Inca 22 km.
Ultima seara inainte de Compostela.Basici de tot felul, dureri de tot felul. Mari, mari. Buze crapate de vant, de ploi si soare. Buze crapate de viata. As putea sa inchid ochii si sa-mi imaginez ca ...dar nu, nu inchid nimic, nu imi imaginez nimic. Pe Camino se merge drept, cu ochii deschisi. Pe Camino al meu nu ma saruta nimeni. E simplu. Es real.
Ceasul mi-a zis la un moment dat ca fac prea mult efort si sa iau o pauza de 26 de ore. Am ras de el, da, poate de luni incolo.
Totusi, iata-ma facand o pauza. La O Pino, unde nu e oras mare, doar o strada cu cateva hoteluri. Nu am unde sa ies nici dac-as vrea / putea. Nu magazine, nu monument, nici macar cimitir sau fantana.
Am mancat o prajitura cu cafea - ciocolata, stau de 2 ore pe canapea, cu picioarele ridicate si nu fac nimic. Stau. As adormi cu obrazul pe un umar drag. Mi-as cuibari mana in causul unei palme dragi.
Dar am venit singura pe Camino, sunt aici sa invat asta. Sunt a tuturor si a nimanui, mergand inca un pas si inca unul.
Ma descurc. Sunt bine. Cu plasturi pe degete, pe inima, merg inainte.
Ne-am invatat unii pe altii, ne zambim, ne salutam, ne strigam daca pare ca unul o ia gresit, ca azi cand saracul argentinian cauta un pom gros sa faca pipi si tot drumul a sarit - oy amigo, aquí ... lasa-l mai si pe el..😀
Caci nu e nimeni singur a pericol si deznadejde.
E doar singur cu gandurile si cu viata dinainte si dinapoi, cu deciziile pe care le-a luat si le va lua. Incepand de la ce apa cumpara azi pana la... cele mai mari. Si daca le lipseste curajul, aici il invata. Am auzit pe unul spunand ca la intoarcere acasa se desparte de sotie. Altul ca o cere pe iubita de nevasta. Alta fata ca isi schimba facultatea. Cineva si-a sunat parintii cu care nu mai vorbise de ani intregi.
Sunt povesti si intrebari. Se pun, se asculta sfaturi, dar deciziile vin din interior. Si din copacii astia, din soare si nori, din drumul asta care de o mie de ani a dus raspunsuri, intrebari, frici, curaj, disperari si bucurii. Aici ne regasim cu strabunii aia de sute de ani, aia vechi si buni, care ne mangaie si ne incurajeaza.
Eu as vrea sa raman aici. Sincer. Mi-e bine cu mine, nu mi-e dor de nimic, am lasat totul bine acasa, as putea sa raman la cafeneaua de dinainte de Rua, sa le fac prajituri. Macar un an. Am bani, haine si curiozitate pentru asta. As fi fericita, o simt. Decizia mea, luata pe drumul asta?
O sa ma-ntorc luni acasa, totusi. Mai buna si mai curajoasa.
Nu mi-am cumparat niciodata inele singura, am si eu niste fix-uri.
Inele si primii ghiocei din an - trebuie sa mi le dea altii.
Acum 2 zile mi-am luat insa un inel. Ieftin, simplu, turistic. M-am gandit ca de fapt am platit stampila de peregrin si am luat inelul free. Trebuia sa-l am ... si cine sa mi-l cumpere? La albergue acolo era o melodie calda, veche si asa mult mi-a placut tot, ca ... Am trecut de zid, am reusit.
O sa reusesc si cu altele.
Sunt fericita aici, acum, cum n-am mai fost de foarte, foarte mult timp.
O sa mai vin. In gand, dar neaparat si cu trenul, cu avionul. E medicamentul meu. Il stiu acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu