18 mai 2019

scăunelul colorat



            sâmbătă dimineață e soare, în sfârșit. în piață e o forfotă care-mi place, miroase a flori, a iarbă și a zâmbet. 
            trandafiri, mușcate, verbine, micșunele, bujori și maci – petalele chicotesc și valuri de parfum transformă locul într-o poveste veche, de pe vremea bunicii.
            căpșunele visează la perne moi și vanilate, de frișcă. cireșele așteaptă urechi zglobii de fete. zmeura face tumbe și vine cu rețeta de sirop în buzunar.
            până și leușteanul și busuiocul își poartă aromele cu nasul pe sus.
 
            undeva, retras, e un magazin mic cu tot felul de obiecte din plastic – castroane, linguri, cutii, găleți … și câte și mai câte. o fetiță, degețica în varianta mai mare, stă lângă mama. tabloul e perfect: rochie roșie cu buline albe, șosete cu dantelă albă, codițe blonde, închise cu doi boboci de trandafiri adevărați. 
-          cum vrei să fie scăunelul, galben sau verde? întreabă mama, ridicând mostrele în câte-o mână.
            sunt scaune  mici, de plastic, ca de grădiniță ; verde și galben fosforescent, rupte direct din desenele animate.
 fetița își plimbă ochii în toate direcțiile, de parca-ar caută răspunsul în cel de-al șaselea punct cardinal.
-          vrei scăunel, nu-i așa? mai zice femeia, încercând cu blândețe să-și aducă fata cu picioarele pe pământ. 
 micuța scutură energic din cap, e sigură că da, vrea.
-          deci, ce culoare, verde sau galben? 
-          ….  
-          galben sau verde ?
 își înnoadă mâinile la spate, se balansează ușor de pe un picior pe altul :
-            …. OZ !!!
 
în piața plină de vară, fetița învăluită în buline și-n trandafiri, nu admite să își așeze copilăria decât pe un scaun roz.

