m-am invartit mult zilele astea si m-am simtit ca o fantoma.
mi-am facut km, am mancat bine, am privit soarele, nu mi-e urat, nici teama, doar mi se pare ca fac eforturi degeaba, cu mine, pentru mine...cand eram mica imi luam ursuletul peste tot, ii aratam toate cele, vorbeam cu el, il puneam si la masa, la film, ii citeam, ma straduiam sa-l fac sa rada, sa imi dea un semn...
si am impresia ca acum sufletul meu e ursuletul asta, il duc de mana peste tot si el se uita la mine cu ochi de margele negre.
ii place, zambeste, dar nu e viu.
sa fiu trista fara rost e cea mai mare vina pe care mi-o pun in carca.
nu-mi lipseste nimic si totusi tristetea, un fel de jale moale, e cu mine. nu mereu, dar e.
mereu mi-a placut arwen.
si imaginea ei, plutind printre amintirile iubirii netraite, m-a urmarit de cand am vazut-o in film. avand putere, nemurire, frumusete vesnica - aruncandu-le pe toate pentru o dragoste muritoare.
asa ma simt, fara corp, plutind de colo colo, fara rost, fara putinta de a ma odihni, de a simti gust, caldura.
ca piratii nemuritori ai lui barbossa, mancand fara sa simta ce inghit. puternici, rezistenti, fara teama, fara sa-i doboare nimic... dar ducand dorul unui mar.
sunt tristeti si nenorociri mai mari decat am eu.
si totusi, azi m-am lipit de o stanca pe care plouase, simtind ca eu insami sunt doar o lacrima mare ce se prelinge incet spre adancul pamantului.
sunt atatea lucruri de facut zilnic si le bifez cu atentie, plec mereu si-mi inventez indatoriri, griji si treburi, doar imaginandu-mi ca o tampita ca intr-o seara o sa vin si tu o sa fii acasa, o sa ma iei in brate si o sa-mi fie liniste si bine.
eu n-am la ce sa mai renunt pentru tine. am pus totul in mainile tale cu primul "te iubesc".
