Sare și piper

Atât a bătut-o la cap tușă-sa, c-a cedat. Ce vrei? Se bâlbâia, cuvintele i se lipeau de cerul gurii cum i se lipise de păr guma de mestecat a lui Dan, în prima zi de liceu. Baba-i văzu gândurile, nu degeaba era ghicitoare. Numele lui era deja pe-o hârtie iar femeia cu întuneric în ochi o învârtea murmurând și presărând-o cu niște prafuri ciudate. Ți-i drag. Tare. Da’ nu merge. Sunteți sare și piper. Nu pot să v-amestec, a zis baba. Amândoi - tu fericită, el nu prea. Separați - el fericit, tu deloc. Tu alegi.

A fost rapid și ucigător. Cu capul în pământ, plecând spre “deloc”, a luat piperul cu ea. Sarea a rămas pe numele lui.

Și-n lacrimile ei.

pot dar nu mai vreau

pot fi veselă, dansând încă o zi fără tine.

pot fi frumoasă, zâmbind încă o zi fără tine.

pot fi puternică, trecând încă o zi fără tine.

pot...dar vreau?

Pirații din Caraibe

 

M-agăț de cuvintele tale spuse și mai ales de cele nespuse, ca de niște frânghii puternice de care să m-ajut și să ies din mările astea sărate din inima mea.
Nu cred c-ai făcut cursuri de salvamar, nu știu dacă te pricepi la salvat prințese, dar o să fiu îngăduitoare. Ai în ochi ceva ce-aduce cu răsăritul de soare și cui nu-i plac răsăriturile? Aşa c-o să mă țin mai strâns de tine, n-o să recunosc că mă dor uneori umerii și coapsele de atâta efort, cântă-mi, vorbește-mi, fă ce știi, numai ține-mă la suprafață; nu-mi plac furtunile, pirații nici naufragiile.

Umanii și lumea lor

 

Îi tremura inima neştiind ce avea să se întâmple. Descoperise lumea asta de câteva săptămâni și nu-i plăcea ce văzuse. Nu trebuia să cunoști cuvintele umanilor - deși ea le înțelegea deja, florile au o mare capacitate de învățare, nimeni nu știe asta și e mai bine că e aşa -  ca să îți dai seama că cea mai mare parte din viață și-o petrec aruncând vorbe grele, rănind cu plăcere de prea multe ori. Apoi trântesc, lovesc și se încruntă. “Ce proști”, se gândea ea. “Uită că palmele lor sunt făcute să mângâie, ochii să zâmbească, glasurile să vindece…Și ei își pierd soarele și ploile certându-se".

Ciudat, ajunsese într-un loc frumos, liniștit, cu multă verdeață. Îi plăcea acolo. Și de bătrânul care-o sădise și-i udase rădăcinile cu lacrimi. Sigur, și cu apă, dar și cu lacrimi. De dragul lui înflorise mai repede și mai mult. Și-apoi încă un an, încă un an, apărea cu curaj de sub zăpadă și înveselea tăcerea tristă din jur cu petalele ei galbene. Apoi sigur că veniseră, răscoliseră pământul, îi zdreliseră tulpina și o aruncaseră adânc în întuneric. Umanii cei ingrozitori turnaseră noroi și suferințe peste ea. Vreo 3 ani stătuse acolo, gândindu-se dacă să mai iasă sau nu. Până la urmă firea ei bună răzbi și răsări iar; încercând să ierte și să uite, născu un parfum nou și tulburător din florile mai mici dar mai frumoase. Credea că avea să fie bine și liniște - aşa și fu multă vreme până când apărură iar un șir de oameni, o cutie de lemn și câteva cazmale. Și obrajii ei veseli, parfumul ei nou, vorbele frumoase …nimic n-a fost de ajuns. În faţa morții toți se închină, plâng și apoi răscolesc pământul, ascunzând flori, vise și iubiri. Când ultimul bulgăre de pământ opri și ultima rază de soare își dădu seama că mai devreme sau mai târziu, ea o să iasă iar la suprafață. Liniștită, zambila zâmbi, că doar aşa era numele ei. Pentru ea era speranță. Îi părea însă foarte rău pentru femeia asta mică, cu părul galben și ondulat ca petalele ei, cu parfumul straniu ca parfumul ei. Femeia asta își îngropa iubirea și n-avea speranță c-o să mai găsească vreodată alta la fel.

  

Cea mai bună parte a mea eşti tu!

naufragiata

strada curge alene sub talpile trecatorilor.

astept neclintita in statia ca o insula.

in zare misca aspru un tramvai.

naufragiata in mijlocul orasului, 

imi doresc sa vii cu zambetul tau rotunjit ca un colac de salvare, 

cu bunatatea ta vesela ca un colt de ciocolata cu lapte.

fara tine sunt mereu naufragiata.