maybe the best worst day

este putin dupa ora 7. sunt tot la pamant. inca ma gandesc cu furie, rusine si tristete la tot ce-a fost alaltaieri si ieri, la cat de prost se insira uneori lucrurile, la cate dezamagiri pot lovi un om in 10 minute si de cate ori trebuie sa se ridice de jos un suflet, care nici nu e asa de pretentios... am obosit sa gresesc. as vrea sa nu mai vreau nimic. trag de mine catre baie. gura imi e albastra de la atata decasept bleu pe care l-am tot plimbat pe sub limba. inca ma doare capul. imi lipseste cafeaua, de doua zile nu am baut dar azi gata, recuperez. il scol si pe fi-miu, care are tot atata entuziasm ca si mine. urmeaza o zi grea. nici nu inghitim de doua ori din farfurie, ca la usa bate delicat, El. ma rog, sunt  Ea si El.

sunt cei doi care imi vor face usile frumoase, mai mandre si mai lucioase decat la Palatul de Clestar. sau in fine, un alt palat. oamenii politicosi: “nu va deranjati doamna, ne descurcam”. nu ma deranjez, ma ingrozesc. se apuca sa scoata din sacose uneltele – tot felul de rotite, masini de polizat, lustruit, netezit, slefuit ...si alte- it. ies apoi si ciocane, clesti, cuie, pahare de plastic, surubelnite, pensule, vopsele… incep sa ma-ntreb daca stiu in ce m-am bagat.

“ati cumparat folie si scotch?”, zic ei.

“acestea de aici”, zic eu. 

“aaaa…pai ati dat banii pe asta groasa? puteati sa luati si mai subtire, ca se aseza si mai bine. acum lasati…”, mormaie ei cu mila.

amandoi isi pun mastile, aparatele lor par a fi niste freze de stomatologie uriase. e un zgomot si un praf infernal. in 5 minute un sfert din hol e alb. am acoperit cat am putut inainte, dar mi se pare ca nimic nu ar putea sa fereasca destul casa de rumegusul fin care se strecoara agil peste tot. il vad pe Yoda disperat, langa un geam si apuc sa-l iau si sa-l pun intr-un sertar, alaturi de parfumurile mele. ii rog sa ma ajute sa dau jos un calendar, la care tin mult si nu vreau sa se strice. amabili, se urca pe un scaun. au mai gasit ceva sus pe dulap si imi pun in brate o potcoava de carton pe care un copil a lipit in clasa a doua niste seminte de grau: “domnisoara invatatoare a zis ca aduce noroc”. pisica s-a ascuns – cat as vrea sa ma ascund si eu …! ei imi descriu in linii mari ce urmeaza, eu ma fac probabil mai alba decat praful din jur. o bag pe aia cu “stiti, eu am pneumonie” ca sa le-o platesc cumva. si merge, caci se sperie si zic amandoi: “vai, dar duceti-va in pat, ne ocupam noi”. si s-au ocupat. timp de doua ore casa a vibrat si eu m-am refugiat in dormitor, nevrand sa stiu ce e dincolo de usa inchisa. vad ca se apropie ora de vizita la medic. ma pregatesc si cand … aud cum aspiratorul meu profesional, cu filtrare in apa - ultimul racnet al tehnicii -  tuseste, se ineaca … poc..poc … ea: “costeleee, opreste-te ca iese apa”. ies si eu…bietul aparat cedase. cat sa suporte si el?

aman vizita la medic cu 45 de minute, ma duc in primul magazin si cumpar primul si cel mai ieftin aspirator care imi iese in cale. il aduc femeii, care biata spalase intre timp de zeci de ori pe jos, simtise cum scot foc pe nari si ma transform din zana in dragon. la medic aflu ca “sunt mici umbre pe plamani si ar fi bine daca puteti sa nu iesiti din casa pana duminica”.  ies bezmetica, uit radiografiile la cabinet, ma intorc, le recuperez. imi trece prin cap sa ii spun ca printre altele, duminica am de alergat 5K la baneasa, dar cred ca nu e momentul. am sa ii servesc vestea poimaine, cand ma duc sa imi dea concediul medical. am de gand sa nu ma intereseze deloc ce zice, ca tot o sa alerg.

ma opresc la farmacie, mai cumpar niste pastile si platesc datoria, apoi las la cofetarie banii pe frisca de ieri … si inapoi acasa. aici … oamenii au lucrat mult si cu spor, noul aspirator rosu toarce incet dar cu folos. pisica se bucura prima data in viata ei ca ma vede - o insotesc sa manance, sa bea apa si restul. apoi mergem impreuna in cusca – dormitor. de unde fugim cam in 30 de minute, caci bate reconditionarea la usa mea magica. costel vede numerele de concurs si nu mai rabda – a obsevat deja si pe usa lui fi-miu de trei ori mai multe – “ce sunt astea, doamna?”. ii spun. incearca sa isi ascunda un zambet si nu poate. “am si eu un prieten, el face d-astea cu bicicleta. e frumos.”

acum stau in celalalt dormitor, cu ceai de musetel si kiwi in farfurie. cei doi sunt foarte atenti, ii aud cum soptesc: “hai mai repede. acum gata, matura, spala, e mult praf, si doamna sa nu mai stearga ea dupa noi; nu mai da acum cu lac din ala, ca miroase; lasa ca mai dam maine, ca au fost prea multe intr-o zi pentru doamna, saraca.” si de-odata usa se deschide: “doamna gata, va lasam in pace azi, aeristi si dormiti, e curat, dar nu strangeti foliile ca doar maine venim la ora 8 din nou”.

doamna zambeste. dincolo e liniste si mult mai curat decat visa, gandind la haosul de dimineata. si lacul ala cu care au dat pana la urma pe o singura usa, nu miroase asa de rau. de fapt, e chiar placut. de fapt, pana duminica mai e o intreaga saptamana in care o sa citeasca si o sa se odihneasca - e prizoniera de lux in casa ei. de fapt, tocurile usilor lucesc deja albe si frumoase. de fapt, doamna si-a platit toate datoriile. a dat chiar si un avans pentru un geam sablat cu floricele “asa, ca niste narcise, daca vreti”. din poza unduiesc vesele contururi blande de flori, nu sunt deloc narcise, dar nu conteaza. dintr-o masina de pe strada se aude cum se termina o melodie de-a belindei carlisle si incepe “bad” al lui michael.

doamna zambeste. mai are multe de facut si de alergat, nu o sa se impiedice acum de niste rumegus, lac mirositor, polizoare sau aspiratoare cu personalitate, dezamagiri sau asteptari prea mari. nici de o pneumonie.

pana duminica mai sunt 6 zile si-n fond la baneasa e aer curat, face bine la plamani.

fleacuri ieftine

azi am trait "pe datorie". cumva, n-am avut banii potriviti nicaieri. la cofetarie nu se putea plati cu cardul (da, bine, poate ca aici era si vina lor). am primit frisca si o sa duc banii maine. la farmacie nu functiona "sistemul-de-verificare-cutare...." si iar nu puteam plati decat cu cash. am primit nurofen si restul listei de medicamente, o sa le duc banii maine. o tanti mi-a dat flori de soc mai ieftin, pentru ca nu avea sa imi dea rest si n-a vrut sa ramana ea datoare, cica-i aduce ghinion! si-n final, la intalnirea cu povestile ... de la un moment dat m-am simtit aiurea, sinuzita isi terminase vacanta si cerea pastilele pe care le lasasem acasa, langa mine fuma cineva niste tigari cu miros extrem de agresiv si-n plus, aveam in paralel pe w'app niste conversatii care mi-au facut foarte rau. ceea ce a rezultat in faptul ca m-am sculat brusc, am zis la revedere si am plecat. fara sa platesc! oh, da...nu am platit nenorocitul ala de suc de portocale. nu costa o avere dar m-am simtit groaznic. am scris fetelor, mi-am cerut scuze... o sa le duc data viitoare niste prajituri, o sa treaca si asta. 

traim "cu-mprumut" si pe datorie cam toata viata. chiar si cei mai darnici oameni au datorii. datoria de a se uita peste umar si de a vedea cine si ce e acolo.  platim vreodata soarele pentru ca rasare? sau iarba cand creste? platim un suras de-al unui strain pe strada, care ne face ziua mai buna? platim increderea si curajul? nu prea. nici nu stim ce-am platit, ce-am primit cadou, ce-am furat si ce-am imprumutat. nu stim cand si ce sa dam inapoi.ne-mprumutam azi de la o dragoste noua ca sa platim ce-am consumat ieri din cea veche. negociem si ne inhamam la alte ipoteci, convinsi ca de data asta investitia va fi buna si o sa recuperam toate pierderile .... ne consideram mari experti in sentimente ca si-n finante ... pana cand intr-o zi ajungem la un faliment fatal si total.

uite de-aia nu o sa imi iau eu card de credit niciodata!

weekend in mijloc de mai

   acum mai bine de 35 de ani, probabil ca intr-un sfarsit de saptamana ca cel de azi, stateam alaturi de bunicul meu, desenand flori si mancand cirese din pomul copilariei mele, care acum nu mai e. bunicu' imi spunea mereu ca prima cireasa de mai trebuie sa fie mancata cu o dorinta pusa in gand. parea ca boaba rosie si dulce avea o putere magica si indeplinea vise. atunci, langa el, aveam soarele in par si gramezi de ganduri copilaresti, care o includeau desigur pe zana - zorilor dar neaparat si o calatorie la nazca.
   acum vreo de 30 de ani, ma pregateam cu siguranta de vreo petrecere. imi lua cel putin doua ore ca sa imi aleg hainele - totul pornea de cele mai multe ori de la cerceii pe care voiam sa-i port si care dictau tot restul: culoarea bluzei, a fustei, a pantofilor. aveam agrafe colorate in par si tot felul de vise, la fel de copilaresti, incluzand o carte de povesti publicata, iubirea vesnica a baiatului din clasa a unsprezecea dar si un concert al lui michael jackson. 
  acum 21 de ani ma pregateam sa-l aduc acasa pe baiatul meu. aveam parul scurt de tot, fara cercei, aveam halate albe si febra laptelui, o frica uriasa si o dragoste infinita pentru omuletul ala minuscul, care abia deschidea ochii si totusi imi strangea mana cu forta. visele erau despre primii lui pasi si despre toate aventurile pe care le vom avea impreuna.

   ieri mi-a luat mai bine de doua ore sa ma pregatesc pentru cursa de azi. mi-am asortat sosetele cu sireturile pantofilor de alergare. am avut cerceii de culoarea tricoului sperantei, potrivit intamplator si cu culoarea ochilor mei. am avut la propriu soarele in par, caci din 10km probabil 8 au fost cu fata catre steaua noastra fierbinte. am alergat cu ochii inchisi, visand la toate cate-au fost si tamaduindu-ma partial de frici, de vina, de pacate si de deznadejde. am regasit bucuria copilareasca de a alerga de placere si nu ca pedeapsa. am gasit timp sa vad oamenii de pe margine si sa bat palma cu ei, sa ii analizez pe alergatorii care se pregateau de semimaraton, sa vad fetite cu fuste roz de tul incurajandu-si de pe margine mamele. am avut chiar indrazneala-aroganta sa nu ma grabesc la km 9, fiindca mi-am spus "cum adica, in 6-7 minute se termina totul?" puteam sa termin mai repede? sigur ca da. sunt multumita de ce-am facut? sigur ca da. ma uit acum la usa mea "minune" care poarta toate numerele de la concursurile de pana acum si vad cumva drumul transformarii mele interioare. si ma bucur cu toate celulele mele de fiecare km facut in fiecare concurs. in niciun vis din toate lunile de mai nu am vazut usa asta. si daca-as fi avut piatra timpului imprumutata putin de la dr. strange si as fi putut sa accesez ca el, peste 14 milioane de posibile "viitoruri", tot nu cred ca as fi ajuns sa-l vad pe asta de azi. si ma bucur, fiindca inseamna ca e cel autentic, cu toate cele meritate, bune si rele, in el.
   intr-un w-end de mai, am terminat inca o cursa de 10km, am facut tortul preferat al baiatului de-acum barbat, care invata in camera cealalta despre amine si reactivi cu nume luate din star wars. 
  intr-un w-end de mai, m-am ridicat de pe un scaun vechi mesterit de bunicu' si,cu toata durerea atroce din glezne, m-am intins sa culeg o lucire dulce si imbujorata, dintr-un cires tanar cuibarit in curtea batrana a bunicilor. am mancat prima cireasa din an. si cu acelasi soare in par si copilarie naiva, dupa foarte mult timp, am indraznit sa-mi pun iar o dorinta. o dorinta adevarata, care se poate indeplini, sau nu. dar care e frumoasa si numai pentru faptul ca a aparut nechemata, timida dar hotarata si misterioasa, ca o linie noua pe nazca sufletului meu.

Viața joacă baschet cu inima noastră. O ridică foarte sus, aproape de tavanul colorat al lumii, o învârte pe-acolo puțin, o amețește cu frumusețea înălţimilor, cu freamătul vesel al oamenilor de jos, cu bucuriile și emoțiile și-apoi … o aruncă la coș. Măcar de-ar face ceva spectaculos și valoros, niște aruncări de trei puncte, vreun slam dunk sau nothing but net. Dar de multe ori ratează, mingea ricoșează din vreun inel ruginit și este repede înlocuită, că doar nu oprește nimeni jocul în aşteptarea unei inimi rătăcite.

   

   E noapte deja, am terminat cel mai misto antrenament din viata mea (de pana acum, indraznesc sa sper). Ma dor picioarele, mainile imi sunt amortite de efort. Ma misc greu. Am gresit iesirea de pe stadion, e chiar intuneric. Se aduna nori de furtuna si bate vantul tare. Sunt doua pisici negre si doi caini care se tin dupa mine. Imi e sete. Sunt foarte fericita, totusi. Si fara sa stiu prea bine ce fac, scot telefonul, apas de cateva ori mecanic … si cand vad pe cine sunt gata sa sun, inchid. Ajung in statie, imi cumpar apa si servetele, beau, ma inec fiindca plang. Ma spal pe ochi cu apa cu bule. Ma ustura. Masinile trec cu viteza. Vine si tramvaiul. Inaintea mea se suie o babuta; e draguta in ciuda faptului ca este extrem de ridata, slaba si un pic adusa de spate. Cred ca este foarte batrana. Imi place ca e imbracata in niste pantaloni bej care-i vin bine, o camasa alba cu maneca scurta si pantofi sport. Se chinuie sa ridice o sacosa voluminoasa. O ajut si evident incepe cu multumirile. Apreciez ca incearca sa nu exagereze, e discreta, vorbeste cat sa o aud eu si nu toti calatorii. Ne asezam pe doua scaune, una langa alta. Imi spune ca e singura de 40 de ani. Ca are prietene multe si un copil plecat departe, doi nepoti care o iubesc foarte mult. Spune ca nu se plange de nimic in mod special, ca de fapt e bine cum e dar ca … totusi nu e bine. Ca sotul ei a murit si ca se mira si acum de ce ea a trait si mai traieste inca. Ca ii e dor de el si acum. Atunci eu ma intreb daca e real ce mi se intampla. Daca ea e acolo langa mine sau vad un fel de reflexie a mea in viitor. Fiindca mai spune ceva ce credeam ca numai eu stiu. E cumplit de greu sa fii singur la necaz. Mi-a fost greu sa fiu bolnava in spital, mi-a fost greu cand nu am avut bani sau cand mi se stricau lucrurile prin casa. Dar pentru toate astea exista solutii. Tu nu stii, dar cel mai greu e sa fii singur cand esti fericit. Cand vrei sa te bucuri cu cineva doar al tau si nu e nimeni. Nu prietenii, nu copiii, nu nepotii. Nu stii ce vreau sa zic, nu? O iau de mana si ii spun soptit ca stiu. Si nu mint. STIU.

   Fiindca si mie imi e cel mai greu cand ajung la linia de finish, nebuna de fericire in ciuda timpului prost, si acolo nu e nimeni care sa ma stranga in brate.