Toată lumea a plecat și eu stau în sfârșit pe canapeaua mea
roșie, cu casa plină de beculețe și lumânări. Și, ca într-un fel de film, încep
să îmi amintesc de Crăciunurile trecute. Nu le mai știu pe toate și îmi pare
rău. Dar am aşa:
- Crăciunurile de când eram foarte mică, în care îl
așteptam pe Moș și el chiar venea, având în mod suspect pâslarii bunicului
sau verigheta tatălui meu, de într-un an m-am repezit la bunicu’ să-i
verific încălțările, nu-mi venea să cred că Moșul ar face aşa ceva, să
fure papucii unui bătrânel. Nu înțelegeam niciodată de ce îmi dă numai mie
cadouri și o dată l-am și întrebat de ce mama și tata nu au nimic în sac.
De-atunci n-a mai venit, îmi lăsa cadourile sub pom și atât. De-asta poate
că, de când am avut banii mei, nu am putut să stau până nu primeau toți din
jur câte ceva, orice, Crăciunul e pentru toată lumea, încă nu am uitat cum
mi se strângea inima că bunicu’ sau mam-mare nu aveau niciun cadou. Nu era de bani, cred că era educația vremurilor şi starea de adulți prea obosiți să se simtă copii. Anul ăsta am cheltuit foarte mult pentru cantina săracilor, copii desculți,
bătrâni fără haine. Din ce în ce mai rău sufar să văd că unii au 7 perechi
de pantofi și alții niciunul. Including me - și mi-e rușine.
- Crăciunul în care speriată că o să fac apendicită și o
să plec la spital, am cerut să facem pomul mai repede, în jur de 20
decembrie, că să apuc să-l vad. Nu am făcut apendicită niciodată.
- Crăciunurile în care primeam ceea ce voiam, păpuși,
truse de doctor, culori, crete. Am căpătat trotineta cu ghidon galben și m-am plimbat cu ea
prin casa până a venit primăvara. Și o rochie de finet moale, cu flori roz
și bleu, nasturi roșii și cordon gros care se făcea fundă mare la
spate.
- Între sărbătorile din top stă primul Crăciun cu
sor-mea. N-avea nici o lună, era mică și plângea mereu, era frig în casă,
eu eram răcită deci surghiunită în altă cameră și mă uitam la ea prin
gemulețul unei uși și tot ce îmi doream era să mă pot duce să o iau în
brațe. Aş fi stat cu ea tot timpul în brațe, s-a și văzut în notele mele
din anul ăla, fiindcă nu mai aveam chef de lecții
și mă jucam cu aia mică non-stop.
- Crăciunurile care au devenit din ce în ce mai sărace,
nu se mai găsea mai nimic, bomboane de pom tari și cu gust de rumeguș,
pomul era un molid rar și iute scuturător, noi primeam 3-4 portocale și multe
cărți. Alergam după ai mei să-i oblig să ia și ei o felie, cum ziceam că
mă durea inima că eu gust și ei nu. Poate de asta acum nu mănânc
portocale de Crăciun și cumpăr prea multe bomboane mamei, deși n-are voie
dulce.
- Crăciunurile în care simțeam nevoia să-mi
înveselesc familia, era întuneric și frig, nimic la TV, nu se vorbea de
Crăciunul din biserici și mâncarea era greu de găsit; aşa că o îmbrăcam pe
sor-mea în Moș, o puneam să sune la ușă și scoteam dintr-o faţă de pernă
niște cadouri stupide, făcute de noi două sau cumpărate după ce
economisisem câteva luni bune. Semne de
carte, un rebus, o batistă, un portofel, un pachet de condimente ( ei da,
o punguță cu piper era un lux de care bunica se bucura tare).
- Crăciunurile în care eram deja adolescentă și îndrăgostită și
îmi ascundeam mâinile înghețate în buzunarele câte unui băiat înalt, prea
timidă să-l las să mă sărute și speriată că întunericul vine prea
curând, pe 22 decembrie e ziua cea mai scurtă și în tinerețea mea
Ceaușescu nu lumina străzile cum trebuie. Poate de asta acum îmi doresc
multe becuri colorate și lumânări și rămân vrăjită de toate decorațiunile
strălucitoare din oraș. Crăciunurile mele cu dans, fuste scurte, cercei lungi, cu Wham! şi cu Modern Talking.
- Crăciunul în care am fost însărcinată - cel mai
minunat. Pluteam. Chiar cel mai minunat. Nimic nu mai conta decât că în mine bătea din aripi un fluture. De atunci nu a mai
contat nimic, oricum, decât să am grijă ca de Crăciun să fie în jur curat, cald,
lumină, liniște și lumea să fie veselă și fericită. Să fie toți din
familie cu noi, să fie calmi, să nu se mai certe nimeni, să îi simt sincer
fericiți.
- Crăciunurile noastre în trei, cu salata de boeuf lăsată în
sarcina copilului de când era de 5 ani, eu m-am retras doar la decorare. Colinde și
beculețe multe, cozonacul de la fabrica de cozonaci, roboţi și lego,
filme, muzică, dimineți lângă brad. Lumină înăuntru şi în afară, simplu, obișnuit, clasic - și tocmai
de aceea de neprețuit și greu de obținut.
Și am ajuns aşa, încet - încet, la azi. Azi-ul pentru care am muncit 3 zile fără pauză. Singură, prima dată, cu totul singură. Trio-ul nostru fantastic s-a transformat. Unul e la loc cu verdeață, altul acasă cu tânăra nevastă. Am făcut curat, cumpărături, mâncare. Am făcut pregătiri pentru 12 oameni plus pachete “pentru acasă” pentru aproape toți. Asta sunt eu, nu știu altceva, nu pot și nu vreau altceva. Sunt obosită dar fericită. Farfuriile și-au făcut datoria, acum sunt la locul lor. La fel paharele, furculițele, ceștile - toate spălate și la locul lor. Dar...mintea și inima, oare sunt la locul lor?
Da,
poate am mai puțin decât îmi doresc dar e mai mult decât merit. Poate voiam să
fii aici cu mine acum, dar ai fost în alte zile. Poate voiam să mă joc și să
râd cu tine, azi. Dar am făcut-o în alte zile. Și un sărut cândva e mai bun
decât un sărut niciodată. Și un joc cândva e mai bun decât un joc
niciodată.
Obrajii, zâmbetele, lacrimile - toate sunt la locul lor. Mintea și inima sunt la locul lor.
Și
locul ăla se cheamă fericire pudrată cu dor, amintiri cu sclipiri despre
viitor.
