missing link

V.                   Întreabă-l pe pianist

       Chiar aşa, unde era pianistul? El ar fi trebuit să știe cel mai bine, în fond de el se apropiase cel mai mult. Cum putea el să stea aşa de liniștit, de jumătate de an, cum de tocmai cu el nu vorbise nimeni?

-          Chemați-l imediat pe pianist aici, ceru directorul.

       La ușă apăru un tip mărunțel, grizonat, cu mers de lord și ochelari rotunzi. Directorul uitase de politețe și de îndatoririle lui de superior și se răsti scurt:

-          Nu tu, celălalt, tânărul.

-        Domnule director, îmi pare rău, cred că ați uitat că el nu mai lucrează aici de aproape jumătate de an. În locul lui am venit eu. Ați avut noroc că m-ați găsit aşa de repede, mai adăugă bătrânelul, mândru de el.

-          Cum, ce, cum … cum, de când ? directorul se bâlbâia, înțelegând încet dar nevenindu-i încă să creadă.

-          Nu v-amintiți? A vrut să plece în alta parte, la o orchestră mai mare. Zicea că e prea tânăr și prea bun să se îngroape aici, că vrea în lumea mare și adevărată. Nici nu ați vrut să stați de vorba cu el, i-ați semnat actele pe hol. Ziceați că e prea încrezut și prea frumușel pentru orașul asta oricum.

-          Eu ...eu ...când? încerca să-și limpezească mintea directorul.

-        Adevărul e că atunci a fost zi tare ciudată. Mai întâi cu pianistul, apoi la nici juma’ de ora a venit salvarea după fosta balerină, știți fata aia frumoasă, profesoara, sărăcuța, cu piciorul rupt; stătea ea pe-aici și pregătea atmosfera înainte de spectacole. Și p-ormă madam asta de-afară, florăreasa, se  tot văicărea pe-aici, că să-l oprim pe pianist, că moare lumina … a venit poliția și abia au scos-o cu forța, că se speriase până și dirijorul de ea.

-        Lumina, lumina … bâlbâia directorul, sărind de pe scaun, lovit de adevărul prea simplu și prea dureros de acceptat. Începu să alerge pe coridoare, căutând pe cineva cu care să vorbească.

-         A plecat el și ea n-a mai venit. Nebunii de noi, ce orbi și proști… Ea a venit la el! La el, dintre toți, ea l-a ales pe el și el … un neisprăvit, un încurcă-lume, a vrut glorie!

Deschidea ușile cu furie până-l găsi pe dirijor. Erau prieteni, amândoi făcuseră teatrul ăsta ce era.

Se repezi către el ca o furtună și îl apucă de guler:

-          Unde e, unde e, că-i dau foc? Adu-l înapoi, adu-l înapoi azi …

-          De unde știi ...ce știi, răspunse dirijorul întinzând o hârtie.

-          Ce știu eu? Da’ tu ce știi, apucă directorul hârtia.

       Era o scrisoare de la pianist. Își cerea iertare și voia să se întoarcă. Spunea că îi lipsește lumina și muza și tot felul de alte prostii. La sfârșit întreba de balerine. Îi ruga să le găsească repede și să le spună că se întoarce. Amândoi bărbații se priveau prostiți:

-          Care balerine, domnule? Că nu erau mai multe, era una singură, fermecată, și el pe aia a abandonat-o! Ce, avea el mai multe, de rezervă? Directorul trântea scaunele pe jos.

-          Profesoara de balet, idiotule, urla acum și dirijorul, lămurit în sfârșit. Hai ... hai după ele.

       Filarmonica își reluase spectacolele.   La intrare apăruse o mică florărie, în care o bătrână cu păr de argint povestea despre zâne, îngeri și magie.  Publicul era vrăjit și orășelul din nou liniștit.

Cu adevărat fericit era desigur Pianistul, care ajungea acasă seară de seară, ținând în ambele mâini dragostea. Si pe cele două balerine.

missing link

IV.               Întunericul

-          Unde e balerina?

Și vocile creșteau din ce în ce mai tare.

-          Balerina, da!

-          Ce ați făcut cu balerina?

-          Hai să mai așteptăm puțin!

-          Nu vezi că mai sunt câteva minute, se termină totul și ea n-a venit?

-          Să mai cânte orchestra încă puțin, să vină balerina!

       Și sala întreagă se ridicase în picioare, dirijorul oprise muzica și aștepta ca vocile să se oprească. Cum să explici ceva de neexplicat? Cum să accepți că acolo sosise pentru o vreme o creatură din altă lume iar acum, brusc, ea nu mai venea? Într-un târziu oameni se liniștiră și concertul continuă, dar fu un concert obișnuit. Bun, dar obișnuit, aşa ca toate cele care urmaseră. Lumea venea mai rar și mai fără chef. Tuturor le lipsea mica balerina de lumină aurie.

       Când mai mult de un sfert de sală rămase goală pentru a patra oara într-o lună, directorul îi chemă pe toți la discuții private, garantând confidențialitatea și promițând cam tot ce se putea promite - bani, concedii, instrumente noi sau orice altceva ar fi putut fi cumpărat. Avea nevoie de informații. Dar știe cineva când și de unde vine soarele verii? Știe cineva când și de unde vine dragostea? Toți ar fi dat, la rândul lor, orice s-o aducă înapoi. Era ca și când inimile tuturor se cocoșau din ce în ce mai rău, apăsate de o greutate necunoscută, prea tristă și rece. Prin colțurile orașului nu se discuta decât despre balerina cea mică și pierdută. Se strigau fel de fel de idei, care mai de care mai trăznite. Să aducă preoți, vraci, alchimiști. Să caute prin podurile clădirii, să vadă dacă nu cumva fusese vreo farsă de-a vreunei minți geniale dar diabolice. Fusese ceva filmat? Fusese o păpușă mânuită de vreun maestru nebun? Nu mai dură mult și începură să apară și impostori. Bărboși cu burți mari cărau cutii de lemn și pretindeau că prinseseră fata sau că au prizonieră pe-o sora de-ai ei, mai talentată. Primeau grămezi de bani și fugeau înainte că scândurile căzute să arate golul din cutii, același gol ca cel din inimile lor. Orașul era acum nefericit.

       Directorul era din ce în ce mai disperat și nu mai judeca corect. Plănuia să închidă tot și să plece în lumea largă, să o caute. Dincolo de groaza de faliment, de fapt până și lui îi era dor de ea. De ce nu se interesase mai devreme? De ce nu căutase să-i vorbească, măcar prin semne? De ce nu îi arătaseră că le e dragă, că se bucură s-o vadă? Poate plecase fiindcă nu se simțise apreciată? O speriase cineva?  De ce-o luaseră ca pe-o minune meritată, care li se cuvenea tuturor, fără să se întrebe dacă nu au și ei ceva de dat înapoi?  Găsea vinovați peste tot și striga la angajații săi, care-i tolerau orice, într-o apatie bolnavă, așteptând o rezolvare. 

       Până când într-o zi, femeia gârbovită care vindea flori lângă intrarea artiștilor îi ieși în cale. Mâna ei ca o creangă uscată îl opri, aspră. Nu-i spuse decât câteva cuvinte, dar de ajuns să-l curenteze.

missing link

III.            Lumina

      Nimeni nu-și mai amintea exact cum începuse. Mai întâi apăruse pentru câteva secunde, în murmurul greu înăbușit al oamenilor. Se speriaseră, desigur. Apoi, săptămână de săptămână, parcă învățându-se cu publicul, rămânea în sală din ce în ce mai mult. Un abur ușor, o mișcare colorată și diafană, apoi un contur .... Încălțată cu balerini aurii legați de panglici brodate cu note muzicale verzi, ceva mai mică decât bagheta dirijorului, plutea în aer dansând … o balerină. De unde venea? Nu știa nimeni. Din ce era făcută? Toți ar fi spus că din lumină și fericire. Pășea grațios deasupra lor ca și când s-ar fi sprijinit pe muzica ce acoperea sala. Cântăreții își redescopereau talente amorțite, dirijorul își unduia gesturile parcă pregătind drumul pe care avea să pășească ea. Toți îi pândeau aparițiile iar ea le făcea mereu surprize, schimbându-și rochiile, pieptănătura și piruetele; doar pantofii rămâneau aceiași. Le oferea cu grație un fel de traducere a muzicii și le dezvăluia limpede ce ascund sunetele. Înțelegeau acum bucuria, tristețea, spaima, nerăbdarea. Vedeau cu ochii inimii ce e acela dor și așteptare, însingurare și speranță. Teama de a iubi dar și teama de a pleca dintr-o viață nefericită. Găseau din nou bucuriile copilăriei și dorința de aventuri, curajul tinereții și tot ce pierduseră pe drumul maturizării: bunătatea, optimismul, generozitate, neliniștea din visele frumoase și mai ales, prima dragoste. La final se așeza mereu pe marginea pianului alb, la care cânta un tânăr subțire, cu păr negru și ochii ca pădurea. El se fâstâcea și nu știa ce să facă, nu îndrăznea să-și ridice ochii către ea, ca să nu facă vreo greșeală atingând alte clape. Ea își aranja ușor rochia peste genunchi și cu obrazul sprijinit de palma mică, îl asculta nemișcată, umplând însă aerul cu ceva incredibil de bun ... aşa cam ca dragostea. Filarmonica avea biletele vândute în avans cu luni întregi  și deși nimeni nu îndrăznea să discute despre aparițiile fetei, toți își luau un soi de leac misterios din minutele acelea magice în care ea își dansa bucuria și o împărțea tuturor, cu dărnicie; le-o oferea în bucăți materiale, fluide precum rochiile ei, moi și tămăduitoare ca o mătase vie și caldă. 

           Orășelul primise secretul fericirii și se bucura de el seară de seară.

missing link

II.       Au ballet des anges

Aparent, nu atât de grav. Doar că piciorul drept fusese rupt în mai multe locuri; avea acum o tijă de metal rece și putea să meargă dar nu să și danseze. S-a întors acasă după trei luni de spital și abia atunci s-a prăbușit plângându-și mama și transformând întrebările grele în lacrimi. Dorul și furia au doborât-o. O furie mare și neagră, un uragan fără sfârșit care distrugea orice amintire frumoasă și mai ales orice speranță de soare în viitor.  Începuse să bea, să fumeze, își alungase cu o răutate de nedescris unchiul și-și lăsase în paragina casa și sufletul. Se certa cu toată lumea, nu putea să doarmă, nu știa ce vrea și încotro să se îndrepte. Umbla mult și fără rost, de una singură. Traversa străzile numai prin locuri nepermise, sfidând semafoarele pe roșu, provocând soarta și sperând să se întâlnească încă o dată cu Mașina. În loc de asta, într-o zi a ajuns iar în locul acela de demult, “au ballet des anges”. Firma de sus rămăsese cam la fel, purtând doar un pic din rugina anilor care trecuseră peste ea. Pictate cu același verde - auriu, literele indicau destinația de-acum a clădirii: “École de ballet”. Încet, încet, firea ei bună a învins încă o dată. A înțeles că mai are ceva de făcut în lumea asta, singura lume în care putea să trăiască și a devenit profesoară pentru copiii cei mai mici. Orele durau foarte puțin, făcea figuri simple, fără să stea pe vârfuri, ba chiar putea uneori să se așeze și pe scaun dacă nu se simțea bine. Fetele de patru - cinci ani o iubeau ca pe soră mai mare iar părinții aveau un fel de respect amestecat cu milă și dragoste.  

      Vizavi de școala de dans era filarmonica. A fost rugată să însoțească elevele mai mari la spectacole. Întâi s-a temut să o facă, neștiind ce ar putea isca în inima ei această apropiere muzică și scenă, de trecutul ei pe care încetase în sfârșit să-l mai jelească. Dar a descoperit o nouă energie și bucurie acolo. Fără să-și dea bine seama cum, a început să apară în sală, înainte de începutul spectacolelor, îmbrăcată în rochie de balet, cu balerini de piele moale și un zâmbet curat de mătase. Nu mai era sus pe scenă, era în fața ei și îi ajuta pe oameni să-și găsească locurile, făcea poze cu fetițele care îi atingeau cu venerație fustele de tulle, explica oamenilor ce urmează să asculte, glumea cu bărbații morocănoși aduși cu forța de neveste, complimenta toate doamnele pentru rochii, bijuterii sau surâs. Oricum ar fi fost, avea o vorba bună potrivită pentru oricine și încet-încet lumea venea mai des și mai devreme la filarmonică, pentru a se întâlni cu mica balerină. După ce luminile se stingeau, ea se retrăgea sus, în cea mai îndepărtată loja, cu ochii închiși și asculta muzica, imaginându-se dansând. Nu era nici fericită, nici nefericită. Stătea suspendată între cer și pământ, ferindu-se de întrebări și așteptând doar serile și muzica.

      De la o vreme, în sala de spectacole începu să se petreacă ceva ciudat. Unii ar fi spus chiar magic, dar nu îndrăzneau să o facă cu voce tare. Nici măcar nu admiteau public că văd ceea ce văd. Și la urma urmelor, cum ar fi putut? 

missing link

I.                   Lavandă și roți de mașină

-          Azi mergem în oraș și poți să-ți iei ce vrei!