12 mai 2019

21 de km de curaj, disperare si dragoste



Vineri mi-am luat concediu si mi-am facut de lucru pe-acasa, ca sa uit. Am dat cu aspiratorul, am fost la cumparaturi, am gatit 3 feluri de mancare, am spalat, am calcat … rugandu-ma sa nu imi vina vreun gand negru. Am fost sa-mi ridic kit-ul dupa pranz si acolo, in sport-expo, am inteles din nou ca nu o sa renunt. Nu de data asta. Nu cred in reincarnare dar daca as crede, sigur m-as gandi ca sunt acum umbra in mizerie a vreunui vechi tarahumara. Prea multa bucurie imi curge prin corp cand vad o poarta de start, ca sa nu ma intreb totusi ce e cu mine. Am urmat cu strictete copilareasca tot ce a zis coach “pe grup”. Am dormit bine – incredibil, la cata tensiune aveam in mine. Am mancat – fortat – orez si ciocolata. Am baut isotonic – bleah! Am fost la start cu o ora inainte, ca sa fac incalzirea cu gasca si poza de grup… si apoi, m-am pus in sectorul meu. Fi-miu m-a dus pana acolo, mi-a strans mana cu blandete si a zis ca o sa ma astepte la finsh. Inca sunt vesela, hotarata si convinsa ca va fi bine. E o zi grozava pentru alergare, toti comenteaza asta, dupa o luna de ploi si vant rece, puternic, azi e  primavara cu soare, adieri placute si 12 grade. Nici daca aveam de ales nu am fi putut “potrivi” asa de bine relatia cu meteorologia.
Plecam. Trec prin poarta la 10 minute de fluier, nu conteaza prea mult pentru ca se va considera si timpul net, nici nu ma mai gandesc la altceva. Alerg bine – pentru cat pot eu. Trec de multi oameni si ma intreb de ce. Vad si pacerii de 2:20. Wow – merg cu ei o bucata de vreme. Vreo 3 km, nu mai mult, dar pentru mine e urias! Ca dovada, ajung la primii 10K cu un timp foarte bun ( acum na, sigur, considerand limitele mele nu ale tipilor profesionisti de pe-aici). Si atunci am un click tampit in minte. Cum, eu mai am de mers inca pe-atat?? Astia s-au oprit si eu mai am de mers?? Panica. Primul “de ce” apare timid dar ii dau in cap, ma simt bine, mai e doar jumatate hai …hai… Trecem pe langa o portiune de sosea circulata intens din sens opus, e aglomeratie cu oameni incruntati la volan – circulatia a fost deviata, pot sa ii inteleg un pic … si unii ne fac poze, ne zambesc, ne fac cu mana … un taximetrist insa imi arata degetul mijlociu, furios. Hai ca i-l arat si eu, zambind. Cursa asta scoate ce e mai rau din mine J. Peste vreo 3km incepem sa urcam, nu mult dar in starea aia orice cm de diferenta de nivel e criminal. Se apropie km 16, mai departe de atat eu n-am mai fost la antrenamente si poate de aceea demonii incep sa-si faca de cap in mintea mea. Simt ca nu mai pot, fiecare pas ma frige si-mi impietreste gleznele. Simt cum ma transform in ceva rau, negru si furios. Nu mai merg, ma duc acasa. Nici macar acasa, ma duc sa ma imbat sau sa urlu undeva intr-un loc indepartat. Nu mai vreau sa vad pe nimeni, sa aud pe nimeni. Ma simt un fel de Storm din X-men si as dezlantui apocalipsa. Sunt intr-un fel de purgatoriu. In fata departe de tot sunt cei care merg foarte bine si par ca alearga in gradina raiului. In spate sunt cei care se chinuie vizibil, la o limita pe care n-o pot concepe si mi se pare ca aia sunt deja in iad. Mai suntem intre ei - noi, cativa, astia care ne agatam fiecare de cate-o himera, tragandu-ne picioarele si gandurile care caantaresc tone. Sunt intr-o lume in care n-am mai fost si nu simt decat ura pura. Ma urasc pe mine, pe oamenii de pe strada, pe coach care m-a impins la asta, pe prieteni, pe soare, pe apa pe care mi-o torn in cap ca sa ma racoresc… aproape aud cum sfaraie pe mine, curgand pe piept si pe brate. E prima data in viata mea cand imi torn jumatate de litru de apa de gheata in cap. Functioneaza un pic, ma gandesc ce-ar zice mama sa ma vada acum asa uda … si ma trezesc la o semi-realitate care arata km 17. Ce-ar fi sa-l sun pe fi-miu? Acum iI sun, ii spun ca nu mai pot, imi pare rau, sa nu mai mearga la sosire, sa stea acasa ca o sa vin si eu candva, cand o sa fiu in stare. Si incepe cumva un dialog in cap. Stiu ca ar zice ca ma vede pe aplicatie si ca sa o iau usor ca vine si el imediat, sa alerge cu mine. Sau m-ar tine de vorba la telefon, spunand-mi glume sau incurajari banale. Si m-ar face sa ma razgandesc, dar as pierde timp si … consider ca l-am sunat deja si ca m-a convins. Plang. Dupa ce ca abia mai am energie, simt lacrimile pe obraz si suspin de frica si de slabiciune. Se vede km 18. Sunt disperata, mi se pare ca inaintez prea incet, ma opresc sa iau din nou apa pe care o inghit fara sa respir si mai iau un pahar pe care mi-l torn in mod egal pe pulpe. Simt cum imi ajunge apa in sosete si e bine. Acolo si-a facut culcus o basica foarte mare, dar sunt atat de obosita ca nici nu am putere sa ma doara. Am iar un moment de criza, cand imi dau seama ca mai sunt inca 3 km si nu doar 2... Ca am de facut 21 de km si nu 20. Imi iau o pauza, incetinesc de tot, respir adanc cu privirea in fata … si  constientizez ca dincolo de durerea de picioare si de umeri si de greata … respir. Ca nu ma sufoc. Ca inima merge. Asa ca de undeva se strecoara un gand caldut de curaj … 3km? asta te sperie pe tine acum? Sunt 2 ture de parculet, o joaca de copil. Gandeste-te ca i-ai facut in 15 minute, acum 2 ore. Si am fugit. Ma rog, asa mi se parea mie, caci uitandu-ma la cat de incet avansam fata de bordura incinsa, parea ca si un melc m-ar intrece. Dar am fugit si dupa inca 25 de minute chinuitoare, am ajuns. Pe margini gramezi de oameni. Cei mai multi, alergatori care au terminat si cu medalia la gat, stau acolo ca sa ne strige noua “hai, mai e un pic, bravo, hai”. Niciunul nu are nici cea mai mica expresie de dispret, de amuzament, ironie sau repros: “ce cauti aici mai femeie, nu vezi ca esti praf? cum de ai indraznit, cum de-ai putut sa te gandesti ... alergi prost, nu e de tine”. Nimeni nu are asta in cap. Toti zambesc  si “bravo” e sincer. Poarta e din ce in ce mai aproape, poate ca pe ultimii 200 de metri am aroganta sa accelerez … si trec. Am ajuns. O mana de copil frumos si vesel imi pune medalia la gat. “Bravo, bravo, doamna e o campioana”.

