Conteaza ?

 …. cat te-am visat eu sau cat m-ai cautat tu ?

cat am asteptat eu sau cat ai venit tu ?

cat am plans eu sau cat ai ras tu ?

cat am vorbit eu si cat m-ai ascultat tu, 

cat am vrut sa te uit eu si cat de mult m-ai uitat tu.

cat de ofilita e mana mea catre tine si cat de viu e glasul tau in alte zari.

cat de mult nu m-ai lasat tu sa-ti spun, 

de cat de multe ori as fi vrut eu sa repet,

                                                                  ...cat te iubesc?

Probabil ca nu.

 

lost awb

 

 n-am fost niciodata intr-un depozit de obiecte pierdute, da' asa ma simt eu zilele astea. pierduta, lasata in urma. 

parc-am alunecat din buzunarul unui gand bun ori din tabachera unui capcaun. 

am un fel de banuiala, ca cineva ma tinea totusi la piept, mototolita, langa un bilet de tramvai, un cub de zahar brun si un servetel pe coltul caruia era scris in graba un numar de awb. cred ca uneori cineva ma privea in fuga, ma mai stergea de praf, poate imi dadea putina apa.

 habar n-am cum functionez de fapt. se-aude uneori un ceas, bate neregulat, dar macar bate. nu stiu ce ore arata, dar mi-aduce aminte de poduri, castele, rauri si printese cu inele mari si rochii matasoase. 

oare a cui am fost? cine si cand m-a pierdut? mai vine cineva dupa mine? 

regreți ce nu ai făcut sau ce-ai făcut?

 

 De când mă știu mă gândesc la universuri paralele, călătorii în timp și spațiu, dimensiuni multiple ale realității etc.

Nu conspirativ sau neplăcut, pur și simplu cu mare curiozitate. De foarte multe ori mi-a stat în gand întrebarea "și dacă...". Sunt atâți "și dacă ..." într-o viață de om, începând de la "îmi iau sau nu umbrela azi" până la discuții despre carieră, familie, copii, călătorii... de toate. Chiar de foarte mică mi-am tot pus aceste întrebări. Nu chestionând alegerile ( îi cer lui Moș Crăciun papuşa sau trusa de medic) ci mai degrabă făcând exerciții de creativitate. Mai clar, țesând în minte acele universuri alternative în care aş fi trăit. Dacă nu aş fi insistat să mă mut la altă școală  în clasa a șasea? Cu cine aș mai fi stat în bancă? Cine m-ar fi condus acasă în serile reci de octombrie? Dacă aş fi fost mai hotărâtă să aleg altă facultate, unde aș fi lucrat azi? Cu câtă lume nu m-aş mai fi întâlnit?  Dacă într-o zi aş fi spus DA și în alta aş fi spus NU .... Dacă, dacă ... Era distractiv pentru mine, pentru ca oricate păreri de rău aş fi avut, gândul final era mereu că cel mai bun e prezentul asta de acum și nu altul. Poate că unele lucruri mi le-am imaginat sau mi le-am dorit altfel, dar probabil că am ajuns în varianta cea mai potrivită mie. 

Acum, când sunt legată și fizic dar și spiritual, de mâini și de picioare, abia acum îmi dau seama cu groază că de cele mai multe ori luăm decizii după ureche, amânând poate de lene sau de teamă unele acțiuni. Mi-a fost frică să mă înscriu la semimaraton anul trecut, dar hei! dacă nu mă duceam, probabil nu aş mai fi făcut-o niciodată. Financiar vorbind, nu mi-am ales deloc un moment bun să plec în Spania anul trecut, dar când aş mai fi ajuns eu în Barcelona? Nu m-am simțit deloc pregătită să îmi revăd foștii colegi de liceu sau de facultate, dar dacă aş fi renunțat să ies pe ușă atunci, cât aş fi regretat acum, când aş mai fi revăzut-o pe profa de română? Dacă aş fi renunțat la Brasov, la Iași, la alergat, la scris povești … Și câte și mai câte  … Simt cum anul trecut a fost pentru mine cu o grămadă de  “ultima șansă să…”. Bine că nu am amânat nimic, că mi-am învins gândurile din creierul prea rațional și am ascultat chicotitul vesel al inimii prea curioase. Nu știu cum e mai bine să faci, să regreți ce nu ai făcut sau ce ai făcut …. Eu una mă bucur azi că nu am lăsat nimic nefăcut din ce mi-am dorit și a stat în puterea mea să aleg. Acum, când nu prea mai putem să facem nimic altceva decât să ne punem masca și să ne ducem la cel mai apropiat magazin, acum îmi dau seama pe lângă câte răspântii am trecut, câte drumuri puteam să greșesc, să amân, să neg, să mă tem și să ratez să trăiesc “the time of my life”. 

Mi-e dor de fiecare loc în care am alergat anul trecut, în care am râs sau am plâns, de fiecare rochie cumparată, de fiecare poveste scrisă sau aruncată la gunoi, de fiecare curs, de fiecare strangere în brațe și mă bucur cu fiorul celui care-a scăpat ca prin urechile acului de un mare pericol, mă bucur de tot ce-am avut. Acum, când îmi dau seama câte era să pierd, pe câte  nu le-aş mai fi putut face niciodată …  acum abia mă bucur cu adevărat de ele.

 

Nu vine toamna pana nu se-aprind gutuile in pom.

Nu vine toamna pana nu-mi patez degetele de cerneala ecuatiilor si a primei iubirii.

Nu vine toamna pana nu mi se face frig citind Necuvintele lui Nichita.

 

Ia-ma cu tine, in ghiozdan; nu cred ca mai pot trece printr-o toamna fara tine.

da, mi-e usor cand mi-e foame sau sete - pretind ca tocmai mi-am scuturat buzele de ultima inghititura. da, mi-e usor cand ma dor genunchii - pretind ca tocmai m-am intors de la maraton. 

si mi-e usor cand sunt stele, si greieri si valuri, cand mi-e frica sau cand sunt obosita, cand am vorbit sau am tacut prea mult, cand seful e nervos si cand regulile se schimba de la o ora la alta. si mi-e usor sa spun "lasa, trece" si sa ma prefac c-a trecut.

nu mi-e usor cand mi-e dor de tine si vreau sa ma tii in brate. atunci nu pot sa ma mai mint, nu pot sa mai invart noaptea catre zi si pescarusii catre mare.
nu mi-e usor sa-mi amintesc cum erai, daca ne-am vorbit cu adevarat, daca ne-am intalnit, daca am ras impreuna, daca am avut curaj sa-ti spun ca te iubesc. 

imi scutur buzele de ultima inghititura de aer, de ultimul gand, pretind ca m-ai iubit si plang.

Azi sunt oarecum fericita

   

E sfarsit de septembrie si ploua, cerul e gri si Doamne, cat de singura sunt!! 

Am in mana o cana cu o bautura - premiera. Ieri cand cumparam ingredientele pentru a o pregati, credeam c-am s-o scuip la prima gura dar fara sa stiu de ce - imi place. E un fel de pumpkin latte, iute si fierbinte, cu scortisoara, cardamom, ghimbir si dovleac copt. Si cumva in felul asta dulce si ametitor, sunt oarecum fericita si habar n-am de ce. Am cateva banuieli, insa.

1. Dimineata am alergat in sfarsit pentru ceva, nu doar am fugit de ceva. Mi-amintit ce inseamna sa ai un numar de concurs si sa alergi pentru timp. Mi-a fost greu (ameteala si aproape cazut), am un rezultat rusinos, dar nu-mi pasa. Am din nou basici si sange pe picior, unghia ma doare - deci totul e normal, in sfarsit.

2. Am terminat un scurt curs online, de gatit dulciuri sanatoase si in "confortul bucatariei mele" am facut o prajitura nebuna, plina de ciocolata, arahide, caju si fulgi de ovaz, miere si lapte de cocos. La fel, nu i-as fi dat nicio sansa ieri, dar se dovedeste ca e un foarte bun healthy-but-fake snickers. OK, am alterat reteta si am adaugat o mana de visine din visinata, dar shhhh, sa nu afle profa'...!

3. Ma uit pe Netflix, ca au bagat "Music and lyrics". Mi-era tare drag fimul asta si mi-era dor de el, asa ca dansez si cant de juma' de ora prin casa.

Astea toate sau poate:

4. Aseara am vopsit un dulap, am varsat mult diluant si in toata casa miroase puternic, de parca ar fi fost un aurolac party.

E sambata si in fond nu conteaza de ce sunt oarecum fericita. N-o sa dureze mult, dar in fond, ce e vesnic pe lumea asta?




P.S. I love you & just Pop! Goes my heart!

6.07.2020 sau 42 before 50

     

    Și s-au anulat toate concursurile mele, toată “momeala” și păcălelile care mă impingeau cumva înainte. Și din grămezi de km de alergat până de ziua mea, s-a ales praful. Orele de antrenament s-au transformat într-o letargie bolnăvicioasă, cu cohorta ei de dureri și de spaime, de plictis și revoltă. Și tot din revolta și din gândul de a face ceva “contra” m-am apropiat de ideea unui 42Km. Nu o să îi spun maraton, că nu prea a fost. Unde și cum să faci un maraton într-un iulie post-apocaliptic, într-un cuptor prăfuit numit București? Și totuși, am vrut să fac asta, cumva. Cu un fel de foame de aventura, de trecut peste limitele de confort, de nebunie și “fie ce-o fi”. Am zis că vreau să fac orice-aş face, dar să nu mă opresc, să stau în picioare până după 42km. Am plecat dimineața. Ca să prind răcoare și drumuri mai goale. Am trecut prin parcurile din nordul orașului, încă pustii. Am trecut de km 11 și mi-am dat seama că multe din concursurile mele se opreau acum, iar de data asta eu nu trecusem de sfertul drumului. Când am ajuns la km 20, am oprit la Kaufland după apă și ca să mă duc la baie. A fost primul moment în care am simțit nevoia să transform alergatul în mers rapid, pentru cateva sute de metri. Mai mult pentru a avea cu mine o discuție, să stabilim ce fac. Am decis că nu mă opresc și atunci am luat-o din nou la fugă. E ciudat creierul omului. Pe măsură ce în ureche, doamna din aplicație îmi spunea 23, 24, 25 km … eu creșteam viteza. Pe străzi era deja aglomerație și deja foarte cald. Oamenii mă priveau un pic ciudat, dar eu eram aşa de încântată de ce fac, un fel de “cea mai mare trăznaie din univers”, chicoteam în sinea mea ca o puștoaică la prima întâlnire, eventual cu vreun semi-extraterestru un pic tocilar, priceput la replici dintr-o galaxie far far away. Am decis că toaletele publice nu-s chiar OK pe vreme de Covid și am urcat la km 30 în casă. Fi-miu terminase de dat un examen.
“Mai pleci, mama? Mai plec, da. Cât mai ai? Încă 12, dar nu știu pe unde să o mai iau. Du-te pe lângă Dâmbovița”. Și m-am dus. Mergând aiurea, după instinct. Cel mai greu la un maraton virtual single e că nu ai drumul marcat, că nu a oprit nimeni circulația pentru tine, că trebuie să stai la semafor cu toți ceilalți dar cronometrul merge înainte degeaba și tu pierzi secunde importante … Era trecut de ora 12, cred că deja în oraş se ajunsese la 39-40 Celsius, era un cuptor care îmi lua aerul și chiar vederea. Îmi era sete non-stop, picioarele îmi intrau în asfaltul moale, doamna din ureche amuțise, parcă uitase să numere. Și am ajuns în alte două parcuri legate, inevitabil m-am rătăcit pe niște alei pustii, pline de țânțari flămânzi și căței adormiți. Într-un fel nu conta pe unde merg, cât timp picioarele se roteau cu folos, dar bateria telefonului se topea și nu aş fi vrut să rămân fără GPS. Aşa se face că ultimii 5 km am cărat după mine o mască ( sincer mi-a fost teamă că o să mi se facă rău și o să am nevoie să intru în vreo farmacie sau măcar un magazin cu aer condiționat), o baterie de telefon cu firul ei lung și enervant, o sticlă cu apă, vreo 7 bașici și multă durere, amețeală și nedumerire. Ultimii 2 km au durat și durut infinit de mult, am luat-o pe străduțe mici și goale și vorbeam cu mine, cu glas tare, abia pășeam, nici nu mai știu ce mi-am spus, cred că am reluat replici memorabile din filme ( I love you /  I know), m-am rugat, m-am certat cu mine ( să nu îndrăznești să te oprești, de ce ești toantă acum, uite că nici nu te mai oblig să alergi, de 2 km mergi la pas, ridică piciorul, dacă te oprești o să rămâi aici ca o piatră de hotar, o să facă pipi câinii pe tine, o să vină noaptea și nici măcar nu o să luminezi frumos ca un felinar, hai hai …). Când am văzut că ceasul se apropie de 7 ore, o umbră de ambiție (de unde…?) mi-a dat brânci efectiv și am început să alerg din nou. Și uite cum pe incredibilul km42 am alergat - sau aşa credeam eu că fac, nu știu ce se vedea din exterior - cu puncte verzi-aurii în faţa ochilor, limba uscată și crăpată ieșită afară din gură (efectiv, la propriu, nu mai avea loc înăuntru), mâinile umflate, roșii de soare și de tensiune. 
Am terminat cu vreo 20 de secunde înainte de 7 ore.

Am alergat / mers / m-am târât în soare, singură cu gândurile și războaiele mele, fericită, speriată, obosită, amețită, rătăcită și căutând un final onorabil în toată aceasta fugă prin viață. 
     Stats? 42Km, plecarea la 6,50; 7 ore, vreo 4 l de apă și isotonic; două napolitane, 5 parcuri și 3 toalete eco; zeci de străzi și semafoare, mult gaz de eșapament, 7 bașici, 3 unghii mov / căzute, o gaură în pantoful de alergare. 42 before 50.

