E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

15 septembrie 2018

scoala de vara



  Draga mea,
Tin mult sa punem bine experientele din aceasta vara. Pentru ca a fost suferinta si alinare, boala si tamaduire, frica si curaj, foame, sete, tulburare, nesom si apoi liniste  - un bazar ca cel din care tocmai te-ai intors. N-ai fost degeaba in desertul de piatra, la 45ºC. Pana la urma ai miscat aerul din tine si as vrea sa-ti ramana ceva din ceea ce ai invatat in aceste luni. Te rog sa faci cumva sa nu uiti. Nu e ca atunci cand studiai pentru un examen sau pentru o marire de nota. Acum trebuie sa pui ceva in memoria de lunga durata a sufletului. Ai dat ceva si ai primit ceva. Azi esti mai bine ca oricand. Stim ca nu o sa fii tot timpul la fel de senina. Da, ai dreptate, nu o sa fie mereu asa. Ai sa mai fii trista si speriata. Dar acum ai un loc in care te poti intoarce. Ai un punct de referinta si stii cum trebuie sa fie. Ti-ai recastigat Craciunul si marea. Sa nu uiti ziua in care ai trait un an in 24 de ore. Sa nu uiti noaptea in care te-ai iertat si ai inteles. Sa nu uiti ca iadul si raiul sunt in noi si ca numai tu le construiesti – pentru tine dar si pentru cei pe care vrei sa ii iei cu tine. Este doar responsabilitatea ta si poate ca e cea mai frumoasa sarcina pe care ai putea sa o ai de acum incolo.
  Draga mea, ai in mainile tale o cana frumoasa. Nu sta cu ochii pe ea, incercand doar sa o feresti, cu palme neputincioase si speriate, de praf si de lichide otravite. Da-i un sens, pune in ea cafeaua ta preferata, un ceai dulce, cateva curmale crude sau inghetata de mango, ulei de trandafiri, creioane colorate, flori de portocal sau smirna, vitamine sau  bilete de avion. Nu poti sa te aperi de furtuna de ganduri rele, dar poti sa ocupi orice cotlon in care ar putea sa se pripaseasca. Nu poti s-o opresti sa vina, dar poti sa nu-i lasi loc sa stea. Serile trecute ai alergat prima data corect : cu capul sus si privirea inainte peste varful copacilor, cautand lumina stelelor si nu cu ochii in jos, ferindu-te de gropile din asfalt. Agata-te de medaliile viitoare si nu te mai lasa incurcata de frici si deznadejdi prezente.
  Draga mea, totdeauna ti-am spus si tu n-ai vrut sa ma asculti. Poate macar de-acuma o sa stii: esti frumoasa si buna, cand vrei.

