o vraja sau doua

 in ultima zi de toamna, in noaptea in care ploaia se transforma in zapada si ceata ridica nalucile pe strazi, as vrea sa stiu sa fac vraji.

sa transform o clepsidra in plaja,
o stea de mare in stea de lumina,
o frunza in palma, un gand in sarut
si mai ales sa fac asa incat,
daca nu ne tinem in brate,
macar sa ne tinem in inimi.

de ce prima iubire nu e si ultima

pentru ca de obicei prima iubire apare intr-un fel de tramvai. si acolo, ca in orice mijloc de transport in comun, stau  inghesuiti mama lui, tatal ei, matusa si nasa, vecina de la etajul 4, sora mai mare si colegul de banca, bunica si diriga’. si mai e ghiozdanul din spate, in care bolborosesc ceva experimente de chimie, se aud sabiile incrucisate ale dacilor, mai trece o furtuna tropicala peste o insula nedescoperita, curg versurile lui eminescu alaturi de formule trigonometrice si peste toate mai vine din cand in cand Controlorul. Timpul.

printre toate scaunele ocupate, ametiti de zgomotul care vine si de afara si din tramvai, ei doi stau umar langa umar. aproape nesimtind ca inima lui s-a strecurat in palma ei. aproape nevazand ca ochii ei s-au agatat de gandul lui. aproape zambindu-si, aproape visandu-se, aproape chemandu-se si ascunzandu-se, aproape se indragostesc, pe masura ce statiile si secundele trec.

e prima iubire.

cea mai simpla, pentru ca nu cere nimic. cea mai complicata, pentru ca spera totul.

e prima iubire.

cea mai cuminte pentru ca nu stie sa sarute inca. cea mai patimasa, pentru ca nu stie sa sarute inca.

e cea care trece cel mai repede si cea care nu dispare niciodata.

e primul maraton, e primul cuvant rostit intr-o limba necunoscuta, e prima disectie pe inima. dar cam toti oamenii vor sa mai alerge, sa mai descopere alte cuvinte, alta anatomie.

prima iubire nu e ultima pentru ca nici abecedarul nu e ultima carte pe care o citim.

dar poate ca e singura carte pe care ne-o mai amintim si la 95 de ani, cu pozele pe care le vedem cu alti ochi, din spatele unor lentile mici, rotunde si sarate.

luna noua in luna 11

in seara asta, luna subtire agatata in varful unui telescop, asteapta un astronom amator care sa-i descopere fata nevazuta.
in seara asta, o luna noua se joaca de-a "v-ati ascuns" cu o dragoste veche.

toamna nu e pentru domnisoare

o vrabie infoiata ciripeste usor intr-un copac desfrunzit, ca nota SOL povestind despre amintirea cireselor.
un tantar slab, cu hemoglobina sub limita minima tiuie neauzit in holul blocului, ca un gand ametit in spatele unei frunti incruntate.
o ploaie incetosata se agita molcom, ca un val de mare dulce plangand dupa perlele pierdute  ale sirenelor.

inca e toamna in oras, bate vantul in usa sufletelor. dragostea s-a ratacit printre noroaie si balti, ca o domnisoara sofisticata, care nu circula decat vara, in calesti de aur.

teza la limba romana. si la viata

obrajii inghetau si luau foc pe rand, pe masura ce amintirile treceau de colo colo, in aerul incarcat.
si ce e mai minunat decat o amintire veche? doua amintiri, care se tin de mana. amintiri despre cuvinte nespuse si teze la limba romana, despre ganduri mari si iubiri si mai mari. printre gene se amesteca picuri mici si nalucile nu mai sunt naluci, o vreme zambesc vii dintre paginile unor albume foto. suntem atat de tineri sau de batrani, de veseli sau de tristi, invinsi sau invingatori, atat cat alegem noi sa fim. ne amintim si iubim atat de mult cat alegem noi. pentru totdeauna.

