E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

20 aprilie 2018

Romeo și Julieta #4. Tinerețe fără bătrânețe.


Era seară. O auzea cum plânge dincolo. Încă stătea cu laptop-ul în brațe, întrebându-se dacă să se ducă sau să aștepte să-l strige. Niciodată nu știa cum e mai bine, să n-o supere.
-        Romeo! Poți să vii un pic?
Stătea sprijinită de dulapul pentru cosmetice. Umerii ei mici, ca două întrebări timide, se zbăteau sub palmele lui puternice. Scena se repeta din ce în ce mai des, dar suspinele scurte și moi îi loveau inima, de fiecare dată la fel de tare. O luă în brațe:   
-        Lia dragă … ce-i acum, întrebă încercând zadarnic să fie pregătit pentru orice i-ar fi spus ea.   
-        Pasta asta de dinți îmi face rău. Îmi strică buzele. Nu-i aşa că sunt albastre și mici?
El simți că pică din nori fără parașută.  
-        Să mă uit un pic ...hai la lumină ...nu, nu cred. De fapt, sunt roz și parfumate și foarte frumoase. Uită-te mai bine, stai să mai aprind un bec, îi spuse cu răbdare și dragoste.
O sărută apoi încet. Ea se lipi de el, suspinând ușor. Îl ținea de mijloc cu putere și parfumul ei urca ușor către inima lui, amintindu-i de ziua în care o sărutase prima dată, într-o sală de cinema. Și pentru 3 secunde magice aproape crezu că e totul bine, ca acum 20 de ani. Ea zâmbi, îi dădu dreptate, buzele îi erau la fel ca întotdeauna, nici vorbă de albastru, ce prostie. Chicotea acum veselă; îi evadase din brațe și alerga prin casă ca o fetișcană zvăpăiată.
-        Domnul meu a uitat cum mă cheamă? Îmi spune Lia, ca restul oamenilor??
El o apucă de mâini. Se uită la ea cu o speranță fericită,  vecină cu nebunia. Era posibil oare?
-        Nu, nu am uitat. Cum să uit aşa ceva? Dar tu … tu îți amintești? De câteva săptămâni nu-mi mai răspunzi decât când te strig Lia…. se justifica el acum cu glas de plumb.
-        Încă zâmbea, dar ochii ei verzi se umpleau de nori, din nou.
-        Puțin, parcă… dar îmi mai povestești o dată, te rog… spuse ea speriată, trăgându-și încet mâinile din ale lui.
-        Da, sigur … hai în pat, stau cu tine și îți povestesc.
-        Se lungise  lângă ea, o ținea de mână și îi vorbea ușor.
-        Te necăjea foarte tare numele tău - Julieta. Ziceai că nu e de demnitatea ta, știi? Aşa că te recomandai Lia. Chiar și profesorii din facultate te strigau aşa, în ciuda numelui din catalog. Mie mi-a plăcut, însă și ...
Ea adormise, zâmbind. Cu sufletul greu, el se apropie iar de notițele lui. Se simțea hăituit. Vedea cum timpul care trece e ca o grindină într-o plantație de iasomie. Sufletul ei alb și parfumat era culcat la pământ de toate zilele care curgeau. Crizele se înmulțiseră. El ajunsese la capătul tuturor încercărilor. Putere încă mai avea - ce folos însă? Ca să urci un munte, trebuie să-l ai. Ce stătea în fața lui era altceva; era un vârtej gri, ridicat la infinit. Un vârtej care le fura liniștea și dragostea. Cu o mișcare scurtă și puternică, trânti la pământ teancul de cărți, “hărți” ale creierului, enciclopedii botanice. Omul de știință  din el, cu nenumăratele lui premii, știa cu certitudine. Bărbatul îndrăgostit nu putea să accepte. Stătea acolo, între foi și articole inutile, cu mintea la trecutul de care ea nu-și mai amintea. Pentru prima ei zi de naștere petrecută împreună, el pregătise un cadou aiurit. Într-un fel copilăros și încăpățânat, ea era nefericită cu “Julieta” din certificat; totuși nu voia să-l modifice, ca să nu-și supere părinții. Aşa că se transformase el în Romeo, ca să dea un sens nou numelor lor - împreună. Îi pusese simplu în față un buchet de flori albe în care ascunsese buletinul lui schimbat - ea rămăsese mută de uimire. Ajunseseră apoi să se prezinte peste tot, râzând cu gura pana la urechi,  “Romeo și Julieta lui”.  Acum se gândea, prostește,  că poate aşa atrăsese ghinionul asupra lor.

Dimineața se furișase pe sub perdea, trezind-o. O durea capul. Se duse la baie, sperând  că apa rece o să îi facă bine. Se privi în oglinda mare.
-        Romeo!!! Rooomeo!!! Unde ești?? Era nervoasă.
El se repezi către ea, împiedicându-se de cărțile aruncate cu o seară înainte.
-     Cât o să mai dureze? Chiar ai făcut atâtea școli degeaba, nu ești în stare să faci nimic din ce te rog? Vocea ei suna rea și rece.
-        Ce draga mea, ce nu am făcut încă, întrebă el precaut, nefiind sigur la ce referea.
-        Ah, acum te faci că nu știi. Măcar ai putea să mimezi interesul. Ai putea să mă minți măcar un pic și să spui ca ești pe-aproape. Dar nu vrei, știu … mai zise ea, adunând încet lacrimi în voce.
-        Păi poate că sunt aproape, dar spune-mi despre ce vorbim …
-        Despre blestemata aia de crema anti-rid. Niște pastile. Ceva, orice. Ca să arăt mai tânără, ca atunci când ne-am întâlnit prima dată. Poate aşa o să mă iubești din nou… mai spuse ea.
-        Dar te iubesc. Mai mult decât atunci. Știi că aşa e, nu?
Ea zâmbi, brusc luminată la față. Trecea iar de la minus la plus infinit...
-        Zilele trecute am dat peste rochia aia galbenă, mai ții minte?  
Da, ținea minte. Era rochia lui preferată. Ea o ascunsese la un moment dat, fără să o mai poată găsi.
-        Serios? Ce mă bucur! Vrei s-o îmbraci, să ieșim să bem o cafea?
-        Da, sunt gata în 5 minute!
El era uimit, dar decis să se bucure de tot, fără comentarii și gânduri triste. Din camera vecină, ea continua să vorbească.
-        Mai știi? Era vara, stăteam în ușă, la facultate și așteptam să vad listele cu grupele și orarul și tu ai venit din stânga, de undeva... Aveai o cămașă albă și o cravată subțire albastră ... în mâini aveai un buchet mare de flori albe și frumoase. Mi-ai spus că rochia mea ți-a luat ochii …. Cam aşa ceva, nu? Și eu te-am sărutat și gata, am rămas împreună!
El zâmbea trist. Știa exact cum fusese. Venea de la laborator. Avea halatul alb și  la gâîi atârna legitimația albastră de acces, în mâini căra de fapt doi saci uriași cu flori de mușețel, ca să prepare un extract pentru o lucrare de cercetare. Îi spusese că rochia ei galbenă lucește mai frumos decât soarele și că vrea să o împrumute, ca să îi lumineze florile din seră, să crească mai repede. Ea-l pocnise atunci, cu o palma delicată mirosind a iasomie. Abia peste 2 luni acceptase să iasă la cafea; cu sărutul mai durase încă 2 luni. Adevărat că după aceea rămăseseră împreună.

Ea aparu în cadrul ușii, exact ca atunci. Strălucitoare și frumoasă dar mai ales - a lui. Dincolo de monstrul care îi distrugea creierul și amintirile, rămânea iubirea lor. Au avut o zi bună. Ea nu s-a mai speriat de nimic, nu a mai plâns, a recunoscut parcul, cinematograful, cafeneaua  și a comandat corect prăjitura lui preferată. A fost ca și când ar fi avut iar prima întâlnire. Și seara, când s-au culcat, i-a spus:
-        Mâine e ziua mea, știi?  O să-mi pregătești o surpriză?
ȘI înainte că el să poată răspunde, ea și-a lipit capul de pieptul lui:
-         Nu vreau nimic, de fapt. Doar să stăm mai mult împreună. În mintea mea. Și știu  că nu se poate. Îmi pare rău.

El se trezise foarte devreme, emoționat și nerăbdător. Fusese să-i cumpere flori și abia se întorsese când o auzi, strigându-l din baie:
-         Romeooo! Romeo, unde ești? ... vino, vino …!!
-         Aici sunt, ce-i, ce-i? se grăbi el speriat.
-         Știam eu că o să reușești, vezi, vezi? Ai găsit crema aia minunată! Uite, uite nu mai am niciun rid și părul meu e iar lung și strălucitor! Acum arăt exact ca atunci când ne-am întâlnit ... Ești un geniu, de aia te iubesc eu!!
Și se repezise să-și pună muzică, avea chef de dans. Îl ruga să vină și el. Era fericită.

El rămase câteva secunde pe loc. Își înghiți cu greu nodul sărat din gat. Se sprijini cu mâinile de chiuveta rece și se uită în oglindă. De dincolo îl privea un tânăr cu cămașa albă, cu cravată subțire, albastră. Nu se vedea prea bine ce duce în mâini, dar el știa ca e un buchet mare cu flori albe, pentru Julieta lui.  

Romeo nu inventase nicio cremă minune. Inventase … o oglindă.

18 aprilie 2018



Primavara in gradina se executa tratamente si lucrari de curatenie si intretinere.

Se taie  crengi vechi, cate-un ciot ascutit sau lastarii prea multi si prea indrazneti.
Incerc si eu. Tai cu grija. Mai intai un deget, apoi o palma, inca una. Un genunchi si inca unul. Vechi si fara vlaga. Urechile, pleoapele, umerii si parul. Un mugure mic din inima. Un zambet verde. O amintire. O idee proasta, care parea buna. Ce sa mai tai? Cantecele, poezia, povestile. Aia 10Km. 
Un apus de soare. Diminetile. Fotografiile. Gandurile. Sufletul.
Si-apoi pe mine, cu totul. 

In sfarsit, gradina va fi curata.

Etichete: ,

10 aprilie 2018

short as life


From: Carrie 
To: Harisson
From: Leia 
To: Solo 
From: a girl
To: a boy
"It was either you or me, and I chose you
Although far from a joker you spoke in wry, wry riddles
I could have given you so much but you wanted so little
I thought you might supply some tenderness I lacked
But out of all the things I offered, you took my breath away
And now I want it back."

4 aprilie 2018

Harap - Alb și fata împăratului Roș


Am început săptămâna trecută cu o luptă cumplită. Lupta din miez de noapte, între inima și mâna mea nebună, zăbovind nesigură pe mânerul unui tren în mare viteză și rațiunea care îmi cerea să fac un pas înapoi. Am continuat cu lupta între dragoste și dor, vinovăție, tristețe, furie, spaimă și nedumerire, între trecut și viitor, între nevoia de ajutor și acceptarea că el nu are să vină și că oricum nu o să-mi folosească. Am fost mai rău decât Frodo la marginea Mordor-ului; am aruncat o povară dar am descoperit că mai am încă multe de dus. Lacrimile și oboseala, frigul și ploaia au anesteziat ușor - ușor toate gândurile, lăsând doar un gol opac și rece, bun prin faptul că nu mai lăsa loc de altceva. Sfârșitul săptămânii m-a dus într-o altă lume, de lumină. Trotuare pietruite, largi. Copii mulți cu părinți tineri. Cer senin, soare și pomi înfloriți. Oameni amabili și biserici curate, pline de o speranță aproape palpabilă și vizibilă. Am mers o zi întreagă, în sus și în jos preț de vreo 20 km. De la înălțimea celor 30 m ai turnului Golia am ajuns la curtea veche a casei lui Creangă. Am stat în cerdac, uitându-mă către același punct pe care l-au privit Creangă și Eminescu. Era dealul din “Sara pe deal”; am închis ochii pentru un minut, imaginându-mi cum se vedeau pe-atunci “stelele care scapără-n cale”. M-am simțit tot timpul copleșită de foarte multă emoție bună și complet neașteptată. Dimineață am intrat în cea mai frumoasă cafenea. Mobilier alb cu mătase roz prăfuit - cenușă de trandafiri. O grămadă de prăjituri noi, cum n-am mai văzut. Cafeaua cu adevărat bună - nu spun foarte des asta despre o cafea. Muzica de-acolo era ca și când aş fi cuplat telefonul meu la boxele lor. M-am așezat pe scaun liniștită, un sentiment pe care nu l-am mai avut de foarte multă vreme.
Dincolo, afară, lumea “se întâmpla”. Înăuntru, timpul curgea altfel - adică nu curgea. Nu mă grăbeam și nu trebuia să plec nicăieri prea curând. La masa din fața mea a apărut apoi un cuplu care mi-a tăiat răsuflarea. Aveau cel mult 20 de ani. Amândoi erau îmbrăcați în ii. A ei era albă strălucitoare, brodată cu flori mari, roșii. A lui era un bej foarte deschis, cu modele în diferite nuanțe de verde și negru. Erau frumoși și luminau totul în jurul lor. Aveau limonadă în pahare groase și înalte, cu niște frunze mici, aurii, pictate în partea de sus. Între ei, pe masă, vibra un buchețel de violete. Nu prea vorbeau, mai mult își zâmbeau. Ea nu era fardată deloc, dar ar fi făcut de rușine orice top-model din lume. Obrajii îi erau roșii atât cât trebuia, ca să arate vii, veseli și rușinați în același timp. Ce m-a uimit și mi-a fost medicament  fără prescripție, a fost felul în care ea îl privea pe el. Aşa cam cum privesc cireșele către soare. O dragoste totală, fericită și timid - îndrăzneață. Nu era inferioritate, dependență, supunere sau teamă. Privirea lui era aşa cam cum privește soarele către cireșele care se coc sub razele lui. Fără aroganță, fără mândrie și superioritate, doar ocrotind cu tandrețe. Ei nu știau, dar aveau privirile perfecte. Și rare. Ale unei iubiri complete, de început și de sfârșit de lume. Căci ce-ar fi cireșele fără soare? Și ce-ar fi soarele fără cireșe, fără semnul palpabil al existenței sale utile? Nu le lipsea nimic, nu era nimic în plus. Am vrut să îi rog să mă lase să le fac o poză. Dar mi-am dat seama repede că dragostea nu se poate fotografia. Nici vântul și nici gândurile, nici speranța sau dorințele - împlinite sau nu.
Am ieșit târziu de acolo, după ce ei au plecat. Liniștită de amintirea că și eu am privit și am fost privită astfel.

