cum am aflat ca imi trebuie ochelari

de cand sunt, ma tem de goange. gandaci, omizi... cam orice are picioare multe, aripi si bazaie, zbarnaie, fosneste...deja simt rece pe sira spinarii. vecinii stiu, au aflat asta the hard way. adica din urletele mele in miez de noapte. cu cat picioarele sunt mai multe, cu atat strigatele mai spectaculoase. si evident, daca exista vreun piciorus de gandacel in casa, eu si nimeni altcineva o sa il vada prima.

azi am stat pe balcon o vreme, am deschis chiar si plasele pentru 5 minute, am zis ca nu risc mai mult. am terminat de baut cafeaua, am spalat paharelul, m-am mai sucit un pic si cand vad pe un colt de masa ceva ca o firimitura... ca ma si gandeam, de unde coaja de cozonac, ca s-a terminat de 3 zile. dau sa o iau, intind mana, dar cineva are grija de mine sau de vecini, nu stiu. mi se opreste palma si zic: hai sa iau o hartiuta ceva, o avea zahar sau ciocolata, sa nu ma murdaresc. nu era cozonac. era o gargarita galbena cu puncte negre. 3-4 mm totusi, indeajuns de mica si inofensiva.
surpriza iscata - sa confund un gandac cu o prajitura? - a fost umbrita de spaima ca nu mai vad bine si ca am nevoie de ochelari.
si  bocesc dar nu stiu exact de ce: ca-s o baba chiora, care a pus mana pe un gandac sau ca intr-adevar acolo nu era cozonac, ceea ce inseamna ca a trecut Pastele si luna aprilie. 

your first race of this year

azi m-a trezit un reminder de eveniment, 10K - your first race of this year.

asa am realizat grozavia momentului, cu adevarat. stiam ca s-a amanat, am primit mail cu asigurarea ca am locul rezervat pentru o data care va fi comunicata ulterior. atunci speram sa fie in iunie, asa ziceau; acum nu mai cred ca o sa fie anul asta. daca astia nu permit decat nunti de 8 persoane pana in octombrie, cum o sa ne lase pe noi sa alergam - niste mii bune pe strazi, transpirand si tusind, sufocandu-ne umar la umar??

asa am realizat cat de dor imi este de drumul dupa kit-ul de concurs, de numar, de emotie, de vuietul de la start, de durerea de picioare, de setea salbatica si de finalul eliberator. imi lipseste zilnic sa ies pe strada dar acum ...just the next level.
si m-am gandit: asa, bun, deci ce facem? stau sa-mi plang in pumni? ca aveam deja un nod in gat. arunc cu vreo 3 pahare in peretele casei de vizavi? ca a facut cineva asta. tot cautand un happy end in toata aceasta mizerie, mi-am pus un tricou de anul trecut, pantalonii, sosetele si pantofii de alergare, pantofii noi, care ar fi trebuit "incalziti" din martie pentru cursa de azi. m-am urcat pe stepper si mi-am infipt ochii departe, in norii moi de pe cerul albastru, printre frunzele nucului de la geam. am tras de mine 26 de minute, pana m-au durut destul picioarele. pulsul nu mi-a crescut suficient, dar atat s-a putut. am facut dus, mi-am dat cu crema speciala de "dupa alergare" si am avut un fel de surogat de dimineata in miscare.

 sa nu mai spunem ca unghiile mele de la picioare sunt toate albe si curate. s-a dus orice urma de mov si de batatura, nu e corect. erau medaliile mele, munca mea, ma bucuram sa le vad asa strivite, invinetite si chinuite. imi trebuie un plan. trebuie sa-mi castig inapoi km si basicile din talpa si sa le vindesc in schimb pe astea de pe creier si de pe suflet.

obiceiuri noi, doruri vechi

Am tot felul de noi obiceiuri si preocupari noi.

Ma trezesc si fac 5 minute de inviorare. Beau un pahar cu apa si zeama de lamaie.

Inainte sa pun de cafea, o trezesc pe prietena drojdia. Fac zilnic  ceva – paine, placinta, chifle, cozonac, rulada … mi-am amintit ce mult imi place sa coc aluaturi, m-am lasat din lipsa de timp dar as vrea sa pastrez de-acum bucuria asta.

Imi fac unghiile cu oja, zilnic. Asta pentru ca imi place la nebunie sa am unghiile colorate – de cand eram mica, mica, mica – dar am niste degete si unghii urate, urate de nu pot iesi pictata pe strada. Acum ca stau in casa, ma joc.