Aş mai face-o și mâine, din nou.

actrita de 2 lei

"o sa ma descurc singura", mi-am zis.
"nu o sa incarc pe nimeni cu grijile mele, cu tristetea mea. o simt cum ma devoreaza pe dinauntru si stiu ca e atat de mare incat ar apasa prea tare pe oricine.
o sa fiu bine, fiindca mi-ar fi rusine sa fie altfel", mi-am zis. 
nu conteaza cat de mult sufar intre peretii casei mele, intre peretii inimii mele. afara, sub cerul omenirii o sa fiu bine.

si-a mers. a fost un teatru ieftin dar a functionat atat de bine, incat atunci cand trebuie sa se planga, oamenii ma cauta. cand trebuie sa rada, oamenii ma uita.
si-a mers. atat de bine incat "ne-am gandit sa te sunam sa vii cu noi sambata asta, dar am fost sigure ca esti ocupata, ca tu mereu faci ceva". atat de bine incat "ce faci, chiar ca de trei saptamani tot vreau sa te sun. oare nu stii pe cineva la farmacie care sa imi gaseasca si mie macar o folie de euthirox?"

cand am inceput sa fiu atat de antipatica, de nesemnificativa, de neinteresanta si plictisitoare? oare atat de mult am imbatranit, incat nu mai sunt coerenta in ce vorbesc, miros urat sau am pareri jignitoare? ma misc incet, rad zgomotos, vorbesc agramat? sunt increzuta si zgomotoasa, incomoda, demodata sau obsedata de moda? oare atat de putin am fost langa oamenii din jurul meu? nu mai stiu cine sunt. cine am fost de fapt. nu mai stiu daca am contat vreodata pentru cineva, cu adevarat. nu mai stiu  cand s-a gandit cineva la mine cu drag, cu grija, cu simplitate si sinceritate.

mi-e sila de mine si de gandurile astea. mi-e sila ca ma simt singura. mi-e rusine ca ma plang si ca plang. in loc sa ma uit in oglinda si sa recunosc ca eu sunt de vina. oi fi facut eu ceva, candva, cumva. am dezamagit, am gresit. am investit prea putin viitor si in relatiile mele? sau gresesc acum crezand ca am dreptul la 5 minute din timpul cuiva? cine-s eu in lumea asta si ce-am facut ca sa merit "ce mai faci, esti bine?". nimic, nimic. nimic.

intr-o miercuri

azi am trecut prin vreo trei anotimpuri.

dimineata ploua si batea vantul a noiembrie nervos, parasit de culoare si de chef de viata.

spre pranz a iesit soarele, de parca era un martie nazuros, ar fi vrut sa zambeasca dar nu-i venea, ca parca il mai apasa un nor intr-un colt de palarie. pe strada era lumina aceea de apus de aur si-n ea se scaldau bunici cu copii si trotienete, parinti cu carucioare si masti pe fata, tineri fugind cu ghiozdane in spate - de unde sa vina, ca scolile sunt inchise???
am iesit si eu, ca dintr-o inchisoare amara, de plumb. am uitat ca pot sa merg, ca pot sa ma mai uit in sus, dupa vise. am uitat ce inseamna sa tragi aer in piept si sa zambesti, ca toanta, fiindca e soare si atat. mi-am asortat tricoul cu o masca noua, cu floricele portocalii, nu stiu de ce mi-am dat cu ruj insa, dar na, gesturile mecanice raman, fara logica. am umblat 30 de minute pe strazi laturalnice si ma gandeam ca sunt intr-o misiune secreta si ma feresc de urmaritori.

cand a venit seara si am inchis fisierele de la birou, m-am relaxat facand o  paine mica; langa ea am strecurat in cuptor  si 3 sarmale care dormeau in congelator de asta iarna, asa ca in final a venit si craciunul. bonus, am aprins si cateva artificii din alea de pe vremuri, de atmosfera. si mi-a venit sa dansez ca atunci cand aveam 19 ani si mi-am pus pantofii rosii cu toc si o fusta larga de voal si am dat muzica tare. era sa calc pisica de trei ori, deh, la vals e nevoie de loc, ce sa faci intr-o sufragerie transformata pe jumatate in office? sa-ti zic drept, mi-am pus si un pahar cu vin, am inchis lumina si am pus becurile alea vechi ca de discoteca, ele se invarteau pe tavan, eu pe parchet si m-am gandit ca poate nu o sa ma lasi sa dansez singura, canta kim wilde si  ...

sa nu ma uiti. eu repet cuminte valsul 1-2-3 si jive si ce mai zici.
visez ca o sa mai dansam candva. de preferat la paris. stiu, visez.
dar ce sa faca si omul in carantina, dupa 12 ore de excel? asteapta vara si viseaza cu ochii la luna.

filozofie la poarta spitalului

- auzi, draga, ce zice astia, ca nenorocirile, cataclismele astea, pamdemniile astea..
- pandemiile, corecteaza el.
- lasa, nu mai fa tu pe desteptu' acuma, ce sa spui...si vocea ei ma duce cu gandul la draga olteanu in "chirita".