Etichete:

28 martie 2018

Romeo si Julieta # 3



Îi amorțise umărul, se mișcă ușor și se uită în tavan, unde ceasul electronic proiecta ora, cu cifre verzi - 20:37. “Aoleu, ce târziu ... Hai, sus”. De dincolo se auzi un scâncet de copil. Sări din pat, panicată, de unde să fie un copil în casa ei … Intră în birou și avu un șoc. Era o altă cameră. Văzu un poster uriaș  pe un perete, înfățișând sistemul Correlian;  jucării împrăștiate pe jos, un dulăpior mic cu cărți cartonate, pentru copii. Din pătuțul alb, care avea deasupra un carusel cu nave din Star Wars, o privea un copil ridicat în șezut. Camera era foarte frumoasă, caldă și plăcută, îi era ciudat de familiară deși nu înțelegea de ce e la ea în casă. Copilul plângea acum mai tare și ea se îndreptă spre el, făcând gesturi de mamă, pe care nu știa de unde le are. După rochița galbenă înțelese că era o fetiță. Când ridică mâna s-o apuce, simți cum din sâni i se scurge ceva cald. Panicată la început, a înțeles că e lapte. Nu cunoștea cămașa de noapte în care era îmbrăcată. Fără să își dea seama bine ce face, luă copila și se așeză în fotoliul de lemn, acoperit cu o păturică moale pe care era desenat Millennium Falcon. Gândi mecanic: “e atâta saga Star Wars aici, de zici c-am mobilat eu camera asta”. Lipi copilul de pieptul ei și în timp ce ea se hrănea privind-o cu ochi fericiți, îi murmura încet “draga mamii, ți-a fost foame”. Auzi un zgomot scurt la intrare și în cadrul ușii apăru un bărbat care îi zâmbi cu dragoste și cu cea mai sexi voce pe care o auzise, îi spuse în spaniolă: “Hola princesa, como estas?”.  Bărbatul era Han Solo. Cu vestă și cu blaster cu tot. Scăpă fata din brațe și înainte să își piardă cunoștința, simți mâinile lui apucând-o cu putere și strângând-o la piept.  

******

Era o zi de primăvară frumoasă. Se simțea bine în orășelul ăsta, de care se temuse la început. Venise la un congres, pentru o săptămână. Era ultima zi, era liberă și hotărâse să se plimbe puțin. Coborâse greșit din tramvaiul retro, care scârțâia ca și când trecuseră cel puțin 50 de ani de la fabricație. Ajunsese într-o parte veche și oarecum ciudată a orașului. Era foarte multă vegetație, părea un parc întins care respira, un uriaș sălbatic, viclean, mistic și ademenitor. Era cald și se simțea puțin amețită. A trecut pe sub un pod învăluit în glicină și s-a așezat pe o bancă. Nu era nimeni în jur. Și-a desfăcut geanta, căutând ochelarii de soare și când a ridicat privirea, de nicăieri apăruseră lângă ea două fete. Una - abia intrând în adolescență, cu pielea arămie, părul cârlionțat, sălbatic și lung până la șolduri. Purta niște șalvari de mătase roșie, cu o bluză verde, aceeași culoare cu ochii ei. Era foarte frumoasă, ca o floare de mac. De mâna ei era agățată o copilă mică, de vreo 4 ani, cu o rochie galbenă strălucitoare, aceeași piele închisă și același păr negru dar împletit în codițe legate cu fir albastru. Se așezaseră lângă ea și efectiv o luaseră în braţe. Cea mică mirosea a trandafiri și îi spuse simplu: “Ești o femeie frumoasă dar ai o piele ciudată. Ce faci aici?”. Până să îi răspundă ceva, sora mai mare o mustră delicat: “Aizza, nu-i frumos! Doamnă, să o iertați, nu a mai văzut femei blonde până acum. Adevărat însă, aveți un chip tulburător. Amintește marea. Părul ca nisipul, ochii verzi și pielea ca cea mai albă scoică. Ne e tare dor de mare. Aici sunt numai munți”. Cea mică începuse să plângă. Ea nu știa ce să le facă. Nu păreau cerșetoare sau hoațe. Aşa că își scoase telefonul mobil, căută melodii cu sunetele mării, valuri și pescăruși, dădu volumul la maxim și cu ele de mână, ascultară câteva zeci de minute muzica liniștitoare. Fetele s-au ridicat apoi, mulțumind. Ea le-a mângâiat pe cap și ele au sărutat-o pe ambii obraji. Cea mare a scos dintr-un buzunar două boabe rotunde, albe și i le-a întins zicând: “aș vrea să îți îndeplinesc și eu o dorință. Înghite o boabă din asta. Dacă o să te răzgândești pe urmă, înghite-o pe cealaltă. Spune-mi, ce dorești ?”  Femeia zâmbi, împingându-i mâna. N-avea de gând să o asculte. Fetele insistaseră mult și până la urmă, ca să nu le strice jocul, spuse cu seriozitate: “Aș vrea să mă întâlnesc cumva cu Han Solo. Aizza zâmbi și zise dezamăgită: “Doar atât?” Atunci continuase cu fanteziile, făcând un exercițiu de comic - absurd.: “ Păi … și Solo să fie foarte îndrăgostit de mine și să vorbesc în spaniolă cu el. Și să avem un copil frumos. Și să avem o casă de vacanță pe LunăȘi să fim vecini, acolo pe Lună, cu Romeo și Julieta, care să aibă și ei 2 copii.” Aizza scoase de undeva o sticlă cu ceva ce părea apă. Nu-i venea să creadă că face asta, că efectiv înghite cu un lichid necunoscut o boabă de - ceva, la fel de suspectă. Nu simți nimic și răsuflă ușurată. Nu că s-ar fi așteptat la vreo scamatorie sau magie, se temea însă de ceva amar sau neplăcut la gust. Cea mai mare îi repetă: “Ai grijă de boaba cealaltă, dacă te răzgândești”. O puse într-un buzunar al genții sale uriașe și galbene și când să-și ia la revedere de la ele, brusc nu le mai văzu.

******
Era în pat, într-un așternut răcoros și plăcut. Se auzi sunând un telefon și vocea bărbatului de dinainte răspunzând: “Da, Romeo. Venim mâine spre seară, da. Cei mici sunt bine, amândoi? Julieta vrea ceva special de aici, ceva ce nu se găsește pe Lună? Sigur, aduc; ne vedem mâine atunci.”  Femeia se ridică din pat cu viteză, fiindcă văzuse într-un colț o geantă galbenă, mare. Răscoli în toate buzunarele până găsi ce căuta. O boabă rotundă și albă. Se strecură încet la baie și puse pastila pe marginea chiuvetei translucide. Se spălă pe ochi cu apă foarte rece. În oglindă își zări chipul: părul ca nisipul, pielea ca cea mai albă scoică și ochii verzi, mai luminoși ca niciodată. Prin crăpătura ușii vedea dincolo cum bărbatul se juca cu fetița, care râdea fericită în rochia ei galbenă. Luă pilula în mână și o cântări din priviri. Se mai uită la ei, o dată. Umplu un pahar cu apă. Auzind zgomot, bărbatul strigă către ea: “Como te sientes, mi amor?”  Ea luă paharul, dădu drumul pastilei înăuntru și așteptă cu răbdare să se dizolve complet. Cu o mișcare hotărâtă aruncă totul în chiuvetă, lăsând apoi să curgă apă multă. Își zâmbi în oglindă, apoi trecu dincolo și-i răspunse simplu, cuibărindu-i-se în brațe: “nunca mejor, querido, nunca mejor!”

Etichete:

26 martie 2018

Despre dorinte



     

Ne plangem de multe ori ca nu primim ceea ce dorim. Facem exercitii din alea stupide de « vizualizare ». Ni se pare ca totul comploteaza in jurul nostru si ca noi suntem perfecti, doar altii sunt de vina ca n-avem bani, cariera, case si masini, noroc, silueta de vis sau iubiti misto. Si noi de fapt, nu stim sa definim simplu ce vrem. Nu suntem atenti, nu dam detalii – deh, oameni superficiali. Ca la mate, cand ipoteza si concluzia sunt prost formulate, rezolvarea nu e corecta si raspunsul va fi fals. Cat din ce vrem e corect, meritat, muncit, cautat si explorat?  Cat e furat, impus, ascuns, neclar si falsificat ?


Mi-am dorit de foarte mult timp sa merg cu trenul la o cuseta de dormit, la clasa I, noaptea. Sa ma uit pe geam, sa ploua, sa ascult muzica din anii ’80 si sa scriu siropuri romantic-duioase. O dorinta simpla. Oare ?
Sunt intr-o astfel de cuseta. E noapte. Ploua. De geam se-agata umbre tremurande si nu stiu cui ii e mai teama – lor sau mie? Ascult muzica din anii’80. Scriu. Nu siropuri – fiindca durerea de gat s-a transformat in altceva, ce nu trece cu sirop de brad. Cuseta asta ar fi putut sa fie cea mai frumoasa intamplare, o amintire ca un suras de aur. Nu e. E un bolován gri, aruncat in graba de-un “nu-stiu-cine” neatent, de la serviciul “primiri solicitari”. A citit in graba cererea, s-a uitat in sacul cu raspunsuri, a ales ceva ce parea sa se potriveasca, a dat un numar de ordine si a rezolvat… Trenul si viata merg inainte. Eu sunt singura si ma duc la o inmormantare; el distraído trece mai departe la un nou formular, de mi-e si frica sa ma gandesc ce-o sa primeasca fata asta care vrea sa publice un roman de dragoste sau baiatul tanar care viseaza un rol de Oscar; barbatul timid care cauta o sotie cu sanii mari, farmacistul care spera sa inventeze un nou paracetamol, soferul obosit cu gandul la o cafea sau copilul asta parasit, care cerseste de dincolo de gard, o familie. 