Daca tot nu-mi mai comand rochii – chiar, de ce ? – mi-am luat masti de bumbac, un set asortat, cu floricele si bulinute. Fix tara arde si baba …

Ma gandesc la parcul Herastrau ca la ceva din alta tara, iar Iasi, de exemplu, mi se pare mai indepartat decat luna. Nu stiu ce m-am fixat asa pe Iasi, cred ca vacanta de vara – daca o fi – o sa mi-o petrec acolo.

Adorm cu castile in urechi, seara de seara ascult povesti sau teatre vechi. Nu cred ca asta o sa imi treaca. Nici nu vreau.

Ma dor oasele, ochii ma ustura si pielea s-a uscat. Nu m-am saturat de stat acasa  - si mi-e dor numai de alergarea de dimineata. A, bine, poate si de Paris. Si de tine. 

in Vinerea Mare

  Si cel mai mult azi imi amintesc de bunicu’ asa cum imi povestea el despre Iisus, bland, clar si optimist. Si de mana asprita de munca a bunicii, de care ma agatam ca sa ne ducem sa trecem pe sub masa, la biserica. Masa era uriasa pentru cei 4-5-6 ani ai mei si impodobita cu mormane de flori. La finalul prohodului acestea se imparteau si eu ma rugam mereu de mam’mare sa ramanem ca sa luam si noi macar un fir; nu stiam ce ne-ar fi picat, era "random" si curiozitatea mea era uriasa, dar si gandul ca floarea aceea nu era ca oricare alta, ca statuse acolo intre toate rugaciunile si minunile pe care nu le cunosteam dar le simteam. Ea ma vedea obosita, motaind in stranele inalte si ma ducea acasa. Dupa multi ani, am reusit sa stau pana la final si sa aduc in casa un fir de liliac, sau o lalea sau o narcisa. Si mereu ma gandesc la ea, in timp ce le pun in apa.

  Si-n Vinerea Mare mi-e dor de toate acele primaveri din curtea mea, de pomii infloriti, de albinele si gandaceii care ma faceau sa tip si sa caut bratele bunicului. Ma doare dorul asta, ca o gaura fizica undeva in spatele coastelor. Nu tin minte pregatirile in bucatarie, mancarurile si nici altceva, doar ca era lumina si cald, era un zambet mare peste toata curtea. Eram fericita si simteam ca e o alta fericire, speciala si de aceea ma duceam timida si rusinata in casa, in fata unei icoane mici si doar ma uitam la ea, stiind ca Dumnezeu stie ca-i multumesc si ca sper. Am dus-o cu mine peste tot unde am stat. In fata ei m-am rugat sa nu moara bunicu’ atunci cand era bolnav. M-am rugat ca ursul meu de plus sa se faca viu si mai apoi, cand mi-a venit mintea la cap, sa am o sora. M-am rugat sa am curaj sa iubesc in continuare, fara gelozie si fara rautate, atunci cand am fost ranita. Am cerut sa am un copil, m-am rugat sa nu-mi fie frica, sa nu plang, apoi sa plang, sa am puterea sa nu dorm ca sa nu pierd nicio secunda din viata omului meu, din viata care i se scurta si eu o scapam printre degete … Am vrut sa nu mai vreau sa inteleg, sa nu ma mai intreb, sa pot sa fiu iar ca atunci cand eram mica, sa stiu ca Dumnezeu stie de mine, chiar si cand eu nu mai stiu - sau mai ales atunci.

Azi e prima data intr-un lung sir de ani in care stau in casa si in nicio biserica nu se afla mesele inalte pline de flori. Vazele mele sunt goale. Sunt singura si mi-e dor, mi-e greu, e frig si e intuneric. Ma asez in fata icoanei mele vechi si pentru cateva secunde e lumina, pomii sunt infloriti, ma joc cu soarele si sunt fericita.

Minunile vin cand le ceri. Chiar daca uneori nu le meriti - sau mai ales atunci.

cheia fara usa

  am facut semi-ordine in cele doua sertare in care nu e niciodata ordine. am si aruncat cate ceva, am sters praful, am pus un strop de ulei esential de menta in cate-un colt... si gata.
  am gasit carti vechi si fete de perna brodate de o matusa care nu mai e.
am gasit lingurite aduse din prima vacanta a mea de "femeie maritata". am gasit artificii de craciun, doi pioni verzi de la un "nu te supara, frate". m-am zgariat intr-o sarma care tinea prizoniere vreo 3 chei, langa un carton ce indica sec "usa bloc spate". stiu clar usa aceea si mai stiu ca de atunci s-au schimbat macar vreo 4 randuri de usi si mult mai multe incuietori. erau bune doar de aruncat. si desigur, le-am pus inapoi cu grija, cine stie din ce trecut sau viitor ma va vizita careva, cautand una din ele. nu puteam sa risc.

  de aia e greu sa faci ordine impecabil, in sertare si-n viata. arunci ceva, pastrezi altceva, tusesti de la praf, te ranesti in chei care nu mai descuie nimic decat amintiri si greseli, intrebari si sentinte. te-nvarti in jurul acelorasi cuie si speri sa-ti mai tina adunata viata o vreme, de dragul lui, de dorul lui.

  caci si dorul tot dragoste e. si uneori ti-e destul.

si primavara trece fara s-o atingem

Avem 4 saptamani de cand stam in casa, ascunsi de un fel de pacaleala, de o umbra care ameninta sa ne sufoce, la propriu. Nu stiu ce simt, desi sunt plina de trairi, tresariri; tremur si am un nod in gat permanent, ma razvratesc si apoi pun capul in pamant, fara vlaga.

O zi citesc povesti despre cei care nu scapa de boala si despre felul in care plamanii le cedeaza si ei se fac mov, constienti fiind ca mor fara oxigen.

O zi citesc despre batranii care se fac bine la 90 de ani.

Despre doctorite mame singure, aflate de saptamani la terapie si cu viata atarnand de un strop de oxigen si de lacrimilor copiilor ei singuri acasa.

Despre donatii mici facute de corporatii mari si despre gesturi mari facute de oameni simpli, cu inimi curajoase si smerite, mici.

Vad cum trece primavara pe langa geamul meu si ma gandesc ca niciodata nu am auzit atatea pasari in amaratul asta de molid.

Vad cum pantofii mei de alergare se sprijina blegi de un stepper ieftin, amplasat pe balconul devenit gradina, pivnita, cámara, sala de sport si cabina telefoníca.

Strazile sunt pustii si vantul fuge liber, el n-are nevoie de masca. In jurul pranzului, batrani singuri trec de colo-colo, cu sacose mici de bumbac, cu manusi si fulare la gura. Au voie sa iasa putin, sunt sub un asediu de neconceput pentru anii lor, ingenuncheati de frica, de singuratate, de misto-ul tinerilor si de lipsa de organizare a tuturor celor din jur.

E un pol de optimism si glume ( uneori exagerate) si unul de disperare si plansete ( uneori exagerate).

In mijloc, o mare de oameni debusolati, incercad sa fie in rand cu ceilalti, sarind ca acul seismografului intre aceste extreme. E greu sa fii singur, sa fie soare afara si 19 grade si tu sa stai in casa. E greu sa faci curatenia "aia mare" de Paste stiind ca la masa o sa fii unul sau cu noroc doi – trei. E greu sa uiti de biletul spre tarile calde sau de curtea bunicii, de dealul plin cu corcodusii pe care nu o sa ii vezi infloriti anul asta. E greu sa nu te certi si sa nu urli la cineva, iti vine sa strigi celui de sus cand de fapt ar trebui sa-l rogi sa te ajute sa crezi in el si sa taci fara sa mai intelegi. E greu sa fii om intr-o lume care dincolo de poleiala donatiilor de « show-off », se sufoca sub egoism si sub nepasare.

Si totusi azi, din bloc a iesit o fata tanara in rochie galbena si a stat 3 minute de vorba cu un baiat aflat pe o motocicleta cu un sac galben Glovo, in spate. Si totusi azi, doi oameni s-au tinut in brate si s-au sarutat. Dincolo de orice frica si interdictie, iubirea gaseste un drum.

Mi-e dor de tine, oriunde esti. Soarele rasare si luna la fel. E primavara, florile miros a verde si a zambet, ciresele se formeaza, fluturii se joaca, din parcuri lipsesc oamenii dar nu e pustiu. E vremea albinelor si-a florilor, a tacerii si a lucrurilor simple.  

Mi-e dor de tine, oriunde-ai fi. Gaseste-mi un drum.