E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

30 octombrie 2017

Gretel la semafor

  
  Barbatul urias, barbos si nervos, cu o haina voluminoasa a trecut ca un tanc pe langa ea, lovind-o cu umarul si umpland-o de fum gretos de tutun ars. Invatase sa nu se mai supere, insa. Oamenii sunt de cele mai multe ori cu capul in nori sau preocupati. Mai degraba ea era anormala, imbracata in halul ala, in bezna diminetii. Cand altii se grabeau la lucru, infofoliti cu caciuli si fulare, cu ochii carpiti de somn, ea cu pantalonii ei scurti peste colantii de alergare, tricoul deasupra bluzei de compresie si manusile fara degete, alerga de mama focului prin intunericul de zero grade. Ocupa trotuarul degeaba, ii incurca pe toti de fapt.
  Semaforul e rosu si dureaza mult, atat de mult incat transpiratia si lacrimile se racesc si ii ingheata obrajii. Verde. De sus a cazut un muc de tigara, inca aprins. S-a ferit, calcand intr-o supa de noroi, frunze si gheata. O teava sparta imprastie apa fierbinte si aburi grosi, furadu-i suflarea care oricum e ca dintii unui fierastrau. Dintr-o curte a iesit bezmetic un pechinez care i-a innodat si mai rau pasii. A fost gata sa alunece de tot. O mama foarte tanara duce niste ghiozdane cam grele si doi copii catre gradinita. Cei mici fug in zig-zag peste tot. Cum sa-i ocolesti? Rosu. Scurt. Verde.
  Apare o fata cu parul de toamna portocalie, cu rochita scurta si cizme lungi verzi. Ar spulbera pe oricine in zborul ei catre trecerea de pietoni, unde se arunca in bratele unui baiat mai mic de inaltime decat ea, dar care compenseaza prin geaca de piele si motocicleta obraznica. Din cafenea iese cu spatele un tip cu vreo zece pahare aburinde, infipte in doua suporturi speciale iar pe brate are pungi voluminoase. Forteaza si mai prinde un verde. Il aude vag cum striga la ea, cu un fel de mila si dispret: ”mai fato, esti intr-o ureche? ce fugi asa, n-ai alta treaba mai buna?”
  Rosu. Chiar asa. Era intr-o ureche. Era si intr-un picior, pentru ca in balta inghetata reusise sa-si suceasca glezna care o durea din ce in ce mai tare. Verde. Alearga intr-un suflet. Ca Gretel, ratacita pe o strada intunecata, pe care mergea zilnic, intr-o lume pe care o privea zilnic. Si chiar n-avea alta treaba mai buna decat sa caute firimiturile pe care nu mai stia pe unde le lasese, franturi de povesti si de vise pe care le mancasera probabil corbii. Nici casa vrajitoarei nu aparea niciodata; doar parcul cu amintiri si mustrari. Cu aleile care o trimit mereu inapoi in lume, sa-si spele pacatele si sa mai vina o data, de doua ori, de sute de ori. Pana cand, limpede si curata, o sa stie sa regaseasca intrarea in castelul fermecat.

  Rosu. Inapoi, intr-o ureche, intr-un picior, intr-o singura inima … si aia zdrentuita. 

Etichete: ,

29 octombrie 2017

in parc



in poala toamnei,
vantul arhiveaza frunzele

si eu gandurile.

27 octombrie 2017

polen de toamna


tine-ma iar aproape de pieptul tau, asa cum tin copiii primul bulgare de zapada, cu mainile amortite de fierbinteala ghetii, dorind sa-l scape dar totusi sa nu-l piarda.
tine-ma un pic aproape de pieptul tau si daca-n cele din urma, din mine o sa ramana doar o picatura, nu te mira;
e viata mea topita, lacrima si iubirea mea. 
voi fi precum iertarea si suspinul, truda si rabdarea, precum veninul si polenul subred... voi fi un gand furat prea repede de-un capcaun infometat.

Etichete:

26 octombrie 2017



la ce e bun  
un ramas bun?

sa-i redea demnitatea lui
Shift- Delete,
asternut ca un imparat
peste «buongiorno principessa»,
si peste «serendipity»,
peste «abrazame»
si peste «sa nu ma uiti».


20 octombrie 2017

Fusta de piele visinie


Stef era nevoita sa plece din casa, in fiecare seara la ora 19 cel tarziu, sa colinde strazile, magazinele, librariile, orice numai sa nu fie acolo pentru o jumatate de ora. Nu stia cat avea sa mai reziste asa, se implineau déjà doi ani si in afara de trei saptamani in ianuarie, avusese parte de acelasi spectacol, zilnic. Femeia din apartamentul de deasupra fusese parasita de sot dupa 23 ani de casnicie si plangea seara de seara, spargand farfurii sau pahare, pe fondul unor romante idioate date la volum maxim. Nu stia de unde avea cucoana asta atatea obiecte casante, dar cert e ca existau si isi pierdeau integritatea pe gresia din bucatarie. Tratamentul dura cam 30 minute, dupa care biata de ea se linistea ca prin farmec.