7,4 km

o oboseala calma, moale, dulce. ciudat, merg usor, cumva parca zbor, desi am impresia ca genunchii mei scartaie la orice pas. in jur e doar o seara simpla, misterioasa si racoroasa, ca buzele primului sarut. ceata ascunde crapaturile din asfalt si din suflete, transformand in naluci de aur pomii de pe drum. o soapta de vant tulbura viselele crengilor si frunzele cad ametite, precum cuvintele EI in urma LUI. "mai stai, te rog, nu pleca". asta e tot ce se simte in vibratia sevei, in tacerea grea a despartirii asumate si constiente. sunt deja "pe pilot automat" si as merge pana la capatul lumii, al timpului, al gandurilor. mi-e frica sa ma opresc, simt ca m-as transforma si eu in copac asteptand primavara, intoarcerea randunelelor, intoarcerea ochilor tai si a iubirii de martie.

cadouri, cadouri

multumesc pentru cerceii cei noi pe care mi i-ai trimis azi. cum care???  impachetate in "buna dimineata!", erau doua raze de soare.
multumesc pentru bomboana minunata pe care mi-ai expediat-o azi. cum care???  invelita in foi de argint, pe cerul meu de acum, e luna cea zambitoare.

incredibil dar adevarat

ca sa nu moara, poate ca la un moment dat si cel mai bun inotator are nevoie de un salvamar. chiar si cea mai inteleapta minte are nevoie de un profesor. poate si cea mai indrazneata pasare are nevoie de un bilet de avion, si cea mai limpede liniste are nevoie de un sunet, cateodata. uneori chiar si cea mai cuminte iubire are nevoie de un gand bun, care s-o pazeasca precum isi pazeste cerul, Luna.

abonamentul si Controlorul

  in autobuzul lent, mergand impiedicat si obosit, lumea e  tacuta, apasata din interior de o ceata mai densa decat cea din exterior. nimeni nu misca, toti au trecut peste plictiseala sau nervi, aproape ca se transforma in niste tufisuri zgribulite si fara seva. 

  dintr-o statie fara nume, cu umerii drepti, inalt si fara nicio expresie pe fata, se urca  necrutator, Controlorul. cu o insigna rotunda drept argument, ca si cand ar fi fost al treilea lui ochi, fara multe vorbe dar cu o privire de balaur, el cere aspru biletele. toti se tem de Controlor, ca si cand ar circula clandestin nu numai pana la prima statie ci prin toata viata. ca si cand ar visa fara permis, ca si cand ar iubi ilegal, ca si cand ar amesteca substante interzise ca sa obtina potiuni magice de genul “sa nu ma uiti” sau “vino mai repede inapoi” sau “nota zece la teza” sau “hai sa mai dansam inca o data pe melodia asta” sau “hai, saruta-ma”...  ca si cand le-ar cere vietile la control, oamenii se scutura tematori si isi trimit mainile inghetate sa cotrobaie prin buzunare fara fund, prin genti misterioase. se vede treaba ca unele dintre acestea sunt niste mini-gauri negre, caci abonamentele de calatorie dispar fara urma pe-acolo. 

  o pustoaica blonda, printesa fata in fata cu balaurul, isi aduna doua-trei cuvinte, asa cum ar aduna primavara doua-trei raze soare, sa si le puna in par. “….l-am…l-am…ratacit…l-am pierdut”. e atat de moale si dulce vocea ei, ochii ei cersesc atata indurare si lupta cu atata hotarare sa nu planga, incat toata lumea incepe sa se suceasca de colo-colo, gandind strategii de eliberare a domnitei din ghearele zmeului. care zmeu vorbeste calm si rece, asa cum iti da o palma chiar viata, dojenind si iertand in acelasi timp: “ce sa pierzi , domnisoara? nu poti sa pierzi ceva ce nu ai avut niciodata. te las in pace, n-o sa plangi acuma din cauza mea. dar te rog sa cobori in acest moment si sa pleci pe jos sau sa iti cumperi bilet”.

  nu, nu poti sa pierzi ceva ce n-ai avut niciodata. dar poti sa pleci pe jos, poti sa incepi sa alergi chiar 5km, 10km, 21km, un maraton, un ultra-maraton ....si sa regasesti la finish ceva ce ai visat totdeauna ca tii in mana. abonamentul la fericire.