26 august 2018

dor de ducă - 2



M-am întors din călătoria training - test pe care mi-am propus-o și ca la orice examen, fac o evaluare. Nimeni nu a înțeles de ce am plecat, deja dimineața devreme lumea era panicată negăsindu-mă aşa că la un moment dat a trebuit să anunț...și...în fine. Nu asta contează. Am vrut să simulez cumva o parte din viitorul meu. La alt nivel desigur, un pic metaforic dar… Am plecat pentru prima dată într-un oraş în care nu am mai fost niciodată, complet străin, fără să am acolo vreo treabă serioasă sau specială (de serviciu), fără să cunosc pe nimeni, fără să mă aștepte nimeni, fără rost chiar, aş putea spune. Cam asta e viitorul...  A fost ales oarecum la întâmplare, am depins mult de trenuri și de orele lor de circulație și recunosc că legătura cu Anton Lupan a contat un pic .. :) Un oraş ne-comercial, ne-turistic și fără prea multe de făcut în el. M-am plimbat pe drumuri goale și uneori murdare, pline de câini vagabonzi, unul a mers cu mine aproape un km, undeva pe o şosea de centură, plină de TIR-uri și alte mașini mari. M-am rugat de vreo doi paznici să mă lase să intru în ceea ce era notat pe GPS la mine “port-docuri” dar ei s-au uitat la mine ciudat și atât. Deci nu am văzut vapoarele cele mari - poate nici nu erau. Le-am văzut pe cele mai mici, păpădia, fata în valuri și desigur am terminat excursia în grădina botanică. Acolo am avut un moment de cădere dar ce puteam aștepta după 5 ore de mers prin soare? Am avut un sentiment final de milă faţă de mine. Nu însă una plăcută, aşa cum ai pentru un pui de găină însetat, mai degrabă una plină de silă pentru un fluture pe jumătate mort, pe care știi că nu ai cum să-l salvezi și nici n-ai vrea să-l calci, încă. M-am gândit mult și probabil că ușor-ușor o să vină niște concluzii serioase. Deocamdată înțeleg că soluția ar fi să devin din ce în ce mai indiferentă. O să adaug straturi -straturi  de protecție peste inima și o să fie bine. Să nu “mă mai gândesc” atât de mult la toate; asta vine la pachet cu să nu “mă mai bucur” dacă e cazul, aşa de mult. Dar parcă mai e cazul? Mi-am amintit azi ce mă rugam acum câțiva ani și cum căutam să ispitesc soarta cu un fel de schimb. Mă gândeam că dacă tot scopul problemelor noastre e să fiu eu singură, aş fi vrut că bărbatul meu să fugă în lume cu o alta femeie, cu două sau cu nouă sau cu un bărbat sau … nici nu mai conta. Dar să fie undeva, cumva. Aş cere asta în continuare dacă aş putea. Cred că ar fi fost muult mai bine pentru toți. Dar nu e posibil și poate că incerc prea mult să schimb și să explic, să mă găsesc vinovată și în același timp să mă disculp de ceva ce nu știu ce e. Am tot așteptat acolo, în orașul cel străin, să apară cumva o idee, ceva, cineva care să mă traga în sus, să nu mă înec. Un oraş străin și ciudat, în care am înțeles că mă împart încă între a trăi și a supraviețui. C-ar fi bine să trăiesc - da. Dar că și supravietuirea are provocările ei. N-o să dansez de revelion aşa cum îmi doream? O să alerg atunci, în luna mai, aşa cum pot. N-o să mai calc pe o plajă, aşa cum iubeam să fac? O să vizitez orașe străine și necunoscute atunci.  Habar nu am ce o să fie exact, dar n-o să mai spun aşa de repede și des “îmi pare rău”. Și o să mai cred că dacă am supraviețuit azi acolo, o să reuşesc și în alte parti.

Și ca să nu uit, notez mai jos cu un pic de umor drăgăstos, despre oraş:

1.            Multe străzi extrem de complicate și întortocheate
2.            Multe semafoare
3.            Există un real respect pentru semafoare și treceri de pietoni
4.            Roșu la semafoarele de pietoni durează  anormal de mult
5.            Eu am traversat numai prin locuri nepermise sau pe roșu
6.            Străzile se transformă rapid din alei între blocuri, în bulevarde.
7.            Sunt multe semafoare
8.          Toți oamenii pe care i-am întrebat despre direcții mi-au dat că reper semafoare și m-au atenționat unde sunt trecerile de pietoni.
9.            Am trecut numai prin locuri nepermise sau pe roșu
10.         Sunt multe semafoare
11.         Am trecut numai prin locuri nepermise sau pe roșu
12.         Și cainii trec strada numai pe verde.
13.         Insolația de Galați e la fel cu aia de pe plajă.


25 august 2018

dor de ducă


La ghișeu, în gară,
Eu spun o ghicitoare de vară.
Vânzătoarea se-ncruntă sub aşa o povară…

 Să fie undeva mai departe, cu apă.
-        Da, către S-SE spune ea, fardându-și o pleoapă.
Undeva unde să nu-mi fie frică.
-        E clar, nu la mare, adică.
Vreau o cale ferată dublă electrificată,
Și un oraș în care n-am fost niciodată.
-        Linia 7, grăbeşte-te, fugi!
-        Și cine știe, poate de data asta ajungi…

5 ore dus, 5 ore-ntors și-ntre ele,
Eu cu un rucsac și mult praf de stele.




