8 ianuarie 2019

¿Señorita, estás bien? Necesitas algo?



  de mica am avut mixed feelings despre revelion. poate ca e toata treaba asta cu noul inceput, cu superstitiile si toate retetele pentru succes in fata carora am fost neputincioasa. sa nu porti nimic vechi. sa nu dormi. sa nu dai imprumut, sa nu arunci gunoiul, sa iesi afara cu o geanta la tine ca sa calatoresti, sa mananci nu-stiu-ce, sa porti rosu, auriu, sa ai bani, sa te pupi, sa …sa… oh!!! niste tampenii care ne influeteaza starea de spirit aiurea. anul 2014 a fost poate cel mai frumos an al meu si s-a terminat cu un revelion foarte frumos, “ca la carte”. desi parea ca am facut tot ce trebuia, au urmat toti anii de cosmar. ceva gresisem probabil de-am rascolit vreun duh rau care m-a cotropit. si rezultatul e ca din cat de mult ma temeam de revelioane, de atunci a fost din ce in ce mai rau.
  acum, sub amenintarea unui alt sfarsit de an cumplit, am fugit. am planuit asta oarecum in secret si din timp, crezand cu adevarat ca fac bine, ca e singurul lucru care ma va ajuta sa nu fac revelionul in vreun spital. am fugit la mii de km de casa. si a fost in sfarsit, intre mine si el. a fost nevoie sa vin singura, sa ma vada infranta, ingenuncheata de frica si disperare, de un soi de imponderabilitate grea, ca sa imi arate cat de puternic este. si eu m-am revoltat si-am plans, lipita de o banca pana cand nu am mai avut aer si am vrut sa sar in urmatorul avion, sa ma duc inapoi in casa mea mica, rece si goala. atunci el si-a scos din maneca portocalii si iarba verde, aleile turiei, a mai cerut o sansa... si pana la urma ne-am impacat. si timpul meu a curs altfel. si inima mea a batut altfel. si altfel au fost diminetile in care mi-a spus "buenos dias, señora" si serile in care mi-a luminat alergarile. in ultima zi din an mi-am scuturat talpile de nisipul fin al plajelor lui. in prima zi din an am baut cea mai buna cafea, in cea mai frumoasa cafenea - pentru ca era singura deschisa dimineata atat de devreme. m-am intors in port sa-mi iau ramas bun si la fel cum am patit in primavara la paris, am avut senzatia ca eu nu mai sunt, ca timpul s-a oprit si ca ma misc doar asa ca un fel de fotografie intr-o ceata fluida. in paris as fi zburdat fara somn zile intregi. in paris as fi putut sa raman agatata intr-un tablou din montmartre. as fi stat un veac in cafeneaua prea mica, mancand prima data in viata "baba au rhum". as fi vrut ca parisul sa ma ia de mana sa-mi spuna atat: "pas encore" si as fi ramas inca o noapte, si inca una.. asa de mult l-am rugat in gand sa ma opreasca, incat m-a impins pe bancheta unui taxi in care traiau doua frici. a soferului - ca nu ajunge la timp la avion si a mea - ca ajunge. parisul e doar veselie si nebunie si o sa-mi fie mereu dor sa-l vad si sa rad pe strazile lui.

  acum, aici, e altfel. calm, albastru si fosnindu-si valurile, eroul meu m-a intrebat ce fac, cum sunt si cand ma intorc. diplomat si obraznic deopotriva. nu ma opreste, stie ca o sa revin. stie ca in buzunarul plin cu scoici si bilete de autobuz el s-a strecurat si mai adanc si ca atunci cand va fi vremea, o sa ajung inapoi. stie ca m-a impins la limita, ca m-a fortat foarte mult de data asta si ca am obosit acum. stie insa ca a facut bine si e mandru, fiindca mi-a dat probabil energia cu care sa mai traiesc un pic. i-am multumit dar i-am zis totusi:
¿qué es este absurdo: "paella solo para dos personas" ? adica eu vin la tine pe strazi si nu pot sa mananc exact ce vreau, pentru ca-s singura? s-a facut ca n-aude si m-a trimis acasa. cica s-alerg mai mult, sa plang mai putin si sa ma-ntorc doar cand oi fi mai buna si mai intreaga decat acum - ce-o fi vrand sa insemne asta ... dragul meu, orasul meu de la malul marii. as vrea sa fac cum spui - sa revin intreaga. dar nu-ndraznesc sa-ti spun ca eu nu cred ca se poate. in intelepciunea ta regala, poate ca stii tu ce stii.

 ¡hasta luego!

31 decembrie 2018

Huperzia Serrata



Închide ochii și amintește-ți. Cum a fost?
Era lumină, soare sau noapte cu lună? Era frig sau cald? A fost înăuntru sau afară, într-o stație de autobuz, în taxi, într-o sală de cinema, pe o bancă în parc, în bucătăria  bunicii sau în colțul străzii care ducea la școală? Ai vorbit repede sau încet, te-ai bâlbâit, apoi ai fugit, ai râs sau ai plâns? Ai simțit că zbori cu aripi de vultur invincibil sau cu unele firave, de fluture transparent?  Ți-a dat înapoi aerul strălucitor pe care l-ai pierdut vorbind sau te-a lăsat ca într-un sfârșit de lume banal, sub perdele de praf negru duhnind a otrava disperării? Ai făcut transplant de fericire, de inimă, de viață sau ai rămas într-un colț alb de spital, așteptând injecția? Ai vrut să bei apa nemuririi, ca să ai vreme să repeți iar și iar propoziția aceea simplă, care naște lumi?   
I-ai privit ochii, mâinile, buzele și sufletul, așteptând sentința?

Închide ochii și amintește-ți. Cum a fost când ai spus prima dată “te iubesc”?


24 decembrie 2018

24 dec


Pentru mine, 24 decembrie a fost intotdeauna cea mai frumoasa zi din an. Craciunul e atat de aproape, dar inca nu e. Totul e gata, oboseala placuta te ajuta sa te asezi pe canapeaua cu husa de catifea rosie, sa te uiti la bradul din spatele caruia te striga copilaria. E ca Linia de finish pe care o vezi clar si stii ca o sa ajungi cu bine, dar cursa nu s-a terminat si inca te mai bucuri sa faci cativa pasi. E doar mirosul unei prajituri, nu infulecarea ei salbatica. E doar aburul cafelei si nu zatul aspru pe limba. E banal, desigur, dar e atat de placut sa astepti o certitudine incat uneori as vrea sa nu se termine asteptarea.
In totii anii, pe 24 decembrie am stat "agatata" de casa. Ca si copil, pregateam bradul, pictam felicitari pentru Mos Craciun, puneam la cale strategii ca sa-l prind in casa... Cand am crescut, ori imi faceam de lucru invartind prajituri, ori plimbam prin casetofon aceleasi 2-3 melodii reprezentative la care aveam acces pe vremurile alea. Ambalam micile cadouri pe care imi permiteam sa le cumpar pentru ai mei, vorbeam cu bunicu' la fiecare somn "de pranz" despre povestea nasterii minunate pe care o sarbatorim. Pe urma, oricum as fi fost, mai vesela sau mai ingrijorata, sanatoasa sau cu febra, stateam in casa. Am rupt lantul asta doar de vreo doua ori, adolescenta fiind si indragostita, cand casa mea si Craciunul se mutasera in buzunarul unui baiat in geaca rosie. In rest, fara sa socotesc cele cateva drumuri fortate si foarte scurte pana la colt "dupa paine", nu am plecat nicaieri, simtind un fel de blasfemie inutila abandonul casei cu globuri si al sperantelor brodate cu luminite. Mi se parea ca doar in ziua asta locuintele se transforma si canta, stelele fac semne pamantenilor si brazii fac scut impotriva necazurilor. Bunicu', mama, sor-mea si mai ales fi-miu, gatitul, pregatirile, cafelele, cartile de colorat sau de aventuri, asteptarea - totul ma tinea in casa. Azi, totusi, am iesit. Pentru ca am avut de luat un cadou restant ( nu, asta nu s-a mai intamplat niciodata, mi-e rusine, insa comenzile online si curierii te mai si incurca nu doar te ajuta) dar si ca sa ma intalnesc cu cineva. Mi-a fost greu sa decid daca sa plec la plimbare sau nu. Ma tinea legata un fel de spaima veche - nu face asta, numai oamenii tristi si neintregi pleaca de-acasa pe 24 decembrie. Astia care umbla pe strazi sunt un fel de zombie, fara suflete, altfel de ce nu coc placinte, nu fac sarmale, nu agata lumini de ramurile sufletului... As fi putut sa spun nu, desigur. Asta am si fost gata - gata sa fac. Dar cumva am respirat adanc si am plecat pur si simplu, fara sa ma gandesc la nimic, fara sa ma mai tem, fara sa mai vreau sa fac sau sa opresc ceva. Nu stiu inca exact ce-am realizat cu asta. Dar am descoperit ca oamenii sunt inca pe strazi, ca zambesc si canta, ca tramvaiele circula si ca de fapt lumea e acolo asa cum o stiam eu - poate doar mai dornica de liniste, de speranta si de curaj. Cred ca intr-un fel aiurit si oarecum trist, asta mi-a adus un dram de liniste si mie.

Si daca ma gandesc mai bine, am realizat totusi ceva: ca daca-i dai o sansa, pana si o cafea diluata intr-o cafenea pentru corporatisti poate sa fie buna, cand o bei intr-un pahar mare, desenat cu culori de Craciun.

23 noiembrie 2018

black friday



Vând suflet, puțin zgâriat în colțul din dreapta sus.
Ofer accesorii și ambalaj de cadou.
Nu asigur transport.

22 noiembrie 2018




Curaj sau nisip in ochi sau dragoste sau ....?

Sa alergi dimineata la ora 6 pe intuneric, lapovita, vant si feels like -6°C.
Sa-ti comanzi doar un bilet la unicul concert la care n-ai fi vrut sa mergi singura.
Sa cumperi cele mai frumoase cesti de cafea doar ca sa le imparti intr-o sambata, pline cu coliva.
Sa indraznesti sa dai play pe ultimul cantec ascultat impreuna.



8 noiembrie 2018

prima vacanță



            Stau în sală și privesc oamenii cu atenție. Mai precis, le privesc sufletele, dincolo de valize, tricouri colorate, zâmbete de plastic sau gânduri care trosnesc de răutate. Dac-aş  face un top al întunecimii sufletelor lor, n-ar mai fi locuri pe podium. Noroc că egoismul, prefăcătoria și lăcomia nu trag la cântarele din aeroport, altfel toți ar plăti sute de euro ca penalizare. Zilele trecute m-aş fi bucurat de o aşa gașcă. Acum, fiindcă sunt eu însămi în vacanță, mă agasează. Parcă aş fi vrut un grup de copilași plictisitor de pufoși, dulci și iubitori. Mă agasează pentru că mă tentează. Îmi trec degetele peste inelul anti-stress. Îmi fac de lucru cu oglinda - arăt perfect, părul antracit stă cum trebuie, rujul e roșu, ochii aruncă flăcări violet. Nu mă mir că toate gagicile de-aici m-ar strânge de gât și că bărbații mă pipăie deja a șaptea oară în gând. Ehh … mai, mai că aş umbla la cutia cu jucării... dar nu, am promis că-s cuminte. E vacanță.
            Un tip își mângâie nevasta pe genunchi în timp ce-i răspunde amantei cu un SMS aproape obscen. O fată care ieri a împlinit 18 ani își bârfește familia că n-a vrut s-o lase să plece dansatoare în Cipru. Un chirurg oncolog își socotește în minte câștigul anual din șpăgi și se bucură că a atins cinci zerouri, în euro. O tipă între două vârste se bucură în mod real că soțul ei și sora acestuia au murit într-un accident, lăsând-o convenabil de văduvă și de bogată. În momentul asta m-a apucat amețeala și nu am mai știut ce fac. O secundă și am apăsat pe capacul rujului … gata! Treaba a fost făcută. Prea repede funcționează mecanismele astea moderne!
            Când mă pregăteam să-mi primesc pedeapsa pentru promisiunea aruncată la gunoi după nici două ore, aud un glas cunoscut, nazal și miorlăit:
- Pasagerii zborului “Tips & Trips” sunt anunțați că o defecțiune la avion produce o întârziere de 4 ore. Vă invitam pe acoperișul aeroportului, la o cină sub clar de lună!         Șoapte, nervi, îngrijorare … și peste ele plutește abia văzut, vag și alb, un fulg. Aha, am înțeles, un “paznic-adversar”. Biine! Am scăpat deocamdată - și eu, și ei. Mă duc să mănânc ceva. Sau mai bine zis, să beau cât de mult prosecco pot.
            - Puteau și ăștia să ne ducă într-un loc mai drăgălaș, ce naiba!
            Femeia din stânga mea își repede cuvintele, lovind cu cuțitul în masă și accentuând starea de frustrare a tuturor.
            - Lasă dragă, atâta s-a putut în grabă...
Hop! Ăsta-i soțul, terorizat de ani întregi, tot încercând să-i facă faţă.