astept in masina cat doctorul imi vizeaza niste analize, imi semneaza retetele, birocratia obisnuita. in parcarea spitalului se circula ca de 1 mai la vama veche, minus berea.
langa mine e o alta masina, cu usa deschisa si mi se ofera dialogul de teatru radiofonic. nici nu vreau sa-i vad, ma fac mica sub masca neagra cu stelute, ma simt rusinata ca-i aud, dar ce sa fac? buton de volum n-am si apoi ... e spatiu public.
- hai, draga, ce voiai sa zici? continua domnul.
- zice ca atunci iese la iveala ce e mai bun si ce e mai rau in om. asa, la necaz. mare adevar, ce crezi, il mai indeamna ea la filozifie.
- pai e posibil ...
- lasa draga, e vorba asa... metaforic, il intrerupe iar femeia. uite, vecina de la trei, anisoara, cum ne-a adus ea doua masti, vezi? si altfel asa abia o vezi, ne saluta politicos da'-n rest nu sta si ea la o vorba, la o cafea in colt... bine, ca e si tanara, are servici, da' nu ma ateptam na.. vezi, in ea a scos ceva bun.
- dar ea e mereu draguta, nu ma mir..
- mai taci, ca e cu vreo 30 de ani mai tanara ca tine, fustangiule, il repede ea, dintr-odata geloasa.
-da' n-am zis...si el ramane cu vorba in gura, le suna telefonul, raspunde scurt, amarat: da, nu, mai incolo, nu stiu... si inchide
- era vanda, spune el cu glas schimbat.
- eh, si ce te-ai molesit asa?
- intreba daca mai stam mult, daca am nevoie de sange, sa mai vorbeasca cu colegii... ca ar incerca sa vina pe la noi zilele astea sa ne lase niste bani.
- ia sa nu mai vina, ce sa ne aduca virusul asta? n-are creier, zici ca nu ti-e fata, se zburleste cucoana si eu mi-o imaginez deja ca pe-o zgripturoaie grasa, nevopsita si cu un neg in barba.
- e ingrijorata, mai, ce vrei? nu m-a mai vazut de 2 luni... si vrea sa imi iau medicamentele alea scumpe cu banii ei si ce mai avem nevoie, a zis ca ne trimite o comanda de la magazin cu un curier din ala, stii cum era pe vremuri la casa de comenzi..
- pai asa-i normal, ca ea castiga, noi din pensie cum? esti taica-su, ce? sa trimita online, ce n-ai auzi cum se face acuma?
- da' noi n-avem card mai femeie, de online...
- atunci nu stiu, da' la mine sa nu vina. te vezi la colt 5 minute, ca ti-ajunge. sa-ti aduca banii, pilulele si spune-i si de o pijama noua, ca de-o fi sa te internezi iar... si sa iti dea si o crema ceva pentru mine, ca e plina de tot felul de smacuri, nu conteaza ... ca data trecuta mi-a adus numai sampoane si sapunuri si din alea, cum ii zice, balsame.

tacere. mi-e mila de omul asta, stiu ce cauta aici, caci stiu ce spital e. iese din masina si trece incet, ii vad fruntea grea de tristete. in masina, femeia ramane la telefon cu o amica:
- auzi draga, ca nu mai scap de fie-sa aia din prima casatorie, se tot da iubitoare, da' cine stie ce-o urmari, tu? asa am obosit, cu tratamentele lui si acum si cu pamdemnia asta, sa nu ma prinda vreun virus ca sunt sensibila din fire... hai te pup, ca vine asta, daca a terminat asa de repede, iar nu i-or fi iesit bine analizele, ca mai bine-l oprea aici sa am si eu liniste...

doctorul ma suna, ma duc spre usa spitalului. pe jos, o foaie de ziar cu titlu pompos, albastru, confirma: "nenorocirile si greutatile scot la suprafata ce e mai bun sau mai rau din oameni". 

#insertar

 - de ce nu ma mai placi, il tot intreba ea.

poate nici nu m-ai placut, nu stiu...de ce nu mai spui nimic. asa de repede iti pierzi rabdarea? vezi, aveam dreptate sa nu te cred...
- tot taci??? chiar nici un pic nu ma mai placi? si unde sunt toate zilele alea, in care ma tot bateai la cap si te tot maimutareai, imi tot faceai semne, ma tot chemai... da' asteptam si eu sa lupti un pic pentru mine, sa fii mai pasional, sa ma furi sau macar...sa-mi faci un semn cumva... eram nerabdatoare sa petrec, sa port culori vii, sa ... nu, nu zic ca tu n-ai fi interesant, asa subtire si inalt, sobru ... da'ce sa fac, eu sunt mai comuna, nu asa intelectuala ca tine...
dar am si eu stralucirea mea...inca o mai am, hai ca stii ca am dreptate. ne-am potrivi pana la urma, ce zici?