Si beau apa, picioarele mi se taie si ma asez pe o gramada de ladite de lemn. Strang medalia la piept. Si plang … beau apa … si plang. Si sunt fericita.

12 aprilie 2019

She





-          Și ce facem dacă nu are albă? Trebuie să luam ceva mâine, altfel pierdem rândul și cine știe câte luni o să mai dureze.
-          Verde. Ca iarba.
-          Mhm. Da, bine, bine….zi.
-          Da, serios, eu vorbesc serios. Verde ca iarba, să îi pictez două flori pe farurile din spate.
-          Bine, nu cred că există. Altceva?
-          Albastru turcoaz, să îi pictez la spate doi nori în jurul farurilor….
-          Măi femeia lui Dumnezeu, eu vorbesc serios și tu…?!
-          Și eu vorbesc serios.
                Ea s-a bosumflat și își chinuie unghia minusculă de la degetul mic. El e încruntat cu un ochi dar cu celalalt râde. E pe jumătate convins, deja.
-          Bine, ia orice culoare numai să nu fie neagră. Nici galbenă. Nici gri. Sper că nu există nici maro, că ar fi groaznică.
-          Roșie? încearcă el marea cu degetul.
-          Daaa… și pictam la spate do…
-          NU. Femeie, nu e voie să o pictezi.
-          ….
-          De ce te superi? Bine, uite, o pictăm. Orice culoare o să fie, o să mă interesez ce e de făcut legal și o pictăm, dacă vrei tu aşa de mult.
                Ea râde și începe să danseze, deși sau poate tocmai pentru că e trecut de miezul nopții.

                E o dimineață crudă și îngăduitoare de septembrie. Încă nu e lumină. Într-un balcon simplu, într-un bloc simplu, stă o tânără  într-o  rochie roz simplă.  Ea ține în brațe un băiețel de 4 luni, care uimitor, nu plânge, nu protestează că a fost smuls din pătuțul cald.  
-          Uite, tati pleacă, o să se întoarcă cu mașinuța ta. A noastră. Fă “pa”. Și prinde mâna mică a copilului în mână ei, nu cu mult mai mare, și fac amândoi un semn.
                Și a venit mașina albă, aşa cum au vrut-o. Și au avut toți cei mai frumoși ani, cele mai frumoase vacanțe, cele mai sfâșietoare plânsete către grădiniță și chiote de bucurie la primul FB. Și au mai avut și drumuri la medic, și la examene, și la mare și la piață, și pene și amenzi. Și au mai avut și alte mașini dar Ea a rămas Ea.

                E o dimineață rece și udă de aprilie. E o penumbră gri care apasă orașul și umbrelele. Femeia își închide cu greu geanta. Din cauza actelor - prea multe hârtii -  capsa nu se mai prinde cum trebuie .. sau poate mâinile-i tremură prea tare. Pleacă grăbită, nu vrea să nu-l lase să aștepte. Ajunge târziu, dar ajunge. El e puțin fâstâcit, o salută politicos, îi deschide ușa lăsând-o să treacă și ținându-i umbrela udă. E o gheretă simplă, cu o masă simplă. În cele mai simple și complicate secunde, semnând o hârtie simplă, Ea n-a mai fost a ei. După 21 de ani, mașina cea albă și-a închis ușile pentru totdeauna. “nefuncțională, pentru piese”  scrie acolo. Femeia își cară acum lacrimile sub pleoape. E singură. Și oricât de mult ar avea nevoie, nu e nimeni care s-o ajute cu adevărat. Și e la fel de nefuncțională ca și Dacia pe care n-au pictat-o niciodată dar pe care au umplut-o cu amintiri. 

