E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

30 octombrie 2014

fara cuvinte

cuvintele tale sunt altfel.
atunci cand nu se aud, ele se scriu singure direct la mine in obraji, in inima, in amintiri, in presimtiri. cuvintele tale, cand nu-s cuvinte, sunt ca dungile de pe-o trecere de pietoni, desenate pentru ca sufletul meu sa traverseze in siguranta cumva, desi alearga bezmetic si neregulamentar dupa dragostea ta.

29 octombrie 2014

ca sa mergem inainte

dincolo de zapada nebuna de octombrie, dincolo de noaptea furioasa care vine prea repede, dincolo de durerea unei glezne zdruncinate de prea multa forta si incapatanare,  dincolo de ceata care coboara fara zgomot, pipaindu-ne sufletul cu niste labe grele si reci si infricosAndu-ne, ce bine ca totusi s-a petrecut  
invention of love

http://m.youtube.com/watch?v=PTdzCAGH3lU

Etichete: ,

24 octombrie 2014

camera secretelor



 in copilarie citeam povesti in care tanarul print sau micuta printesa aveau intreg castelul la dispozitie, mai putin o camera.

totul era accesibil, dorintele indeplinite instant, nimic nu era interzis sau ascuns – cu o exceptie. camera incuiata, de care toate mamele, doicile, regii si sfetnicii se temeau. “nu intra acolo” spuneau ei, dar copiii stateau numai cu gandul la ziua in care holul va fi  suficient de pustiu iar ei suficient de inalti ca sa apese pe clanta. desigur, acolo se ascundeau cele mai negre pericole si remuscarile tarzii pentru momentul de nebunie nu ajutau la nimic, toti treceau prin fel de fel de peripetii … si pana la urma totusi gaseau un happy end. am trecut acum cateva zile pe langa aceasta usa si greu m-am oprit sa incerc clanta. am facut o fotografie si m-am gandit toata ziua ce-o fi acolo. a doua zi, curiozitatea m-a adus intr-o asa stare incat - pregatita sa intampin orice uragan, aratare cu multe picioare sau vreun paznic morocanos, sperand sa gasesc poate un pasaj secret catre o lume fantástica, vreun depozit de jucarii, o gradina interioara sau macar o cámara cu dulciuri – am apasat pe clanta.


si evident, am avut dovada ca viata nu e ca in povesti. usa era incuiata asa ca eu am scapat cu viata.

acum multi ani am vazut prima data filmul notting hill. un mic cliseu, care totusi mi-a placut mult. ca o briosa aramie pudrata cu zambete. ca o cana de cafea aburita de umba unei lacrimi. de atunci am ramas in gand cu strada aia, cu ideea fixa ca la un moment dat trebuie sa ma duc si eu acolo unde s-a petrecut adaptarea magic-urbana a povestii cenusaresei, inversata si modernizata. mi-am pus in casti melodía filmului si am iesit la suprafata dintr-o statie de metrou urata, asteptand sa intru in lumea de dincolo de usa imaginatiei mele.

si evident, am avut dovada ca viata nu e ca in filme. strada era mica, trista, batranicioasa si demodata. din pacate era cam ultimul loc in care m-as fi putut simti macar  doua minute “a girl standing in front of a boy, asking him to love her”. m-am intors la strazile mele si am revazut filmul.

16 octombrie 2014

litera A


 invata iar sa ma privesti in ochi cu-adevarat, daca ti se pare ca ai uitat.
 aminteste-ti ca ploaia de octombrie nu ne strecoara paracetamol in buzunare, ci doar motive sa ne strangem in brate mai tare.
 aminteste-ti ca mana mea are degetul mic prea mic si ca inima mea e prea inima, ca noi suntem prea noi si ca dragostea e prea dragoste.
 invata despre mine iar, incet-incet. nu-i greu, doar sunt prima litera din alfabet.