       Vocea bărbatului suna dur și milos în același timp. Nu-l cunoștea, atunci aflase că era fratele mai mare al mamei și de la înălțimea celor opt ani ai ei, el era doar un uriaș cu barba neagră, cămașă albă și cravată scumpă, mov închis, mirosind a tutun și a lavandă. De atunci nu mai suporta lavanda, orice adiere îi provoca greață, spaimă și tristețe. Unchiul venise în joia aceea la internat, să o ia cu el în oraș la plimbare. Înțelesese imediat că se întâmplase ceva, copiii aveau voie să iasă din clădire doar vineri la ora 17 și doar cu părinții. După ea venea mereu mama, doar mama. Nu se gândise niciodată să întrebe de tata, nu-l știa și nu-l dorea. O iubea infinit de mult doar pe femeia aceea frumoasă și bună, micuță de înălțime, care era mereu veselă și avea obrajii ca trandafirii de dulceață. Se bucura cu inconștiența ei de copil că nu mai au pe nimeni, nu ar fi putut să suporte ideea că femeia ar mai fi iubit pe cineva, oricine ar fi fost: alt copil, un soț sau chiar un bunic. Mama era începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor bune din viata ei. Mama care urma să o ducă peste două zile la primul ei spectacol de balet. Mama pe care o lovise o mașină și care nu va mai veni la ea nici mâine, nici săptămâna viitoare, nici de Crăciun - niciodată. Bărbatul - unchi era terorizat de tristețea lui dar și de emoție, bănuind că va fi doborât definitiv de lacrimile unei fetițe pe care nu o cunoștea. Dar ea nu plânsese. Mersese de mână cu el și amândoi, adult și copil, își purtaseră jalea demn și adunaseră kilometri întregi de pași, neputând să se oprească.

-          Nu vrei să mănânci sau să bei ceva? o tot întreba el, cu glas moale.

      Ea doar dădea din cap și-l trăgea de mână mai departe, mută de durere și de frică. Se făcuse seară. Într-un colț de stradă apăruse un magazin mic specializat în haine, încălțăminte și accesorii de dans. Literele aurii parcă pluteau și ele: “au ballet des anges”. De când se știa, își dorise să se facă balerină. De un an și jumătate, mama o ducea la cursuri. Încă nu avea voie să poarte pantofii adevărați, poantele adică, dar visau amândouă neîncetat la ziua aceea. Fără un cuvânt, îl dusese pe unchi-su înăuntru. Îi ceruse o pereche de poante aurii, cu legăturile dintr-o panglică fină, aproape transparentă. Erau brodate cu note muzicale verzi, ca ochii ei și-ai mamei sale. Îi erau foarte mari, dar simțise că trebuie să le aibă pe acelea, nu altele și își spunea că i le cumpărase mama, pentru primul ei spectacol pe o scenă adevărată. Și din seara aceea unchiul o ajutase, morocănos, nepriceput dar infinit de iubitor, să danseze. Muncea ca și când viata ei depindea de asta - pentru că de fapt aşa și era. Baletul era tot ce-i rămăsese de la mama ei și cu el își umplea zilele. Spectacolul ACELA venise peste șapte ani și îi așezase lumea la picioare, lângă poantele brodate cu note muzicale. Era cu adevărat talentată. Timp de alți șapte ani a dansat pe multe scene, făcându-și încet loc în lumea la care visase de mică. Ca o adevărată balerină, strica și câte trei perechi de poante pe spectacol, dar le păstra în suflet și în dulapul de acasă pe primele, pe cele mai frumoase dintre toate. Aduna flori, laude și invidie. Împărțea zâmbete, bunătate și dragoste. Unchiul nu lipsea niciodată de pe rândul doi, primul scaun din dreapta.  

      Până în ziua în care o alta mașină a trecut cu roțile groase și viteza ilegală peste visele și viitorul ei, ca odinioară peste cele ale mamei sale.

breaking news

n-o sa renunt niciodata la tine. o sa ma lupt cu toata lumea sau ne-lumea pentru asta.

n-o sa renunt niciodata la tine sau la gandul ca o sa ne mai tinem o data de maini. de ambele maini.

n-o sa renunt niciodata la tine. pentru ca atunci cand eu nu mai pot, dragostea mea mai poate putin.

SMS intr-o noapte de februarie

El: tu esti!

Ea: nu stiu... sunt?

El: da, tu esti si eu sunt.

Ea: esti foarte sigur de asta.

El: da. pot sa trec pe la tine ?

Ea: stai mult ?

El: atat cat stai tu si inca un minut.

Ea: cand ?

El: chiar la-nceputul lui maine.

Ea: de ce ?

El: pentru ca ai nevoie sa ma vezi.

Ea: si-atunci de ce mai intrebi?

El: ca sa fiu sigur ca o sa ma lasi sa intru.

Ea: nu poti sa fii sigur.

El: invata-ma.

nu calare pe calul alb e nevoie sa vii,
nici zdranganind o armura grea si rece.

nu cu degetele mirosind a bani sau a putere

nici cu obrazul lustruit de lama orgoliilor.

nu cu mantia fluturand pietre pretioase,

nici cu buzunare pline de farmece toxice.

vino doar alungand minciunile din jur

adu-mi o cafea, lumina si citeste-mi o poveste.