            - Ce “dragă”, nu mă lua pe mine cu “dragă”!  Am plătit 100 de euro pe bilet, n-avem nici bagaj de cală, de a trebuit să-mi las acasă o grămadă de pantofi, își dă ea ochii peste cap, privindu-și picioarele lungi, încălțate în sandale aurii.
            - Pai da, dar … ezită el, căutând o justificare.
            - Care “dar” domne’, tu ții cu ăștia sau ce?
            - Păi nu dragă, dar să luam și partea bună, uite mâncăm ceva, bem o cafea …
            - Auzi, madam - se întoarce ea spre mine, căutând un aliat. Auzi la fricosu’ ăsta - și punctează cu cuțitul către amărâtul care-și pleacă fruntea.
            - Adică ăștia întârzie să decoleze, noi pierdem și cina dincolo la hotel, ne aduc în magazia asta că să ne dea niște frunze și puțină brânză și el cică  să zic “mersi”!
Fără să aibă, de fapt, nevoie de replica mea, îl amenință iar:
            - Să te duci să-i reclami în momentul ăsta!
Disperarea și umilința îi ies prin pori, sub forma de sudoare fină, de parcă și glandele lui se tem de vrăjitoarea asta.
            - Treci, îl împunge ea cu unghia lungă, desenată cu ojă verde închis.
Simt cum îmi cresc cornițele!  Na, c-am promis că-s cuminte și deja ….!
            - Doamnă, nu fiți supărată ...îmi ies cuvintele din gură înainte să le pun frână!
Ea se întoarce spre mine și pentru fix 37 de secunde e chiar atentă, golită de orice gând rău. Oare să fie posibil, totuși ar mai avea o șansă?
            - Totul se întâmplă cu un motiv. Dacă ne lovea o nenorocire acolo, sus?
            - Ptiu, piei drace, scuipă ea către mine. He, he, nici măcar nu-și dă seama ce zice!
            - Faptul că acum stăm aici, probabil ne-a scăpat de ceva mult mai rău, ce părere aveți despre asta? adaug eu, echilibrând cuvintele în speranța că o voi echilibra și pe ea.
Cu dispreț se sucește către bărbat, îi bate cu cuțitul în pahar și-i zice:
            - Hai, c-am găsit alta mai nebună ca tine! Ce-o fi cu voi, domnule?
Gata, cornițele au ieșit aproape de tot și trebuie să mă retrag urgent. A mai rămas fricosu’, care se frământă în tricoul lui gri. În afară de faptul că e laș, n-aş avea ce să îi reproșez. Știu că își irosește talanții, ar fi fost un chimist de excepție dacă nu ar fi lăsat-o pe femeia asta să îi mănânce viața, dar asta chiar nu e treaba mea. O să dea el socoteala separat, altcuiva, când o veni vremea. M-am hotărât. Mă ridic și-i spun în trecere:
            - Vino cu mine, am să-ți dau ceva.
Maștera se ridică să-și apere proprietatea:
            - NU pleci nicăieri cu parașuta asta!
Sunt foc și pucioasă. Îl apuc de braț și-l împing cu forța pe scări. El îmi vede cornițele și icneşte a leşin. Mai bine aşa, o să-l târăsc mai ușor după mine. Nu știu de ce, îmi întorc capul și le spun:
            - Poftă bună în continuare! Ca idee, bomba pe care am pus-o înainte în avion, e acum sub masă!

            Și dispar cu fricosul, știind că zgomotul tacâmurilor mi-a acoperit vocea.



2 noiembrie 2018

Vis


Pe banca de lemn,
Frunzele își ard toamna
Visând ploi calde.

29 octombrie 2018




Senin si liniste in ceruri,
Ochii singuri pe pamant.
Unde-s zmeiele copilariei noastre ?

26 octombrie 2018




Tristețea e ca un fagure de miere.
Are găuri simetrice,
E lipicioasă și uneori puțin dulce.

23 octombrie 2018

Dimineața




Mă topesc de dorul tău
Cum se topește un cub de zahăr,
Într-o cafea cu prea mult lapte.