Șterge-mă din telefonul tău
De unde oricum nu mă mai suni,
Lipește-mă în inima ta
Unde oricum m-am pierdut.

Ia-ți arcul și amnarul;
Vânează-mă, n-am să alerg prea mult!
Pot să-ți fiu haină, pot sa-ți fiu cină
Vreau să-ți fiu tot ce-ai vrut,
Și n-ai avut.


Etichete: ,

22 martie 2018

Romeo si Julieta # 2



Numele lui era Romeo. De fapt nu era chiar sigur de asta, doar că așa-l strigaseră parcă dintotdeauna și altceva nu-și mai amintea. Era bătrân, chiar foarte bătrân. Se născuse în secolul trecut și știa bine că e demodat, caraghios și oarecum inutil. Pur și simplu îl uitaseră toți, nu se mai interesa nimeni de el. Rămăsese singur și aproape mut; săptămâni întregi nu vedea pe nimeni și rareori vorbea cu câte o muscă sau un păianjen, care circulau nestingheriți prin casa goală și prăfuită. Ehei, să mai aibă el energia de-altă dată! Își  amintea de tinerețea și de casa lui…un apartament pe-atunci nou, cu tavanul și pereții albi, de-abia zugrăviți. Ajunsese acolo la o săptămâna după EA, o fată foarte tânără, cu glas cald și vesel, care nu se mai oprea din râs. A fost fericită când l-a văzut la ușă. În fiecare zi îl lua în brațe și porneau de colo-colo prin toate camerele, uneori zăboveau mai mult prin colțurile întunecoase și el era din ce în ce mai îndrăgostit. Mâinile ei erau calde, moi și parfumate iar prin ferestrele deschise intra primăvara. Era fericit. Uneori glasul lui devenea mai gros și parcă răgușit din pricina emoției și ea-i spunea atunci, glumind:
-       Ce-i Romeo, ai obosit? Hai să ne mai odihnim 10 minute!!

Numele ei era Ileana. Cineva-i spusese Cosânzeana și o vreme așa au strigat-o toți.  Pe urmă, nu se știe de ce, un puști aiurit, un elev blond cu ochii verzi, nici măcar n-avea 18 ani ... îi zisese în gluma Julieta. N-o întrebase nimeni dacă e de acord și ea. Și gata, asta a fost. Zi de zi, auzea aceleași lucruri...fără odihnă!
-       Unde e Julieta? Numai cu ea “mă rezolv” așa  cum am eu nevoie!
-       Cum adică Julieta “a obosit” și ia o pauză? E ceva urgent!
-       Mâine să nu se atingă nimeni de Julieta. Două ore, dimineață, e numai a mea!
Și o tot purtau de colo colo și toți voiau ceva de la ea … se săturase, dar ce să facă? Unde să plece și mai ales cum? Camera ei era undeva foarte sus. Măcar atât, avea un geam uriaș și se putea uita ba spre cerul cu stele și avioane ba spre orașul iluminat de departe. An de an, într-o zi anume de vară, veneau toți cu șampanie și prăjituri, râdeau și chicoteau, ca la o mică petrecere. Pentru ea aveau flori, mai mereu roșii, pe care i le puneau lângă fereastră. Începuse să fie fericită. Și exact când se obișnuise cu toată agitația și înțelesese în fond care e rolul ei ingrat… au părăsit-o. Julieta stătea lângă geam zile întregi, fără să facă nimic util, doar suspina după vremurile de demult. Într-o zi, pe ușă au năvălit niște pusti zgomotoși, ciudat îmbrăcați, probabil după moda de acum, se gândi ea. Administratorul clădirii îi lăsase să intre și ei se suceau de colo- colo, comentând.
-       Fii atent ce mișto e ceainicul ăsta! strigă o fată bondoacă și peltică.
-       Wow, și uite un radio vechi, o mai merge? bubui un glas răgușit, de adolescent fumător.
-       Frate, aici-s grămezi de cești și pahare vechi, pictate ... șerifu’ o să se bucure de ele, zise repezit unul care părea că latră când vorbește.
-       Da’ cea mai tare e mașina asta de cusut! se bucură pițigăiat altă fată.
-       Hai că le luam pe toate. Move, baby, move, mai avem mult de colindat și începe ploaia! îi grăbi unul mai voinic și mai în vârstă, trecut prin fel de fel de peripeții, după cicatricea de pe obraz, un fel de șef.

