final de februarie

 Nu-s tristă. Nu-s fericită. 

Sunt doar suspendată, pipăind un anotimp nou.

Aștept o mână care să mă tragă înapoi.

O mâna care să mă împingă înainte.

Aștept dezrobirea sufletului,

Și leacul care va să vină pentru noi.

adu-mi Ghiocelul, te rog!

in jur apar din ce in ce mai des ghiocei. mai frumosi decat orice floare prin faptul ca-s puternici si delicati,  inteligenti si liberi, decid singuri unde si cand sa creasca, oricat ai vrea sa-i cultivi tot le e mai bine in pajistile pustii, in pamantul neingradit de legi omenesti, sub soare, vant si zapada.

pana nu le este greu - frig - intuneric, nu infloresc. fara miros si fara culori fancy, fara involburari moderne si luciri hipsteresti, cu capul rasucit catre pamantul mama, clipesc indragostiti de cer.

am si eu cateva idei fixe.
desi sunt moarta dupa inele, nu mi le cumpar niciodata singura.
desi iubesc ghioceii, pe primii din an nu mi-i cumpar singura.
stau cuminte si pana acum, in fiecare an, intr-un fel special si-au gasit drum catre mine. 

Ghiocelul. primul, chiar si numai unul. 

astept ghioceii si invierea inimilor, 

stand pe linia vietii din palma iubirilor.

ce mult l-a iubit

 sa fugim impreuna in lume, ii spunea el, iar ea chicotea zambind alb, cu ochii deschisi fara griji, cum sa aiba griji cu el de mana, cu el avea numai veselie, iubire si forta, ea putea sa miste lumea si grijile pentru el, avea sa darame piedicile intr-un cutremur benefic, fiindca el avea nevoie de ea si ea avea nevoie de el, altceva nu mai conta, cui sa mai ceara voie, ce sa mai astepte, sa fugim i-a spus si ea si au ras  amandoi, punandu-si palmele unele langa altele si el i-a facut un inel din iarba si ea i-a spus ca-l iubeste si el dadea din cap alintandu-se, cat de mult intreba el si ea inventa unitati de masura noi, astronomice, radeau si el era fericit si ea era fericita de fericirea lui, pana cand brusc lumina a inceput sa scada si mainile sa li se piarda, el se temea acum de ceva si fara energia din zambetul lui ea pierea incet, apoi din ce in ce mai repede, ce mult te-am iubit a mai spus ea, sa nu ma uiti a mai spus el si o oglinda a crescut intre ei, se tot cautau si nu-si dadeau seama ca fiecare locuia in celalalt deja, ca se puteau vedea unul in ochii celuilalt, salveaza-ma voia sa-l roage ea dar era prea tarziu, ce mult te-am iubit, spunea ea, ce mult m-a iubit aflase si el dar era prea tarziu, ce mult s-au iubit murmura ploaia, de ce n-au ramas amandoi intrebau copacii, le-a fost frica a murmurat si vantul, intr-un tarziu.

Îmblânzește-mă, a zis vulpea

- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
- A-ţi crea legături?
- Desigur, zise vulpea. 
- Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume.

Dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina.

Moon Pie

 

    Nu te faci bine de pojar îmbrăcându-te într-o salopetă lucioasă. Ascunzi bubele și febra, dar ele-s acolo. Dezbracă-te, acceptă boala. Ești urâtă acum, ai febră acum. Nu-ți plac siropul, algocalminul, statul în pat. Nu simți gustul ciocolatei, cafeaua îți face rău, parfumul preferat nu se mai simte din spatele mirosului de transpirație și de spirt medicinal. Dar știi ceva? Pojarul trece doar dacă admiți că-l ai, iei pastile și taci. Te faci frate cu doctorul până treci febra. Apoi pui frumos Hoka cei noi în picioare și-ți vezi de viață. Pojar n-o să mai faci, este once in a lifetime. Dar orice altceva va mai veni - știi că poți să lupți și să treci. Or die trying, just not before.

cum să arăți că ceva crește când de fapt scade?

 
E seară și eu sunt nemâncată și nedormită, fac și refac grafice, aproape că încep să mă amuze plăcintele astea și coloanele, le schimb culorile în speranță că voi găsi o concluzie deșteaptă care să  m-a ajute să închei ppt-ul onorabil, dar concluzia nu-i și la urma urmelor cum să arăți că ceva crește  când de fapt scade?

