Tristețe, singurătate. Mânie, nervi, greață, dispreț … toate
duhurile rele mă năvălesc și mușchii mi se crispează, până și inima se întreabă
dacă are sens să mai bată. Apoi:
Bine, deci de asta îți trimit eu soarele în
fiecare zi? De asta te-am suit în avion și în toate turnurile pe care le-ai
găsit în Valencia?
Mă uit în jur, nu văd pe nimeni. Suspin. Lacrimi. Frig și
neputință.
Serios? Ți-am dat tot ce-am știut eu că e mai bun pentru ține Ai ploi și curcubee, ai cafea și pantofi de alergare. Ai muzică și povești. Ai curtea aia în care căutai comori.
Ai pereții inimii plini de tablouri.
O dojană șoptită, înmuiată în miere. Mi-e rușine.
N-am putere, răspund fără să știu cui. N-am putere, n-am răbdare, n-am cum,
n-am cui
și n-am de ce.
Pauză. Aștept ca și când îmi aștept sentința la viață.
Mă ai pe mine. Răbdarea trebuie s-o găsești
singură.
Un fulg de lumină albă îmi trece peste palme. Îl văd dar nu pot să-l
apuc. Nu încă.
