prima data in viata am
vazut o magnolie inflorita undeva pe bd dacia si,
pentru ca era in primavara primei mele « indrăgosteli », imaginea ei a
ramas cumva legata numai de
povesti de dragoste. ieri seara, cand mergeam catre casa am trecut ca
de obicei pe langa ea si pe langa o istorie noua-veche.
intr-un colt de
pe str. polona, un pusti subtire si inalt statea nemiscat, cu adevarat
incremenit, aproape fara sa clipeasca. doar
isi trecea dintr-o palma in alta un fir de trandafir, plin de boboci
albi. era atata lumina in florile dar mai ales in ochii lui, atat
tremur in neclintirea lui, ca se transformase cu totul intr-un semn de
exclamare, crescut sub magnolia inflorita.
si
apoi brusc a aparut ea, de parca ar fi coborat cu inserarea. mica,
blonda si mai nelininista decat toate marile pamantului, mai frumoasa
decat orice rasarit de soare. s-au privit o secunda si cat as fi vrut sa
le “inchid” undeva privirea si zambetele ! doar
ca sa le trimit inapoi cadou, peste vreo douăzeci de ani. si asta
pentru ca stiu sigur ca niciunul dintre ei nu va mai zambi altcuiva
asa cum si-au zambit in seara asta, ca niciodata caisii din obrajii ei
nu vor mai inflori atat de frumos sub alte priviri,
ca el nu va gasi niciodata un soare mai cald decat cel din ochii ei.
sunt atat de tineri incat nu cred ca vor ramane impreuna ( m-ar ucide
daca ar vedea asta !) dar conteaza ca acum inimile lor au mai aprins undeva o stea
si calea lactee ar trebui sa le multumeasca.
deci,
cat traieste o magnolie? probabil ca mai mult decat iubirile care se
plimba pe sub ramurile ei, dar sigur mai putin decat stelele pe care
le-au aprins aceste iubiri.