- de ce nu ma mai placi, il tot intreba ea. poti sa-mi spui versurile alea, de le tot invarteai. uite, stau cuminte, te ascult si te urmaresc, porneste. hai, sa nu ma razgandesc... tu n-auzi, uite, am decis, sunt numai a ta, poti sa faci ce vrei cu mine... de sus in jos, de dreapta la stanga... hai, inca mai am si eu putina stralucire, nu mai auzi? cum, ce-ai patit, zici ca... te-ai uscat de tot. cum, chiar te-ai uscat?? pai...pai, cum, si eu ce fac? mie cine-mi mai scrie versuri? cand, in mai? abia in mai se rezolva? bine, te-astept, sa stii. uite acolo, in coltul ala cu soare. ma avantajeaza soarele, o sa vezi ce frumoasa o sa par...stralucitoare, imaculata, deh! hai, sa vii cu niste strofe deosebite, nu ma dezamagi. asa frumusete ca mine, merita.

asa-i vorbea o coala de hartie ramasa pe fundul unui setar, vecinului ei, un toc de scris. o simpla foaie visatoare, la picioarele unui toc cu penita de aur si capac metalic, amandoi asteptand redeschiderea magazinului si a cutiilor cu cerneluri.

eroi de varsta a treia, in vremea carantinei. 

cum am aflat ca imi trebuie ochelari

de cand sunt, ma tem de goange. gandaci, omizi... cam orice are picioare multe, aripi si bazaie, zbarnaie, fosneste...deja simt rece pe sira spinarii. vecinii stiu, au aflat asta the hard way. adica din urletele mele in miez de noapte. cu cat picioarele sunt mai multe, cu atat strigatele mai spectaculoase. si evident, daca exista vreun piciorus de gandacel in casa, eu si nimeni altcineva o sa il vada prima.

azi am stat pe balcon o vreme, am deschis chiar si plasele pentru 5 minute, am zis ca nu risc mai mult. am terminat de baut cafeaua, am spalat paharelul, m-am mai sucit un pic si cand vad pe un colt de masa ceva ca o firimitura... ca ma si gandeam, de unde coaja de cozonac, ca s-a terminat de 3 zile. dau sa o iau, intind mana, dar cineva are grija de mine sau de vecini, nu stiu. mi se opreste palma si zic: hai sa iau o hartiuta ceva, o avea zahar sau ciocolata, sa nu ma murdaresc. nu era cozonac. era o gargarita galbena cu puncte negre. 3-4 mm totusi, indeajuns de mica si inofensiva.
surpriza iscata - sa confund un gandac cu o prajitura? - a fost umbrita de spaima ca nu mai vad bine si ca am nevoie de ochelari.
si  bocesc dar nu stiu exact de ce: ca-s o baba chiora, care a pus mana pe un gandac sau ca intr-adevar acolo nu era cozonac, ceea ce inseamna ca a trecut Pastele si luna aprilie. 

your first race of this year

azi m-a trezit un reminder de eveniment, 10K - your first race of this year.

asa am realizat grozavia momentului, cu adevarat. stiam ca s-a amanat, am primit mail cu asigurarea ca am locul rezervat pentru o data care va fi comunicata ulterior. atunci speram sa fie in iunie, asa ziceau; acum nu mai cred ca o sa fie anul asta. daca astia nu permit decat nunti de 8 persoane pana in octombrie, cum o sa ne lase pe noi sa alergam - niste mii bune pe strazi, transpirand si tusind, sufocandu-ne umar la umar??

asa am realizat cat de dor imi este de drumul dupa kit-ul de concurs, de numar, de emotie, de vuietul de la start, de durerea de picioare, de setea salbatica si de finalul eliberator. imi lipseste zilnic sa ies pe strada dar acum ...just the next level.
si m-am gandit: asa, bun, deci ce facem? stau sa-mi plang in pumni? ca aveam deja un nod in gat. arunc cu vreo 3 pahare in peretele casei de vizavi? ca a facut cineva asta. tot cautand un happy end in toata aceasta mizerie, mi-am pus un tricou de anul trecut, pantalonii, sosetele si pantofii de alergare, pantofii noi, care ar fi trebuit "incalziti" din martie pentru cursa de azi. m-am urcat pe stepper si mi-am infipt ochii departe, in norii moi de pe cerul albastru, printre frunzele nucului de la geam. am tras de mine 26 de minute, pana m-au durut destul picioarele. pulsul nu mi-a crescut suficient, dar atat s-a putut. am facut dus, mi-am dat cu crema speciala de "dupa alergare" si am avut un fel de surogat de dimineata in miscare.

 sa nu mai spunem ca unghiile mele de la picioare sunt toate albe si curate. s-a dus orice urma de mov si de batatura, nu e corect. erau medaliile mele, munca mea, ma bucuram sa le vad asa strivite, invinetite si chinuite. imi trebuie un plan. trebuie sa-mi castig inapoi km si basicile din talpa si sa le vindesc in schimb pe astea de pe creier si de pe suflet.

obiceiuri noi, doruri vechi

Am tot felul de noi obiceiuri si preocupari noi.

Ma trezesc si fac 5 minute de inviorare. Beau un pahar cu apa si zeama de lamaie.

Inainte sa pun de cafea, o trezesc pe prietena drojdia. Fac zilnic  ceva – paine, placinta, chifle, cozonac, rulada … mi-am amintit ce mult imi place sa coc aluaturi, m-am lasat din lipsa de timp dar as vrea sa pastrez de-acum bucuria asta.