Etichete: , ,

13 octombrie 2014

o doamna din autobuz




    intr-un autobuz prea aglomerat, se urca la un moment dat o mama cu doi copii. baiatul mai mare, carliontat si vesel-serios, imi aduce aminte de al meu. fata e micuta, o printesa urbana in pantaloni grena, haina pufoasa alba si ghiozdanel cu pisici. cum eu stateam jos, m-am bucurat sa ii dau locul fetitei si sa ma uit sugestiv la veciunul meu care s-a decis imbufnat sa se ridice si el pentru baietel. si au inceput desigur foiala si discutiile. fetita isi ridica ostentativ maneca hainei, asa incat eu sa vad bratara ei.
ma prind si o laud:
eu – am vazut bratara ta, e foarte frumoasa.
ea – si normal ca e frumoasa, ca mi-a adus-o mama dintr-un loc special.
el – si mie mi-a adus mama foca asta. nu mai are mustati, dar o sa i le cos diseara.
eu – e tare vesela si draguta foca ta, ar merita sa ii repari mustata, dar tu stii sa cosi?
el – da; dar ce e asa incredbil, ca doar am invatat la bunica...
eu – bravo tie, foarte bine. cati ani ai?
el – sapte ani, ma duc la scoala. am luat si o bulina galbena azi, ca am fost cuminte, dar i -am dat-o ei, ca e sora mea mai mica.
eu – e foarte frumos, e ca si cand i-ai fi facut cadou un soare mititel, ca sa ii aduca lumina si bucurie, de la tine.
ea – si eu am cinci ani trei luni. adica si patru. nu stiu de ce sunt importante lunile sa le spui cand te intreaba cati ani ai, ca pana le invat, se schimba.
eu, fara replica, doar zambesc.
un domn intreaba cate statii mai sunt pana la „calea mosilor” si baiatul intreaba evident de unde vine numele asta. mama ii spune ca nu stie de ce, imi permit sa le explic eu, un fel de mica inventie caraghioasa plecata totusi de la o realitate, asa incat sa inteleaga si sa se amuze. ii spun ca uneori in vechime se facea in apropiere un fel de parc de distractii, unde se vindeau dulciuri, placinte, jucarii si se montau calusei si leagane. doar ca cei care vindeau biletele erau mai batrani (caci tinerii erau la serviciu) si ca a ramas numele de „la mosi”. cei doi rad si eu incep sa simt un nod in gat. mama le spune sa multumeasca si cea mica are curaj sa silabiseasca roz: „muuultuuumiiiim, doamnaaaa”!
apoi fetita continua:
      doamna, si bratara ta e frumoasa!
nici nu mi-am dat seama ca se uita atent sub maneca mea si a zarit firul rosu de care atarna un fluturas, un cadou de la baiatul meu. intre timp isi fac loc sa coboare si ea se ridica de pe scaun. de sub carliontii blonzi ii lucesc doi licurici zanatici, in  obraji ii infloresc doi trandafiri, in autobuz vine vara. fetita este pe jumatate intoarsa catre mine dar o tine strans de mana pe mama ei,  se framanta nelinistita, sta cu ochii verzi infipti in ochii mei verzi si pana la urma isi aduna tot muntele de curaj de care e nevoie ca sa sopteasca destul de tare ca sa o aud:
       pa, la revedere. si tu esti frumoasa, doamna! 

si pleaca chicotind, lasandu-ma in urma, cu soarele in suflet, cu roua in ochi  si cu un curcubeu in inima.

Etichete: ,

12 octombrie 2014

despartiri si regasiri




  de multe ori trebuie sa trecem prin felurite despartiri si de multe ori e trist. dar daca suntem suficient de puternici, daca reusim sa privim inginereste despartirea ca pe o trecere dintr-o stare de agregare in alta, poate le-am putea transforma intr-un fel de regasiri. 

unii oamenii se despart de casele lor, de orasele lor mici ca sa caute o alta viata in unele mai mari si mai frumoase. uneori sunt fericiti si stralucesc precum soarele in cea mai frumoasa de zi de primavara. uneori ei sunt tristi, dar se tem sa treaca printr-o noua despartire si raman atarnati ca mustele in plasa unui paianjen asteptand o boare de vant care sa ii elibereze. de multe ori nefericirea ii devoreaza inainte sa poata scapa.

unii oameni se despart de carierele lor frumoase si iau drumul de la capat in mijlocul vietii, lasand un job ca sa gaseasca o pasiune, calauziti de un gand vechi ascuns dar nu uitat, incep o viata noua, poate periculoasa, poate linistita dar sigur plina de promisiuni frumoase precum zambetul unei fete de 18 ani. 

unii oameni se despart de alti oameni doar ca sa realizeze ca le este mai bine singuri. unii oameni se despart de alti oameni doar ca sa realizeze ca nu ar fi trebuit sa plece niciodata si abia atunci isi leaga drumurile si destinele cu adevarat. 

“impreuna” este doar o stare de spirit. ca si “departe”. ca si “prea tarziu”. “te iubesc” este o stare sufleteasca, o alta stare de agregare pe care nu fizica sau chimia au descoperit-o, ci o inima care a avut curaj sa alerge intr-o zi de toamna printr-un parc cu conturul de 6km. depinde de noi in ce fel privim despartirile si daca vrem sa le transformam in regasiri. eu mi-am regasit azi un pic de curaj, un pic de tinerete, ceva dragoste si putina tristete.

Etichete: ,

11 octombrie 2014

semafoare pentru ganduri


  asa cum exista mersul trenurilor sau al avioanelor, ar trebui sa existe si mersul oamenilor. ca sa stii ce trebuie sa faci, pe ce traseu sa apuci daca vrei ca in drum spre serviciu, facultate sau dentist sa treaca pe langa tine o tanara sexi, un  motociclist in haine de piele, o mama frumoasa cu baiatul ei mergand la gradinita, o batrana ca Sfanta Vineri din povesti care sa-ti dea iarba fiarelor sau vreo potiune magica si sa te faca invizibil o ora sau doua. sa mai existe mersul viselor, al cantecelor, al anotimpurilor, al intrebarilor fara raspuns... si mai ales ar trebui sa se reglementeze mersul gandurilor mele, care se plimba de la o vreme cam haotic, poposind prea mult in preajma ta, precum copiii in fata vitrinelor cu dulciuri si jucarii, in decembrie.