, nu mancatul prajiturii este placut ci pregatirea ei, nu sarutul ci asteptarea lui, nu fericirea ci drumul catre ea. 

  azi am inima grea si rusinata, azi imi spun ca filmul asta a fost cel mai bun film pe care l-am vazut vreodata, pana in momentul in care am terminat sa-l vad. de sambata incoace, “cel mai bun film” este episodul VIII ... desi mi-e teama deja de ce-o sa mai fie si-acolo. 

puzzle sau ce?

  de multe ori nu urc cu  liftul pana la etajul unde lucrez, pentru ca e prea sus si lifturile merg rar asa de departe. decat sa-l astept pe ala care se duce fix unde am eu treaba, prefer sa iau unul care déjà a venit si sa mai urc 2-3 etaje pe scari. nu mi se pare gresit si nici macar excentric, nu fac rau absolut nimanui si totusi de fiecare data cand cineva aude asta, ma priveste cu un fel de uimire si compasiune « vaaai , dar nu m-am gandit la asa ceva niciodata … si mergi pe scari 2 etaje … ? » se uita la mine intr-un fel graitor, de parca m-ar intreba daca-s normala la cap. uneori mi-e si rusine sa mai spun care-i situatia; uneori inventez cate o scuza tampita cand cobor in alta parte. dar de fiecare data ma intreb cine a stabilit regula asta, ca daca lucrez la etajul 10 trebuie sa merg cu liftul pana la etajul 10 ?  

  de unde porneste greseala asta care ne complica vietile si cine ne invata sa gandim in felul asta prost? de ce nu stim sa facem altceva decat sa ne comparam unii cu altii si cu niste norme. ne dorim sa « ne potrivim »  in niste sabloane. parintii  isi indeamna copilul sa citeasca mai multe carti decat colegul de banca, sa ia o nota mai mare la mate decat vecinul sau sa stie mai multe poezii decat « a lu’ Popescu de la conta ». apoi ca adulti ne dorim pantofi mai multi decat colega, o masina – model mai nou decat a vecinului, o nevasta mai sexi decat a prietenului, niste vacante mai scumpe decat ….o casa mai mare decat … si in general o viata mai  fericita decat …decat…decat ? mai rau e ca nici prin cap nu ne trece ca de fapt ne antrenam – pe noi si pe copiii nostri – sa ne ucidem visele si sa fim niste piese de puzzle. mari sau mici, taiate cu grija sau grosolan, dintr-un carton tare si lucios sau dintr-o foaie subtire si uzata… colorati sau alb-negru, dar tot piese de puzzle suntem. si daca nu ne potrivim, la un moment dat cineva ne arunca si gata.  

  acum partea optimista ar fi ca acolo, la groapa de gunoi se intalnesc toti « nepotrivitii » lumii, care pana la urma s-ar putea sa gaseasca niste solutii ingenioase si simple pentru un nou tip de potrivire, pentru un model nou de fericire. fericirea care chiar daca e altfel, nu inseamna ca e mai mica sau mai putin valoroasa.