23 august 2018



ma simt de parca am pierdut o lupta pe care nici n-am apucat s-o incep si sufletul mi-e atat de cazut, lovit si de umilit, incat si pietricelele care-mi sfarteca genunchii par munti. cred ca si cel mai prost soldat stie de ce-a fost invins. eu n-am nici macar asta. ce-ar fi trebuit sa fac si n-am facut? ce am facut si nu trebuia sa fac? disperarea imi sufoca plamanii.
si atunci ma rog. dar nu pentru a avea puterea sa mai traiesc inca o zi fara tine. ma rog sa am rabdare sa mai traiesc inca o zi, sperand ca asta ma va duce cumva, mai aproape de tine.

Etichete:

22 august 2018

In cautarea sperantei




  am cateva carti de suflet, pe care le tot recitesc in momentele complicate. in functie de stare de spirit, de probleme si de raspunsul de care am nevoie, le reiau si le urmaresc actiunea din diferite unghiuri, al diferitelor personaje. cea mai pretioasa e de departe « Gone with the wind » in care am fost si Melly, Rhett sau Ashley  - dar de cele mai multe ori sunt Scarlett, de la care am invatat ca “After all, tomorrow is another day”. traiesc si alaturi de Micul Print, fiind Vulpea sau Trandafirul lui. am fost Karenina, Levin si mai ales Kitty. Dorian Grey, Basil dar mai ales Sibyl. Mara si Persida. chiar si Mica sirena sau  Frodo, Aragorn si mai mereu - Arwen.
  probabil nu intamplator, saptamana trecuta m-am trezit cu gandul la “toate panzele sus”. drept urmare, de data asta traiesc uimitor ca … Speranta. incerc sa simt ce simte o goeleta in care si-au pus energía si viata niste visatori. incerc sa vad cum e sa renasti dupa ce ai fost acoperita de nisip, incendiata si pradata. cum e cand ai increderea neconditionata si  dragostea oamenilor. cum e cand cineva iti duce dorul si te cauta ani de zile, simtind in adancul sufletului ca nu poate sa renunte la tine. incerc sa vad cum e sa ai in palme curajul si fericirea unor suflete, sa fii aleasa ca sa le duci mai departe nadejdile, framantarile si cum e cand merita sa existi fiindca cineva are nevoie de tine. fac o lista cu porturile prin care a trecut si-mi doresc sa ajung si eu in cateva. n-o sa apuc probabil, dar imi impun sa nu ma gandesc la asta inca. fiindca acum sunt o corabie si in ciuda tuturor obstacolelor, o sa accept ca pentru cateva zile macar, numele meu sa fie speranta.

Etichete:

17 august 2018

De ce nu scriu căprioarele scrisori de dragoste?




Pentru că n-au curaj să ridice ochii spre soare
Și să urce pe-o aripă albă, călătoare.
Pentru că visează la cursuri de dans sau fotografie
Și ele încă n-au trecut clasa la geografie.
Pentru că cernelurile se usucă de când cu încălzirea globală
Și oricum toate telefoanele au mesagerie vocală.
Pentru că iubirea e o boală periculoasă, mortală
Dacă faci chiar și cea mai mică greșeală gramaticală.

Sau poate că este o explicație mult mai firească:  
Deși ele știu să scrie, căpriorii nu știu să citească.

Etichete:

16 august 2018

sinonime, antonime



   vreau, imi doresc, visez, mi-ar placea, am nevoie. aflate in acelasi camp lexical, la prima vedere toate aceste afirmatii sunt asemanatoare. dar cat de diferite sunt de fapt si cat de grav se confunda ele in mintea omului.

   sunt intr-un impas, la o raspantie de ganduri si sentimente. nu primul si nici ultimul, dar destul de serios si periculos prin alegerea pe care ma forteaza sa o fac. in general dorintele mele au fost destul de usor de incadrat si de gestionat. au fost posibile si imposibile. cele imposibile, de genul « sa ma duc pe luna », sunt distractive si placute prin nebunia pe care o contin. pentru cele posibile, oricat de grele,  am avut strategii si lupte si le-am castigat. cele posibile ma fac sa ma dau jos din pat si sa respir inca o zi. problema e ca toate acestea nu ma mai preocupa. brusc, nu mai sunt dorinte. ma inspaimanta faptul ca lucruri care pana acum cateva luni ma alimentau instant cu energie, in acest moment ma lasa complet apatica si indiferenta. n-am mai alergat de doua saptamani si nici nu ma gandesc sa ies diseara. biletele de avion catre orasul sufletului meu nu sunt cumparate inca. povestea pe care trebuia sa o public, e nescrisa. crema lunii august e nefacuta. cursul la care abia asteptam sa ma inscriu incepe in cateva saptamani si nici nu ma intereseaza ca nu mai sunt locuri. mai aveam vreo doua proiecte pentru toamna, pe care le-am gandit cu atat de multa nerabdare in iarna - pur si simplu le-am sters din orice calendar, din computer si din inima. m-am ingrozit cand mi-am dat seama ca daca acum m-ar chema cineva sa citesc o carte unui copil, as refuza. au ramas lucrurile executate din inertie, din obligatie morala si sociala. dar asta nu sunt eu, nu stiu cum de am permis sa se intample schimbarea. acum e un singur lucru care probabil m-ar invia un pic. acum este un nou « mi-as dori » pe care ar trebui sa-l includ in categoria « imposibil » si sa scap. am incercat  si mi-a produs atata nefericire incat a trebuit sa-l aduc inapoi, sa-l mai las un pic « pending ». ma enerveaza  situatiile absurde. m-am invatat sa obtin ce vreau si m-am educat sa nu mai vreau ce nu pot sa obtin. si totusi, de-o vreme, zi de zi, nu ma pot gandi decat la un infiorator « ce-ar fi daca ». doar o bruma de logica repeta ca o moara stricata, ca nu ar fi OK. as vrea sa ma fac bine. as vrea sa nu mai vreau nimic. as putea sa obtin cumva asta – sa pun incet, incet otrava la radacina oricarei dorinte, oricarei sperante. stiu ca ar insemna sa ma transform intr-un robot care doar s-ar misca in lumea asta, raspunzand corect si la timp unor solicitari. un fel de AI, un fel de alexa, siri sau cortana. as putea face acest schimb. as putea da nesiguranta unor bucurii bogate, scurte dar vii pe certitudinea unei indiferente reci, linistite si fara viata.

   sunt intr-un impas. si cu toata parerea de rau si cu tot dorul de soare, ma tem ca trebuie sa aleg linistea. soarele poate sa apuna la fel de frumos si daca eu nu sunt la marginea unei ape, emotionandu-ma la vederea lui. 

Etichete: ,

7 august 2018

2507



Dragul meu,
ca niciodata pana acum, am fost foarte furioasa pe tine. Dintre toate lucrurile pe care ai fi putut sa le inventezi pentru ziua aceea, ai ales sa ma faci personaj de telenovela. Din cauza asta, pentru o vreme, nu am mai putut sa gandesc corect. Mi-am imaginat ca am gresit avand incredere in tine asa, nelimitat. Am crezut ca nu intelegi ce-am facut in toti anii astia cumpliti. Am crezut ca ai uitat cine sunt sau ca ma testezi, ca ma pedepsesti, ca te razbuni – fara sa stiu pentru ce.  Toata dantelaria din zidul meu, ridicat cu greu, s-a destramat in cateva secunde. Am cazut in capcana, zambind pe-afara si sangerand pe dinauntru. Am citit toate cele trei scrisori care mi-au fost puse in fata in ordine aleatoare si evident - abia ultima purta la final numele tau. Am plans nu pentru tine sau pentru noi, ci pentru ca nu te-am simtit acolo. M-am ingrozit de faptul ca s-ar putea sa ne uitam unul pe altul. M-am ingrozit de gandul ca si tu crezi ca am gresit cu strategia mea de aparare. Ca poate voiai sa ma vezi infranta, cazuta, slaba si neputincioasa in fata tuturor. Asa am fost atunci, plangand mai mult si mai tare ca oricand, cu sase perechi de ochi analizandu-ma. Si te-am urat pentru asta. Am pus pe deget un inel pe care inca nu stiu daca tu l-ai ales. Am facut jocul tuturor, incercand sa-l inteleg pe al tau. Dupa ce mi-am recapatat vederea si judecata, am privit pe geam si am vazut cum peste aeroport se ridica inexplicabil si neasteptat, un curcubeu. Fara sa ma simta nimeni, am iesit afara si atunci te-am regasit. In vantul padurii si in cantecul revarsat clar dintr-o masina care nu avea ce sa caute acolo. Prin zona nu trece nimeni saptamani intregi, caci drumul se infunda in cativa metri si totusi atunci a aparut o masina veche si albastra, venind de nicaieri, doar ca sa transporte cantecul cel vechi, al meu si al tau. Abia atunci am stiut ca tu esti tu si ca eu sunt eu, pur si simplu. Si te-am iertat si m-ai iertat si ne-am impacat ca de fiecare data, dansand. Amandoi am inteles singurul lucru important din toata istoria asta: eu nu am sa fiu niciodata vaduva ta. Am sa fiu intotdeauna doar fata care te iubeste.

Etichete:

18 iulie 2018

masuri de siguranta



Nicaieri nisipul nu construieste castele mai inutile,
dar nici mai pline de speranta, decat in clepsidre.
Nimic nu e mai provizoriu, superficial
dar atat de permanent, decat dragostea.
Nimic nu minte mai mult,
dar arata si cel mai crud adevar, decat o fotografie.
Cum inca mi-e frica si de mare si de dragoste,
la mana am un ceas electronic iar inima e legata la ochi. 

Etichete: ,

15 iulie 2018

În taxi. Compunere liberă




Mă grăbesc, e cald deci îmi comand un taxi.  Ajunge repede, mă urc. Mașina pare nouă și e bine întreținută. Înăuntru miroase frumos dar e frig, aerul condiționat suflă cu dușmănie. Șoferul e între două vârste, arată bine și este foarte politicos. Prea politicos. Prima dată întreabă dacă nu vreau să închidem aerul, ca să nu răcesc. Mă mir cu glas tare:
-         Cum, nu toți bărbații din lume vor să se răzbune pe toate femeile din lume și să le terorizeze cu aparatul ăsta reglat pe temperatura “Polul Nord”?  
-         Aaa, nu, aici în mașină facem cum spune clientul, zâmbește el și îi simt continuarea în gând “dar acasăăăăă..”.
După ce îi spun pe ce stradă vreau să mă ducă, pune adresa pe maps și mă avertizează:
-         Sunt cam 10km, cu tot cu semafoare și ce-o mai fi, o să treacă un pic de 20 de lei.  
-         Știu, e OK, îi răspund. Fac drumul ăsta foarte des; poate prea des …
Trec 2 minute și îl aud iar:
-         Să vă dau scaunul mai pe spate? Să nu vă intre soarele în ochi?
Mă sperie atâta grijă. Îi spun că nu e cazul, e bine aşa. Nu se lasă:
-         Dar dacă vă e cald acum, putem să deschidem geamul.
Îl las să deschidă, mai mult să scap și să îl fac să tacă.
E curent, părul îmi zboară în toate părțile dar nu mă deranjează. Nu văd ce post ascultă, dar bănuiesc ceva oarecum retro, cântă ABBA. Dacă mă străduiesc un pic, pot să îmi imaginez că sunt într-un oraș nou, într-un city tour bus.  
-         Vă e curent? Să închidem?
-         Nu, nu. E bine, oricum nu mai e mult, încerc eu să îi mai temperez grija.  
-         Mă gândeam că vă ciufulește coafura. Dar vă stă bine și aşa, cu părul zburlit, mai spune  încercând un aer de James Bond.
Se uită la mine aproape tot timpul. Trece pe galben, e nervos, își tot trece mâna prin păr. Și nici măcar nu i-am zis că mă grăbesc.
Începe iar:
-         Am niște apa rece în spate, într-o cutie frigorifica mică. Și un Pepsi mic. Vreți?
Dau din cap că nu. Unde am nimerit, Doamne? În ce lume un taximetrist îmi oferă un Pepsi? Chiar că mă îngrijorez. Bine că nu e noapte. Scot telefonul și-l țin în palmă, la îndemână.
-         Dacă nu vă place muzica asta, pot să schimb. Că na, ABBA e cam de bătrâni, dar eu am crescut cu ei, glumește și nu înțeleg de ce e oarecum crispat.
-         Și eu la fel, îmi place de ei foarte mult, mărturiesc eu cu speranța ascunsă că se va mai uita totuși la drum și nu doar la mine.
Râde cu ironie și întreabă:
-         Da’ câți ani aveți?
Îi spun. Se bosumflă ca un  copil de 10 ani:
-         Haideți  doamnă, mai bine mă certați că nu e frumos să întrebi aşa ceva, înțeleg. Dar nu faceți mișto de mine.
-         Nu fac mișto deloc, mă răstesc eu. Puteți să vă uitaţi și la drum, va rog?
Acum a trecut aproape pe roșu, noroc că orașul e pustiu.
S-a schimbat la faţă și la tace. E încruntat și parcă i s-au înecat corăbiile.
-         Vă rog să mă iertați. Va rog să mă scuzați. Îmi pare rău. Nu trebuia să vă întreb. Aa...am crezut că ...nu m-am gândit … cu adevărat îmi pare rău…, se tot bâlbâie.
-         Vă pare rău că m-ați întrebat câți ani am? Sau că nu v-ați gândit că semafoarele se trec pe verde și nu pe galben sau roșu?
-         Da, da. Și asta și toate. Nu am fost atent. Nu am vrut...
Îmi vine să râd. E ca un școlar prins copiind. Deși mă enervează, îmi e și mila de el cumva. Că e fâstâcit pe bune. Mă vede că tac și se tot scuză:
-         Eu am zis că sunteți mai tânără decât mine măcar cu vreo 6-7 ani… și de fapt avem exact aceeași vârstă…dar sunteți ...sunteți frumoasă și … mă scuzați!
Oftez, îi spun scurt că sunt foarte bine, nu mi-e rușine să spun cifra, că am bifat pe lista cam tot ce era de făcut în mod normal până la anii ăștia și poate în plus.
Chiar ăsta e adevărul. Prima și ultima criza legată de vârstă am avut-o la 25 de ani. Atunci mi s-a părut că s-a sfârșit tinerețea, că urmează doar fuste lungi, păr scurt și gri, cercei minusculi și multă seriozitate. N-a fost tocmai aşa, slavă Domnului!
Ne apropiem de destinație. Ca să mai repare gafa, îmi spune cu ton prudent:
-         Rămâneți la adresă? Să vă aștept? Sau vă las numărul să mă sunați când să vin să vă  iau?
E caraghios, omul ăsta îmi face avansuri??
-         Opriți acum, aici, pe dreapta îi cer brusc.
Frânează și apoi mormăie:
-          Păi ce e aici? Că nu e nicio casă, nu vă las aşa în drum, chiar v-am speriat aşa de tare? Gata tac, nu mai spun nimic, la ce număr aveți treabă?  
-         Aici, aici am treabă, îl lămuresc eu cu multă energie în glas.
Se uită mai bine la poarta mare și se întoarce cu totul către mine, cu ochii măriți de spaimă, milă, rușine și încă ceva ce seamănă a un fel de tandrețe înfrântă. Eu deschid ușa, îi plătesc, el nici nu se uită cât i-am lăsat pe bord. E cu ochii agățați de ochii mei și simt cum îl arde întrebarea mută aşa că îi răspund direct:
-         Da, e un cimitir. Mă duc la soțul meu. Și nu, deocamdată nu o să rămân la adresă.
În timp ce închid ușa, îi vad ochii înlăcrimați. Pleacă. Eu intru pe poarta înaltă de fier negru.

Etichete: ,