Imi fac unghiile cu oja, zilnic. Asta pentru ca imi place la nebunie sa am unghiile colorate – de cand eram mica, mica, mica – dar am niste degete si unghii urate, urate de nu pot iesi pictata pe strada. Acum ca stau in casa, ma joc.

Daca tot nu-mi mai comand rochii – chiar, de ce ? – mi-am luat masti de bumbac, un set asortat, cu floricele si bulinute. Fix tara arde si baba …

Ma gandesc la parcul Herastrau ca la ceva din alta tara, iar Iasi, de exemplu, mi se pare mai indepartat decat luna. Nu stiu ce m-am fixat asa pe Iasi, cred ca vacanta de vara – daca o fi – o sa mi-o petrec acolo.

Adorm cu castile in urechi, seara de seara ascult povesti sau teatre vechi. Nu cred ca asta o sa imi treaca. Nici nu vreau.

Ma dor oasele, ochii ma ustura si pielea s-a uscat. Nu m-am saturat de stat acasa  - si mi-e dor numai de alergarea de dimineata. A, bine, poate si de Paris. Si de tine. 

in Vinerea Mare

  Si cel mai mult azi imi amintesc de bunicu’ asa cum imi povestea el despre Iisus, bland, clar si optimist. Si de mana asprita de munca a bunicii, de care ma agatam ca sa ne ducem sa trecem pe sub masa, la biserica. Masa era uriasa pentru cei 4-5-6 ani ai mei si impodobita cu mormane de flori. La finalul prohodului acestea se imparteau si eu ma rugam mereu de mam’mare sa ramanem ca sa luam si noi macar un fir; nu stiam ce ne-ar fi picat, era "random" si curiozitatea mea era uriasa, dar si gandul ca floarea aceea nu era ca oricare alta, ca statuse acolo intre toate rugaciunile si minunile pe care nu le cunosteam dar le simteam. Ea ma vedea obosita, motaind in stranele inalte si ma ducea acasa. Dupa multi ani, am reusit sa stau pana la final si sa aduc in casa un fir de liliac, sau o lalea sau o narcisa. Si mereu ma gandesc la ea, in timp ce le pun in apa.

  Si-n Vinerea Mare mi-e dor de toate acele primaveri din curtea mea, de pomii infloriti, de albinele si gandaceii care ma faceau sa tip si sa caut bratele bunicului. Ma doare dorul asta, ca o gaura fizica undeva in spatele coastelor. Nu tin minte pregatirile in bucatarie, mancarurile si nici altceva, doar ca era lumina si cald, era un zambet mare peste toata curtea. Eram fericita si simteam ca e o alta fericire, speciala si de aceea ma duceam timida si rusinata in casa, in fata unei icoane mici si doar ma uitam la ea, stiind ca Dumnezeu stie ca-i multumesc si ca sper. Am dus-o cu mine peste tot unde am stat. In fata ei m-am rugat sa nu moara bunicu’ atunci cand era bolnav. M-am rugat ca ursul meu de plus sa se faca viu si mai apoi, cand mi-a venit mintea la cap, sa am o sora. M-am rugat sa am curaj sa iubesc in continuare, fara gelozie si fara rautate, atunci cand am fost ranita. Am cerut sa am un copil, m-am rugat sa nu-mi fie frica, sa nu plang, apoi sa plang, sa am puterea sa nu dorm ca sa nu pierd nicio secunda din viata omului meu, din viata care i se scurta si eu o scapam printre degete … Am vrut sa nu mai vreau sa inteleg, sa nu ma mai intreb, sa pot sa fiu iar ca atunci cand eram mica, sa stiu ca Dumnezeu stie de mine, chiar si cand eu nu mai stiu - sau mai ales atunci.

Azi e prima data intr-un lung sir de ani in care stau in casa si in nicio biserica nu se afla mesele inalte pline de flori. Vazele mele sunt goale. Sunt singura si mi-e dor, mi-e greu, e frig si e intuneric. Ma asez in fata icoanei mele vechi si pentru cateva secunde e lumina, pomii sunt infloriti, ma joc cu soarele si sunt fericita.

Minunile vin cand le ceri. Chiar daca uneori nu le meriti - sau mai ales atunci.

cheia fara usa

  am facut semi-ordine in cele doua sertare in care nu e niciodata ordine. am si aruncat cate ceva, am sters praful, am pus un strop de ulei esential de menta in cate-un colt... si gata.
  am gasit carti vechi si fete de perna brodate de o matusa care nu mai e.
am gasit lingurite aduse din prima vacanta a mea de "femeie maritata". am gasit artificii de craciun, doi pioni verzi de la un "nu te supara, frate". m-am zgariat intr-o sarma care tinea prizoniere vreo 3 chei, langa un carton ce indica sec "usa bloc spate". stiu clar usa aceea si mai stiu ca de atunci s-au schimbat macar vreo 4 randuri de usi si mult mai multe incuietori. erau bune doar de aruncat. si desigur, le-am pus inapoi cu grija, cine stie din ce trecut sau viitor ma va vizita careva, cautand una din ele. nu puteam sa risc.