Pe caseta luminoasă de-afară licăreau câteva cuvinte. Second life. Second chance.  Înăuntru pregătiri, emoție și nebunie. Casa părea teleportată din filmele de-acum 50 de ani. Era o replică perfectă a unui apartament vechi, care fusese modern și cochet la vremea lui. Doar camerele erau mult mai mari, ca să facă loc perechilor care urmau să vină acolo, la tratament. Niciun fir de ață nu era nou, totul era  recuperat din anii ‘60 - ‘70. Saloanele erau decorate cu căldură și îndrăzneală, îndemnau la așezat la cafea, la dans și vorbă. Sufrageria avea canapele ca-n reviste. Pe un fotoliu cu huse pufoase dormea o pisică neagră. Televizorul alb-negru, un radio mare… covoare persane, veioze cu picior, masa cu scaune masive de lemn. Într-o cămăruță fără geamuri era un mic atelier foto, cu aparate vechi de developare, uscare și tăiere, hârtie și băi de soluții AzoMureș. Cafeaua se făcea în ibrice vechi, smălțuite. Lingurițe de argint desperecheate, stăteau sprijinite pe ceșcuțe decorate cu flori albastre, cu pitici sau cu prințese. Camera copiilor te lăsa să frunzărești cărți vechi cu desene frumoase, jucării curățate și reparate: păpușa blondă Mihaela, Loto cu păsări, Marocco, Nu te supăra, frate! și toată colecția Jules Verne.  La subsol era un mic ring de dans, globuri de oglinzi și orga de lumini colorate, casetofon, pick-up și discurile de vinil ale lui Elvis, Beatles dar și Dan Spătaru, Angela Similea sau  Boney-M., Elton John și ABBA. Patronii aranjau acum un fel de debara pentru electrocasnice retro. Se uitau încoace și încolo, nedumeriți:
-       Noi am zis că aici totul trebuie să fie funcțional. Energiile pozitive nu se adună între lucruri stricate. Dar copiii ăia au adus aspiratorul ăsta fără sac, nu e bine, ce facem cu el?   întrebă  o voce de bărbat grăbit.
-       Am putea să confecționăm noi unul, repede; doar cât să funcționeze câteva minute  la nevoie, sugeră timid o femeie veselă.
-       Hai, repede atunci, îi răspunse bărbatul. Mâine seară e deschiderea, dacă vrei să-l ții, ocupă-te!
-       Acum, acum ….uite am și o mașină de cusut … hm, și ăsteia îi lipsește mosorașul de ață … ce ghinion … să vezi că trebuie să îi aruncam pe amândoi…
Inima lui Romeo tresări. Pedala Julietei se mișcă imperceptibil.
-       Ia uite acolo în spate, jos de tot, sub bibliotecă lucește ceva! 
-       Este mosorul lipsă, dar nu ajung la el … se plânse descurajată femeia.
-       Pornește pentru 2 secunde aspiratorul și trage-l, zise bărbatul cu înțelepciune ironică.

Astfel, aspiratorul Romeo o salvă pe Julieta, care îl salvă la rândul ei pe Romeo. Și-acum stăteau cuminți unul lângă altul, uitându-se la perechile care se perindau zilnic pe-acolo. Tot nu înțelegeau ce se petrece. Julieta vorbea mereu, cu voce șoptită și blândă. Îi povestea multe nimicuri, mai mult amintiri din tinerețe, de la școala de croitorie. Așa era ea, vorbăreață. El era un pic mai morocănos și tăcut. O asculta răbdător, politicos dar nu prea răspundea. Încă se gândea la prima lui dragoste, dintr-o casă ce semăna dureros de mult cu cea în care erau acum. Dar zi de zi, lună de lună, imaginea tinerei cu mâini moi și parfum de liliac pălea. Julieta de lângă el însă … ei bine, era interesantă, amuzantă și uneori chiar înțeleaptă. Rotunjimile de metal îi luceau frumos în bătaia becurilor. Și când ar fi început și el să fie mai prietenos, ea tăcu. Și nu mai vorbi preț de 2 săptămâni încheiate. Ba mai mult, oamenii o și luară de-acolo. El fusese deprimat, agitat și copleșit de sentimente noi care îl asaltau. Și ea s-a întors, în sfârșit …
-       Ce bine că ai venit …ăăăă … că te-au adus înapoi! i-a spus el cu vocea din tinerețe, răgușită de emoție.
-       A fost plăcut dincolo … venise o doamnă care voia să îi arate nepoatei ei cum și-a început afacerea, cu o mașină ca mine … zise ea încântată, cu roata vibrând de bucurie.
-       Dar ce-i acolo, de fapt? vru el să știe.
-       Este ceva extraordinar. Mi-a luat ceva timp să înțeleg … se porni ea repede, apoi se opri brusc.
-       Spune-mi … spune-mi … o îndemnă el cu ceva nou în voce, ceva ce semăna a tandrețe.
-       Știu și eu .. n-as vrea să te plictisesc. Noi fetele flecărim mult și fără rost, așa am auzit că se spune. Nu o să te bat acum la cap … 
-       Hmmm... hm … nu, nu, mă bucur să …. ăăăă, cum îi spui tu, să mă bați la cap, răspunse el descoperind o căldură nouă în interiorul său.
Julieta era o artistă, în fond, de aceea simțise și descifrase totul. Așa că putu să explice simplu:
-       Știi ce-i acolo? Scrie afară: Centru de reparații. Obiecte pierdute. Iubiri regăsite.  Toți vin supărați și certați - cu familia, cu prietenii, cu iubiții, cu viața lor sau cu viețile altora … și pleacă restabiliți. Nu știu cum; vorbesc cu psihologii aștia tineri de-aici ... se plimbă prin camere, își revăd bucăți de viață. Amintirile a ce-au fost, a ce n-au fost sau a ce-ar fi putut să fie, le toarnă în trupuri sânge nou. Beau cafea. Dansează. Gătesc. Se sarută. Se joacă. Citesc, cos, fac poze, fac curățenie .... Se regăsesc, se refac, se reîncarcă și se reîndrăgostesc. Noi toți de-aici facem minuni!