               De undeva din alt orașbăiețelul sună. Și o roată se învarte din nou. Și Ea și ea merg mai departe.

16 martie 2019



Pe coama apusului zboară dragoni
Iar călăreţii lor hăituiesc vise.

7 martie 2019




la "taxe "  
povestire adevarata de groaza.

in prima zi
am fost la ghiseu, in marea mea naivitate, fugita in pauza de pranz.
doar ca sa am de unde pleca. cu foi multe de completat si cu teama de ce va urma, fiindca am vazut acolo o multime dezlantuita, batrani si tineri, femei sau barbati de toate categoriile sociale dar cu buzunare pline de nervi, injuraturi, frustrari. un haos incredibil. 
totusi am primit un sfat bun : "doamna, daca vreti sa rezolvati ceva, sa fiti aici inainte de ora 7".
a doua zi
am ajuns la 7.15. sunt persoana cu nr.8.
la 7.31 sunt deja 19 oameni la coada. toti barbati, evident.
aici deschide la 8.30.
cei mai multi au fost si in zilele trecute, au mai pierdut si atunci timp si nervi.
multi si-au luat concediu. niciodata nu stii cand ajungi sa vorbesti cu cineva si mai ales daca ai toate actele necesare. de fapt, nu ai niciodata tot ce-ti trebuie din prima. esti cu adevarat norocos daca "scapi" din 2 vizite.
cineva a venit ieri la ora 11 si ceva si nu a apucat sa vorbeasca cu nimeni. azi a venit inainte de ora 7. se tine de manerul usii de la intrare ca si cand se teme sa nu-i scape.
un batran cu baston isi intinde toate hartiile pe o banca si intreaba in stanga-dreapta, asteptand confirmari. spera si el ca cineva o sa ii spuna ca e in regula si ca azi o sa rezolve. e la a treia incercare. lumea e insa circumspecta, nu-l incurajeaza. nu stim ce problema are, dar stim ca imaginatia si pretentiile celor de aici  sunt cu adevarat mari. si rupte din kafka.
e 7.37. sunt 27 de oameni. hai ca au aparut si vreo 3 femei.
oamenii se lupta cu dorinta de a sta un pic jos si cu frica de raceala bancilor de lemn.
sunt 4 grade. se putea si mai rau. macar nu bate vantul si va fi soare.
la 8.23 lumea incepe sa-si piarda rabdarea, vocifereaza. ma uit cu spaima in spatele meu. sunt peste 80 de oameni si nici macar nu s-a deschis usa. 
e 8,28. gata! ma simt de parca urmeaza batalia pentru mordor. apoi ma gandesc ca e doar un exercitiu de rabdare si ca atunci cand o sa inving, o sa fiu o versiune mai buna si mai "calita" a mea.
sa zic mersi asadar. 


5 martie 2019




Azi plouă în ochii mei,
Şi-mi bate vântul prin palme.
Câte primăveri am pierdut,
Luptându-mă cu atâtea toamne !

24 februarie 2019

missing link




V.                   Întreabă-l pe pianist

       Chiar aşa, unde era pianistul? El ar fi trebuit să știe cel mai bine, în fond de el se apropiase cel mai mult. Cum putea el să stea aşa de liniștit, de jumătate de an, cum de tocmai cu el nu vorbise nimeni?
-          Chemați-l imediat pe pianist aici, ceru directorul.
       La ușă apăru un tip mărunțel, grizonat, cu mers de lord și ochelari rotunzi. Directorul uitase de politețe și de îndatoririle lui de superior și se răsti scurt:
-          Nu tu, celălalt, tânărul.
-        Domnule director, îmi pare rău, cred că ați uitat că el nu mai lucrează aici de aproape jumătate de an. În locul lui am venit eu. Ați avut noroc că m-ați găsit aşa de repede, mai adăugă bătrânelul, mândru de el.
-          Cum, ce, cum … cum, de când ? directorul se bâlbâia, înțelegând încet dar nevenindu-i încă să creadă.
-          Nu v-amintiți? A vrut să plece în alta parte, la o orchestră mai mare. Zicea că e prea tânăr și prea bun să se îngroape aici, că vrea în lumea mare și adevărată. Nici nu ați vrut să stați de vorba cu el, i-ați semnat actele pe hol. Ziceați că e prea încrezut și prea frumușel pentru orașul asta oricum.
-          Eu ...eu ...când? încerca să-și limpezească mintea directorul.
-        Adevărul e că atunci a fost zi tare ciudată. Mai întâi cu pianistul, apoi la nici juma’ de ora a venit salvarea după fosta balerină, știți fata aia frumoasă, profesoara, sărăcuța, cu piciorul rupt; stătea ea pe-aici și pregătea atmosfera înainte de spectacole. Și p-ormă madam asta de-afară, florăreasa, se  tot văicărea pe-aici, că să-l oprim pe pianist, că moare lumina … a venit poliția și abia au scos-o cu forța, că se speriase până și dirijorul de ea.
-        Lumina, lumina … bâlbâia directorul, sărind de pe scaun, lovit de adevărul prea simplu și prea dureros de acceptat. Începu să alerge pe coridoare, căutând pe cineva cu care să vorbească.
-         A plecat el și ea n-a mai venit. Nebunii de noi, ce orbi și proști… Ea a venit la el! La el, dintre toți, ea l-a ales pe el și el … un neisprăvit, un încurcă-lume, a vrut glorie!
Deschidea ușile cu furie până-l găsi pe dirijor. Erau prieteni, amândoi făcuseră teatrul ăsta ce era.
Se repezi către el ca o furtună și îl apucă de guler:
-          Unde e, unde e, că-i dau foc? Adu-l înapoi, adu-l înapoi azi …
-          De unde știi ...ce știi, răspunse dirijorul întinzând o hârtie.
-          Ce știu eu? Da’ tu ce știi, apucă directorul hârtia.
       Era o scrisoare de la pianist. Își cerea iertare și voia să se întoarcă. Spunea că îi lipsește lumina și muza și tot felul de alte prostii. La sfârșit întreba de balerine. Îi ruga să le găsească repede și să le spună că se întoarce. Amândoi bărbații se priveau prostiți:
-          Care balerine, domnule? Că nu erau mai multe, era una singură, fermecată, și el pe aia a abandonat-o! Ce, avea el mai multe, de rezervă? Directorul trântea scaunele pe jos.
-          Profesoara de balet, idiotule, urla acum și dirijorul, lămurit în sfârșit. Hai ... hai după ele.

       Filarmonica își reluase spectacolele.   La intrare apăruse o mică florărie, în care o bătrână cu păr de argint povestea despre zâne, îngeri și magie.  Publicul era vrăjit și orășelul din nou liniștit.

Cu adevărat fericit era desigur Pianistul, care ajungea acasă seară de seară, ținând în ambele mâini dragostea. Si pe cele două balerine.

22 februarie 2019

missing link




IV.               Întunericul

-          Unde e balerina?
Și vocile creșteau din ce în ce mai tare.
-          Balerina, da!
-          Ce ați făcut cu balerina?
-          Hai să mai așteptăm puțin!
-          Nu vezi că mai sunt câteva minute, se termină totul și ea n-a venit?
-          Să mai cânte orchestra încă puțin, să vină balerina!
       Și sala întreagă se ridicase în picioare, dirijorul oprise muzica și aștepta ca vocile să se oprească. Cum să explici ceva de neexplicat? Cum să accepți că acolo sosise pentru o vreme o creatură din altă lume iar acum, brusc, ea nu mai venea? Într-un târziu oameni se liniștiră și concertul continuă, dar fu un concert obișnuit. Bun, dar obișnuit, aşa ca toate cele care urmaseră. Lumea venea mai rar și mai fără chef. Tuturor le lipsea mica balerina de lumină aurie.
       Când mai mult de un sfert de sală rămase goală pentru a patra oara într-o lună, directorul îi chemă pe toți la discuții private, garantând confidențialitatea și promițând cam tot ce se putea promite - bani, concedii, instrumente noi sau orice altceva ar fi putut fi cumpărat. Avea nevoie de informații. Dar știe cineva când și de unde vine soarele verii? Știe cineva când și de unde vine dragostea? Toți ar fi dat, la rândul lor, orice s-o aducă înapoi. Era ca și când inimile tuturor se cocoșau din ce în ce mai rău, apăsate de o greutate necunoscută, prea tristă și rece. Prin colțurile orașului nu se discuta decât despre balerina cea mică și pierdută. Se strigau fel de fel de idei, care mai de care mai trăznite. Să aducă preoți, vraci, alchimiști. Să caute prin podurile clădirii, să vadă dacă nu cumva fusese vreo farsă de-a vreunei minți geniale dar diabolice. Fusese ceva filmat? Fusese o păpușă mânuită de vreun maestru nebun? Nu mai dură mult și începură să apară și impostori. Bărboși cu burți mari cărau cutii de lemn și pretindeau că prinseseră fata sau că au prizonieră pe-o sora de-ai ei, mai talentată. Primeau grămezi de bani și fugeau înainte că scândurile căzute să arate golul din cutii, același gol ca cel din inimile lor. Orașul era acum nefericit.
       Directorul era din ce în ce mai disperat și nu mai judeca corect. Plănuia să închidă tot și să plece în lumea largă, să o caute. Dincolo de groaza de faliment, de fapt până și lui îi era dor de ea. De ce nu se interesase mai devreme? De ce nu căutase să-i vorbească, măcar prin semne? De ce nu îi arătaseră că le e dragă, că se bucură s-o vadă? Poate plecase fiindcă nu se simțise apreciată? O speriase cineva?  De ce-o luaseră ca pe-o minune meritată, care li se cuvenea tuturor, fără să se întrebe dacă nu au și ei ceva de dat înapoi?  Găsea vinovați peste tot și striga la angajații săi, care-i tolerau orice, într-o apatie bolnavă, așteptând o rezolvare. 
       Până când într-o zi, femeia gârbovită care vindea flori lângă intrarea artiștilor îi ieși în cale. Mâna ei ca o creangă uscată îl opri, aspră. Nu-i spuse decât câteva cuvinte, dar de ajuns să-l curenteze.

20 februarie 2019

missing link



III.            Lumina

      Nimeni nu-și mai amintea exact cum începuse. Mai întâi apăruse pentru câteva secunde, în murmurul greu înăbușit al oamenilor. Se speriaseră, desigur. Apoi, săptămână de săptămână, parcă învățându-se cu publicul, rămânea în sală din ce în ce mai mult. Un abur ușor, o mișcare colorată și diafană, apoi un contur .... Încălțată cu balerini aurii legați de panglici brodate cu note muzicale verzi, ceva mai mică decât bagheta dirijorului, plutea în aer dansând … o balerină. De unde venea? Nu știa nimeni. Din ce era făcută? Toți ar fi spus că din lumină și fericire. Pășea grațios deasupra lor ca și când s-ar fi sprijinit pe muzica ce acoperea sala. Cântăreții își redescopereau talente amorțite, dirijorul își unduia gesturile parcă pregătind drumul pe care avea să pășească ea. Toți îi pândeau aparițiile iar ea le făcea mereu surprize, schimbându-și rochiile, pieptănătura și piruetele; doar pantofii rămâneau aceiași. Le oferea cu grație un fel de traducere a muzicii și le dezvăluia limpede ce ascund sunetele. Înțelegeau acum bucuria, tristețea, spaima, nerăbdarea. Vedeau cu ochii inimii ce e acela dor și așteptare, însingurare și speranță. Teama de a iubi dar și teama de a pleca dintr-o viață nefericită. Găseau din nou bucuriile copilăriei și dorința de aventuri, curajul tinereții și tot ce pierduseră pe drumul maturizării: bunătatea, optimismul, generozitate, neliniștea din visele frumoase și mai ales, prima dragoste. La final se așeza mereu pe marginea pianului alb, la care cânta un tânăr subțire, cu păr negru și ochii ca pădurea. El se fâstâcea și nu știa ce să facă, nu îndrăznea să-și ridice ochii către ea, ca să nu facă vreo greșeală atingând alte clape. Ea își aranja ușor rochia peste genunchi și cu obrazul sprijinit de palma mică, îl asculta nemișcată, umplând însă aerul cu ceva incredibil de bun ... aşa cam ca dragostea. Filarmonica avea biletele vândute în avans cu luni întregi  și deși nimeni nu îndrăznea să discute despre aparițiile fetei, toți își luau un soi de leac misterios din minutele acelea magice în care ea își dansa bucuria și o împărțea tuturor, cu dărnicie; le-o oferea în bucăți materiale, fluide precum rochiile ei, moi și tămăduitoare ca o mătase vie și caldă. 

           Orășelul primise secretul fericirii și se bucura de el seară de seară.

18 februarie 2019

missing link



II.       Au ballet des anges

Aparent, nu atât de grav. Doar că piciorul drept fusese rupt în mai multe locuri; avea acum o tijă de metal rece și putea să meargă dar nu să și danseze. S-a întors acasă după trei luni de spital și abia atunci s-a prăbușit plângându-și mama și transformând întrebările grele în lacrimi. Dorul și furia au doborât-o. O furie mare și neagră, un uragan fără sfârșit care distrugea orice amintire frumoasă și mai ales orice speranță de soare în viitor.  Începuse să bea, să fumeze, își alungase cu o răutate de nedescris unchiul și-și lăsase în paragina casa și sufletul. Se certa cu toată lumea, nu putea să doarmă, nu știa ce vrea și încotro să se îndrepte. Umbla mult și fără rost, de una singură. Traversa străzile numai prin locuri nepermise, sfidând semafoarele pe roșu, provocând soarta și sperând să se întâlnească încă o dată cu Mașina. În loc de asta, într-o zi a ajuns iar în locul acela de demult, “au ballet des anges”. Firma de sus rămăsese cam la fel, purtând doar un pic din rugina anilor care trecuseră peste ea. Pictate cu același verde - auriu, literele indicau destinația de-acum a clădirii: “École de ballet”. Încet, încet, firea ei bună a învins încă o dată. A înțeles că mai are ceva de făcut în lumea asta, singura lume în care putea să trăiască și a devenit profesoară pentru copiii cei mai mici. Orele durau foarte puțin, făcea figuri simple, fără să stea pe vârfuri, ba chiar putea uneori să se așeze și pe scaun dacă nu se simțea bine. Fetele de patru - cinci ani o iubeau ca pe soră mai mare iar părinții aveau un fel de respect amestecat cu milă și dragoste.  
      Vizavi de școala de dans era filarmonica. A fost rugată să însoțească elevele mai mari la spectacole. Întâi s-a temut să o facă, neștiind ce ar putea isca în inima ei această apropiere muzică și scenă, de trecutul ei pe care încetase în sfârșit să-l mai jelească. Dar a descoperit o nouă energie și bucurie acolo. Fără să-și dea bine seama cum, a început să apară în sală, înainte de începutul spectacolelor, îmbrăcată în rochie de balet, cu balerini de piele moale și un zâmbet curat de mătase. Nu mai era sus pe scenă, era în fața ei și îi ajuta pe oameni să-și găsească locurile, făcea poze cu fetițele care îi atingeau cu venerație fustele de tulle, explica oamenilor ce urmează să asculte, glumea cu bărbații morocănoși aduși cu forța de neveste, complimenta toate doamnele pentru rochii, bijuterii sau surâs. Oricum ar fi fost, avea o vorba bună potrivită pentru oricine și încet-încet lumea venea mai des și mai devreme la filarmonică, pentru a se întâlni cu mica balerină. După ce luminile se stingeau, ea se retrăgea sus, în cea mai îndepărtată loja, cu ochii închiși și asculta muzica, imaginându-se dansând. Nu era nici fericită, nici nefericită. Stătea suspendată între cer și pământ, ferindu-se de întrebări și așteptând doar serile și muzica.
      De la o vreme, în sala de spectacole începu să se petreacă ceva ciudat. Unii ar fi spus chiar magic, dar nu îndrăzneau să o facă cu voce tare. Nici măcar nu admiteau public că văd ceea ce văd. Și la urma urmelor, cum ar fi putut?