  de aia e greu sa faci ordine impecabil, in sertare si-n viata. arunci ceva, pastrezi altceva, tusesti de la praf, te ranesti in chei care nu mai descuie nimic decat amintiri si greseli, intrebari si sentinte. te-nvarti in jurul acelorasi cuie si speri sa-ti mai tina adunata viata o vreme, de dragul lui, de dorul lui.

  caci si dorul tot dragoste e. si uneori ti-e destul.

si primavara trece fara s-o atingem

Avem 4 saptamani de cand stam in casa, ascunsi de un fel de pacaleala, de o umbra care ameninta sa ne sufoce, la propriu. Nu stiu ce simt, desi sunt plina de trairi, tresariri; tremur si am un nod in gat permanent, ma razvratesc si apoi pun capul in pamant, fara vlaga.

O zi citesc povesti despre cei care nu scapa de boala si despre felul in care plamanii le cedeaza si ei se fac mov, constienti fiind ca mor fara oxigen.

O zi citesc despre batranii care se fac bine la 90 de ani.

Despre doctorite mame singure, aflate de saptamani la terapie si cu viata atarnand de un strop de oxigen si de lacrimilor copiilor ei singuri acasa.

Despre donatii mici facute de corporatii mari si despre gesturi mari facute de oameni simpli, cu inimi curajoase si smerite, mici.

Vad cum trece primavara pe langa geamul meu si ma gandesc ca niciodata nu am auzit atatea pasari in amaratul asta de molid.

Vad cum pantofii mei de alergare se sprijina blegi de un stepper ieftin, amplasat pe balconul devenit gradina, pivnita, cámara, sala de sport si cabina telefoníca.

Strazile sunt pustii si vantul fuge liber, el n-are nevoie de masca. In jurul pranzului, batrani singuri trec de colo-colo, cu sacose mici de bumbac, cu manusi si fulare la gura. Au voie sa iasa putin, sunt sub un asediu de neconceput pentru anii lor, ingenuncheati de frica, de singuratate, de misto-ul tinerilor si de lipsa de organizare a tuturor celor din jur.

E un pol de optimism si glume ( uneori exagerate) si unul de disperare si plansete ( uneori exagerate).

In mijloc, o mare de oameni debusolati, incercad sa fie in rand cu ceilalti, sarind ca acul seismografului intre aceste extreme. E greu sa fii singur, sa fie soare afara si 19 grade si tu sa stai in casa. E greu sa faci curatenia "aia mare" de Paste stiind ca la masa o sa fii unul sau cu noroc doi – trei. E greu sa uiti de biletul spre tarile calde sau de curtea bunicii, de dealul plin cu corcodusii pe care nu o sa ii vezi infloriti anul asta. E greu sa nu te certi si sa nu urli la cineva, iti vine sa strigi celui de sus cand de fapt ar trebui sa-l rogi sa te ajute sa crezi in el si sa taci fara sa mai intelegi. E greu sa fii om intr-o lume care dincolo de poleiala donatiilor de « show-off », se sufoca sub egoism si sub nepasare.

Si totusi azi, din bloc a iesit o fata tanara in rochie galbena si a stat 3 minute de vorba cu un baiat aflat pe o motocicleta cu un sac galben Glovo, in spate. Si totusi azi, doi oameni s-au tinut in brate si s-au sarutat. Dincolo de orice frica si interdictie, iubirea gaseste un drum.

Mi-e dor de tine, oriunde esti. Soarele rasare si luna la fel. E primavara, florile miros a verde si a zambet, ciresele se formeaza, fluturii se joaca, din parcuri lipsesc oamenii dar nu e pustiu. E vremea albinelor si-a florilor, a tacerii si a lucrurilor simple.  

Mi-e dor de tine, oriunde-ai fi. Gaseste-mi un drum.

in ultima vreme, dezamagirile au pus ceata pe ochii mintii si-ai sufletului meu. m-am amagit vazand flori blande acolo unde erau de fapt maracini. m-am impiedicat in santurile sapate in jur de ganduri grele, de spaima, de durere si de singuratate. am trait ca o soparla respingatoare, incapabila sa-mi incalzesc corpul si mintea.
ajunge.
vreau sa incerc sa fiu mai mult ca o albina. cautand vara si florile, adunand experientele ca pe bobite de polen si transformandu-le in ceva bun pentru cei din jur. am sa uit de intrebari, de tristete, de manie si de durere. incerc sa uit dezamagirile si incerc sa nu mai astept atat de multe de la cei din jur. albina nu are nevoie de nimic si de nimeni, doar de soare, vant, flori si o busola buna. o sa zbor fara sa ma incrunt.
am sa fiu mai buna si mai iertatoare, stiind ca prima suparare si prima incercare de a riposta ma vor face sa intep, sa ranesc si mai apoi sa mor.