Romeo zâmbi, după foarte mult timp. Și se îndrăgosti din nou. Și Julieta îi povesti de-atunci tot felul de prostii mai vesele sau mai serioase. Și-or mai fi povestind și azi, dacă nu li s-or fi prăfuit de tot rotițele de metal cald, vechi de peste 50 de ani.







Etichete:

15 martie 2018

Tibi



Acum 5 minute era la 356,5 mile. Fac refresh si vad deja 356,7.
Nu stiu ce il urmareste sau ce vede in fata sau in spatele lui. Nu stiu pe ce calca – piele pe talpi nu mai are de vreo doua zile. Nu stiu daca mai e constient de toata gheata din jur sau daca are halucinatii si vede floarea-soarelui in loc de zapada.

A ajuns la 357,1. Omul asta alearga la -30ºC prin nametii congelati mai repede decat scriu eu aici, stand pe un scaun gri, cu o cafea amara in fata si lacrimi in ochi. Ma-ntreb din ce-i facuta inima lui. Mintea lui. Ma-ntreb cand si ce l-a schimbat. Ce are in plus fata de oricine altcineva de pe acest pamant. E unic. A trecut dincolo de curaj, de vointa si de nebunie. S-a tamaduit pe el si ne tamaduieste si pe noi, cu fiecare pas pe care-l face. Ne duce pe toti in spate si se bate el cumva cu monstrii nostri.

357,6. S-o fi legat cu sania de vreun Yeti sau de vreun urs polar? Cu cine se lupta si din ce galaxie, ca aici pe pamant nu mai are demult adversari ? O sa se opreasca la finish sau o sa mearga inainte, pana la marginea lumii si a intunericului, s-arunce neputintele si durerile noastre, strecurate clandestin in buzunarele hainelor lui ?

358,00. Daca lumea n-o sa fie atenta, omu’ e-n stare sa treaca linia de sosire pe tacute, sa se aseze undeva si sa bea o cafea, sa-si puna la culcare trupul obosit si sa-si lase sufletul sa zboare putin, langa Aurora cea verde. Zambind catre neputintele noastre de carne, fara mandrie, fara dispret. Cu bunatate, intelepciune si cu inca ceva, nestiut, numai al lui. 

358,3. As vrea sa nu uit ziua asta, in care mi-e frig si sete si frica si simt cum alunec pe gheata care imi taie obrajii, intr-o camera la +25 ºC. 

28 februarie 2018



Fiindca maine e martie,
Sufletul meu si-a pus la fereastra pantofii rosii,
Asteptandu-l nu pe mos Nicolae, ci primavara.

Fiindca maine e martie,
 Cerul o sa posteze pe instagram
Un selfie, cu el si cu soarele.

Fiindca maine e martie,
Printre fulgii de nea se vor strecura
Cateva flori de cires 
Si sper ca si inima ta.

Etichete:

14 februarie 2018



Zilele trecute am avut nevoie de putina coaja de portocala. Am dat-o pe razatoare si apoi am lasat portocala ranita pe masa. Dimineata am vazut-o deja uscata, suferind, cu zgarieturile care se desfacusera si lasau sa se vada pulpa rosiatica, sangerie. Mi-a fost mila si rusine. Era exact ca mine. Expusa, inutila, cu pielea zdrelita.

Zilele acestea mi-am dat seama ca degeaba am ajuns la varsta asta, tot nu stiu sa ma port cu oamenii. In fine, sigur ca dau buna ziua, nu vorbesc urat, nu mint, nu fur si nu agresez fizic pe nimeni. Dar in rest, habar n-am avut si nici acum nu stiu ... cand sa vorbesc si cand sa tac. N-am stiut cand sa iubesc, cat si cum. Cand sa glumesc si cand sa fiu serioasa. Cand sa alerg si cand sa merg incet, cand sa dorm si cand sa veghez. Habar n-am cum sa ofer sau sa primesc un cantec. Habar n-am ce drepturi si ce obligatii am. Nu stiu cum si unde as putea sa traiesc, asa incat viata mea sa valoreze un pic mai mult decat cateva fire de coaja parfumata, de portocala.

Etichete: ,