Cu atâta umilință și
frică m-am dus la alergare duminică.
Sincer așteptam s-ajung
după ce se închideau porțile la finish. M-am dus să înfrunt și rușinea asta, ca
pe lecția ultimă din viață, rușinea în faţa mea, nu a altcuiva. N-am avut
energie în suflet, nu am simțit bucuria de altădată și mi-a venit să plâng, căci
asta era printre puținele lucruri rămase ca emoție bună. Și m-am dus crezând că
o să mă prăbușesc în locul cel mai de jos în care aş putea să fiu, să vad în
sfârșit cum e acolo. Și undeva pe traseu mi-am amintit de tine, ți-am simțit
mâna și gândul și ceva s-a întâmplat de nu m-am oprit, și am respirat și am
mers mai bine decât în multe alte zile.
N-am cerut nimic, n-aveam
dreptul, dar am primit totul de la ziua asta.
Nu-ți cer nimic, n-am
dreptul, dar sper la secunda aia de iubire fără sfârșit, a mea și a ta, în care
lumea din ochii noștri să ne fie destul. Îți mulțumesc de pe-acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu