12-0 la Politehnica

 

Draga bunicule, 

unde-ai fost azi, o fi fost 12-0 sau mai mult? Iti vine sa razi si tie??!!  
Sarut-mana, doamna! Portarul lui Venus imi zice mie saru'mana! In ce film jucam?!

Dupa meci am fost sa bem o cafea si sa punem la cale viitorul an competitional.  Avem nevoie de multe. In primul rand, de bani. Cel mai ingrozitor cuvant. De resurse materiale si sufletesti ca sa ducem echipa asta cu bine la finalul anului, fara teama ca nu am cu ce sa platesc arbitrul, medicul, apa de baut sau tricourile. Sunt intr-o situatie inedita, complicata, imi place, ma simt foarte responsabila dar ma tem. Oamenii astia se uita intr-un fel anume la mine, asteapta ajutor pe bune, iar eu ma tem. Imi doresc sa am energie si creier ca sa ii ajut si sa fac ceva diferit si bun pentru ei. Nu vreau sa se piarda. NU si ei. Am pierdut atatea, incepand cu tine. N-am fost in stare sa pastrez  mai mult exact oamenii si lucrurile la care am tinut. Am o sansa noua si ma tem.

Am nevoie de fotograf. 
De teren. 
De un antrenor pentru o echipa de copii. 
De curaj. 

De cineva pe umarul caruia sa pun capul o secunda, cat sa aud "hai, sa vedem ce avem de facut sa fie bine". Am nevoie sa beau un ceai cu cineva care sa imi faca ordine in ganduri si in actiuni. Sa dea la o parte romantismul si frica si sa puna un pic de organizare si optimism in capul meu. Chiar am nevoie de cineva care sa-mi spuna cu dragoste si incredere neconditionata: eu cred ca trebuie sa faci asa, nu cred ca asta e bine, arata-mi unde te-ai incurcat, ia-o pe aici. Cineva care sa ma mangaie si sa ma intrebe unde doare si sa puna un pic de gheata sau de rivanol. Am nevoie de cineva care sa-mi spuna sincer: sunt langa tine, nu conteaza ce faci, o sa te prind mereu, o sa am grija de tine. Am nevoie de un om puternic, sigur pe el, dispus sa imi oblojeasca ranile, doar ca sa ma vada ca-s bine. Am nevoie de un om care sa ma traga din fata masinilor si a albinelor, sa imi lege sireturile, sa-mi cumpere creioane colorate, dar mai ales sa faca din cand in cand, in locul meu, ce e prea greu. 

Am nevoie de tine.

 

de ziua noastra, un film Hallmark

 

Daca tot am avut PCR negativ, am zis sa vin la cimitir. Ma duc spre florie, dupa buchetul nostru de trandafiri galbeni. Acolo, inchis, concediu. Pff, refacere traseu, alta florarie, alt autobuz, ma indispun putin, in fine. Iau un buchet frumos si 3 sticle cu limonada rece, ceva fancy, pentru paznicii de la cimitir. Ma tot gandeam ca uite ce ocol, pierd 30 minute, asta e, asa a fost sa fie.

Urc in autobuz, sunt uimita ca nu e aglomerat, e racoare, e bine. Imi atrage atentia o fata tanara, pe un scaun din spate, e tare draguta, ca un pui pierdut, sta pe scaun rezemata de geam, plange pe tacute, lacrimile ii curg dese si grele. Se tot uita in telefon si plange, din ce in ce mai tare. Stiu ce inseamna sa plangi in public, pe strada, si bluza sa iti fie uda de lacrimi. Cat de tare trebuie sa doara incat sa nu iti mai pese de cei din jur. Cat de tare trebuie sa doara incat sa te ascunzi in spatele unui geam de autobuz. Imi fac curaj, de fapt imi iau curaj de la muntele de petale galbene din bratele mele. Scot o sticla de limonada, altceva n-am, si i-o intind. O mangai pe umar, pe mana, ii zambesc, o secunda imi vine sa-i spun unde si la cine ma duc, dar tac, ca nu-i concurs de necazuri. Ii zambesc si ea e atat de uimita de ce i se intampla si privirea i se agata de mine, o simt ca si cand ar fi pe o margine de prapastie si se prinde cu putere de tricoul meu alb, de florile mele si de ochii mei. O sustin din priviri si din zambet si efectiv simt fizic cum o trag, cum o aduc pe mal inapoi. 

- Doamna, a murit Bunicu'! O strang de mana, stiu ce zice. Apoi se uita la sticla, vede pe eticheta ce e si pur si simplu i se face soare in ochi si pe buze. 

- Bunicu' imi facea mereu limonada, vara, cand era cald.

Nu zic nimic, dar ne intelegem, noi sau ingerii nostri. Fiindca e atata pace in ea si in mine si suntem atat de legate, ca mi-e frica sa ma misc. Ma retrag totusi, ea se uita din nou in telefon, dar nu mai plange. 

Peste 2 statii  cobor, ea ma cauta din priviri, imi face semn, eu ii transmit un sarut fluturat si ea imi arata o inima pe geam. Nu stiu unde se duce si ce va face, dar poate nu degeaba a fost nevoie sa schimb traseul planuit. Cu tot sufletul meu vreau sa fie bine.

Nu stiu cine cu cine a vorbit acolo, de fapt.  Dar stiu ca de aniversarea asta n-am fost singuri, ca lumile astea ale noastre s-au atins cumva, intr-un autobuz, intr-o limonada, in niste iubiri mari si un buchet de trandafiri galbeni. 

Brasov #2

Alta fantezie de-a mea a fost sa ma duc la teatru. Nu mai stiu de ce, de mica, mi-a ramas in cap teatrul Sica Alexandrescu, ceva din povestirile bunicilor si din interviurile marilor actori. Si iar ma simteam exclusa dintr-un grup privilegiat, care ii poate aplauda piesele. Nu prea ai timp de teatru in concediu, nu se potrivesc orele si nici biletele. Am cautat cateva zile sa cumpar, gasisem o premiera - comedie, platformele online nu m-au ajutat, am renuntat. Dar n-a renuntat teatrul la mine si m-am pomenit cu un bilet, aterizat in palma mea ca un fluture  poznas. Am cumparat flori pentru frumoasa actrita care m-a "strecurat" printre norocosii avanpremierei. O minune de spectacol. O bomboana de ciocolata, cu o umplutura sofisticata, un pic dulce, un pic amara, decorata ici-colo cu cate un colt de zmeura parfumata, cu cate un colt de lacrima dar si de ras cu buzele agatate de cercei. In jur spectatorii aplaudau din tot sufletul, aici oamenii isi dau voie sa se bucure, nu le e rusine sa strige "bravo". 

Uite asa am mai bifat o extravaganta. 

Brasov#1

 

Am ajuns dupa un drum zapacitor, in prea mult cald si prea putin aer. Cobor din tren si-s uimita ca stiu unde e statia, cum sa cumpar bilete, in ce autobuz sa ma urc, unde sa cobor. Cand eram mica imi imaginam ca cei care stateau fix in locurile "populare", embleme ale orasului, sunt speciali. Nu ma  gandeam la bani, nu stiam cum e cu astea, dar imi ziceam ca tre'sa aiba vreun permis ceva, de pot sa stea in "buricul targului". Imi doream si eu, fara speranta.  Azi stau fix in Piata Sfatului, intr-una din cele mai vechi si misto case. Cadou pentru fetita de 5-8 ani, care a alergat mult si si-a julit genunchii de zeci de ori pe vara. Si m-a pregatit pentru concursuri.

Imi ridic kit-ul de alergare, copiii voluntari sunt atat de draguti ca-mi vine sa-i pup si sa-i dau fiecaruia o ciocolata. Bunatatea iese prin toti porii oamenilor astia si ii face frumosi.  

Sunt fericita ca-s aici. Vacanta de la ganduri grele.