Nu mă simt bine, nu am mâncat prea mult zilele astea ( oglinda m-ar contrazice, ea știe că-s grasă dar cine o bagă în seama?) nici somn bun nu am avut, nu mă mir, doar constat, ca un researcher care spune concluzii nu dă soluții. 
Și din mijlocul acestor multe cifre și stare de pisică plouată mă trezesc cu dor de citit, de vin fiert și lumânări, de-o vacanță cu cineva drag și nevăzut demult sau poate cu cineva necunoscut sau cunoscut și uitat, cineva de pe o altă planetă, într-un loc cu soare și nisip cald și mă gândesc ce legătură au astea între ele și mă ridic și caut o carte de Anna Gavalda, fiindcă mi-e dor de sentimentul pe care l-am avut când citeam “ensemble c’est tout”, căci era tot iarna și frig și în casă era lumina multă și râsete de copii și un lego mare albastru început și neterminat și ghiozdane de făcut și pachețele pentru a două zi. Și mi-e ciudă că acum am atat timp liber cu care nu știu ce să fac util și mi-e trist și dor de vremurile în care pur și simplu zburam între îndatoririle de mamă și soție și cât de bine mă descurcam și habar n-aveam atunci că e bine, nici cât de greu îmi va fi să nu mai fiu utilă nimănui și cât de ucigător că nimănui nu-i e dor și nu mă-ntreabă nimeni când vii acasă, iubita, când vii acasă, mami, că ne e foame și vrem să ne uitam toți la ice age. Și mi-e rușine să mă gândesc că nu știu dacă aş mai putea acum și îmi vine să plâng  fiindcă știu că aş putea și asta și încă multe altele și nimeni nu-i aici să vadă că știu să cos, să fac ciocolată, că știu să fac lecții și să fac patul și să fac dragoste și cafea diminețile și să mă dau cu rimel și ruj în timp ce pun cașcaval  între cele două felii de pâine prăjită și copilul se face mare și are cămașă și cravată și bărbatul așteaptă să mă ducă la serviciu și să îmi pună melodiile noastre frumoase în mașina în care se simte mereu miros de mare, indiferent de anotimp. 
Și din nou îngenunchez pe covor, că în atâtea alte seri, și am în pahar 2 cm din ultimul vin făcut de tata, e acru deja și eu plâng încet cu vinovăție fiindcă iar l-am visat și-i spuneam că-l iubesc și îl rugam să nu moară, dar el zâmbea trist și zicea n-am ce face fata mea, aşa trebuie. Și plâng furioasă fiindcă iar l-am visat pe bărbatul care mi-a promis că n-o să mă lase niciodată singură la greu și că o să fie cu mine mereu dar iată că nu e aici și poate că nici măcar el nu mă mai iubește - ba da, mă iubește, azi noapte l-am visat și pe el și mă întreba dacă vreau să mă mărit cu el încă o data și eu i-am spus că nu m-a cerut nici prima dată, cum să fie acum a două oară, poate e și asta un indiciu, că dacă nu mă cere nimeni în lumea asta măcar să mă ceară în - și pentru lumea cealaltă, cui mai fac eu umbră aici, cu cine mai fac puzzle și cui îi mai explic eu despre substantive și despre aria triunghiului, o să vina poate alți copii da, știu, o să vină și zile vesele și cântece și alergări și lume care să-mi zâmbească dar acum aici e liniște și trist și nu pot să mă păcălesc că mi-e bine, nu pot să nu mă gândesc că locul meu e greșit ales aici, că aleg greșit zi de zi. Arăți mai bine ca acum câțiva ani mi-au zis, da, poate sufletul meu e de fapt un Dorian Grey, poate fiecare gând prost și leneș, fiecare gând prea îndrăzneț și obraznic taie adânc în sufletul care zâmbește prefăcut din spatele unor ochi care clipesc prea des, ca să nu vadă minciuna care se umflă zi de zi, gri și periculoasă, sufocându-i. 
 Și dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici colo” şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi imposibil. (Matei 17:20) dar se vede că n-am credință nici cât umbra seacă a unui bob de muștar sau de speranță, aștept o pedeapsă ca pe-o izbăvire, îmi zic că nu pot să sufăr și să plâng mai mult și ei râd de mine, se-ghesuie peste mine reci și negri, cu gheare mudare, o să vezi că poți mai mult râd ei, o să ne întrecem între noi și o să poți mai mult, că n-ai unde să te duci, ușile se închid după ora opt seara, nu contează ce faci ziua, nu contează cât de corect răspunzi, ușa se-nchide seară de seară, și crezi că mâine e altfel dar e doar un mâine gol și apoi e din nou pe mâine, cerșești cui nu trebuie lumină pentru noaptea ta. 

La urma urmelor, cum să arăți că ceva crește când de fapt scade?