Fusese ca in povestile alea tampite de pe site-urile cu bancuri. Doar ca era o bucata de viata reala, facuta tandari. Omul – director la o companie de care producea mobila – purtase toata viata lui de adult costume inchise la culoare, pantofi sobri aproape demodati si genti uriase cu documente si carti. Fuma mereu si nu zambea niciodata, apasat de ganduri si de un fel de refuz de-a fi multumit. Desi ar fi putut sa arate bine, fiind subtire, inalt si brunet, cu pielea alba si fruntea inalta, ochii mari si umerii solizi, din cauza acelor haine atemporale si plictisitoare, a aerului morocanos si imbufnat, parea ca e un batran acrit de vreme si de reumatism. Copiii din bloc se temeau de el, desi nu le daduse vreodata un motiv. Nimeni nu stia cum il suporta consoarta asa de plictisitor, dar totusi la ce sa te fi asteptat dupa 23 ani de casnicie si oricum, nevasta-sa avea si ea doar fuste lungi si negre, o tunsoare nepotrivita si un fel de tristete de gospodina grasuta si un pic neinteleasa. Viata lor era calma, fara lipsuri si griji dar si fara bucurii, de un gri care nu le producea nicio emotie. Nici ei, nici prietenii sau vecinii lor nu-si aminteau de ce s-au casatorit, daca se iubisera, daca fusesera fericiti. Totul intre ei era politicos, linistit, calm. Cine, ce sa vrea mai mult si de ce?
Apoi el i-a spus ca pleaca in delegatie pentru 4 saptamani, un schimb de experienta, benefic pentru afacerea lui. Ea punea muraturi si facea zacusca, asteptandu-l. Aveau bani si menajera in casa iar el nu avea niciodata fantezii culinare deci nu era deloc nevoie sa faca asta, dar era ca un fel de pasiune a ei, se vedea un fel de artista a muraturilor. Barbatul o suna in fiecare seara sa  verifice daca e bine si sa ii spuna “noapte buna”. Intr-o dimineata, sotiei i-au cazut ochii pe un tip destul de dragut, imbracat in niste jeansi negri si un tricou polo alb, cu ochelari de soare moderni si o casca de smartphone intr-o ureche, cumparand cafea si croissante din cafeneaua chic, abia deschisa in colt. Tipul avea agatata de brat o pustoaica frumoasa, cu fusta scurta de piele visinie, cu par lung si ochii atintiti asupra barbatului cam cum i-o fi avut si Eva catre Adam, sub mar. Un amestec de multa dragoste, un pic de viclenie, certitudinea puterii si o bucatica de teama de viitor. El era atat de sigur pe el, atat de vesel cu bronzul aramiu care-i statea grozav sub tricoul alb, incat atragea cumva ca un magnet privirile tuturor femeilor din jur. Desi diferenta de varsta dintre ei era evidenta, parca le-ai fi iertat alaturarea, caci se vedea ca se potrivesc. Geografia trupului tanar de femeie care se stie dorita, unduia fara sa fie vulgara langa barbatul inalt, ocrotitor care parea ca si-a redescoperit tineretea si sensul in viata. Sotia fusese si ea captivata de imaginea cuplului exotic si se uita cumva admirativ la barbatul acela care ii amintea in mod placut, aproape erotic, de cineva … pana cand el si-a dat ochelarii jos si s-a dezlantuit uraganul. Era sotul ei. Plictisitorul si batraniciosul ei sot, transformat intr-un om viu, impunator,  care culmea, arata bine si se simtea bine, ca niciodata pana atunci.
El fusese “un domn”; plecase de acasa in seara aceea definitiv, incheiase divortul in 3 saptamani, luand asupra lui vina, rusinea si reprosurile; ei ii lasase casa si una dintre masini, multi bani in conturi si toate pozele invechite. Desi nu ar fi crezut nimeni, era fericit. Cu averea injumatatita, cunoscutii si necunoscutii, prietenii si ne-prietenii, cu totii ar fi pariat ca tanara ii va face vant in maxim doua luni. Iata ca trecusera doi ani si el intinerea iar ea era insarcinata, rasturnand amandoi prejudecati, ganduri urate si vorbe grele. Ramasesera in cartier si cumparau aproape in fiecare dimineata, mereu zambind si mereu impreuna, cafea si croissante.
Desi intelegea si respecta suferinta vecinei si incercase chiar sa o ajute cu sfaturi si cu cate o vizita, Stef s-a simtit usurata cand aceasta a anuntat ca vinde casa si se muta din oras. S-a dovedit ca a fost cea mai buna alegere pentru ambele femei. Caci in apartamentul eliberat de lacrimi si cioburi s-a mutat un tanar inginer, pe care-l chema tot Stef si caruia ii placeau cafeaua si prajitura cu mere si multa scortisoara. Iar ea tocmai castigase marele premiu la un concurs, cu o reteta de prajitura cu mere si multa scortisoara - un aparat modern, sofisticat de preparat espresso. Pe care el a ajutat-o sa-l monteze. Apoi a ramas o vreme, sa verifice cum merge. Incredintati de buna functionare, au plecat linistiti in luna de miere. 

    Dupa un timp, pregatind prajitura traditionala a casei, Stef constata cum peste nefericirea unei gospodine grasute si neintelese s-au cladit pana la urma doua familii noi, cu doi copii care se jucau acum in parculetul de vizavi: fetita lor si baietelul fostului vecin, barbatul salvat si intors la viata de-o pustoaica cu fusta de piele visinie. 

Etichete:

15 octombrie 2017

My race, my dream

   Mi-am pus atatea sperante si ganduri in cursa asta de azi, inca din februarie cel inzapezit, februarie in care am avut de decis daca o sa pot sa inaintez si sa mai traiesc o vreme, asa cum am promis. Daca sunt in stare sa imi fac o strategie. De atunci m-am "inrolat" mental in pregatirea cursei de 10K si nu a fost zi sa nu ma gandesc la ea. In paralel cu sesiune, licenta, dor, disperare, singuratate, speranta, calatorii si restul.

In ultima saptamana am trait o spaima si o emotie cum n-am mai avut de foarte multa vreme. Asa ca si cand de cat de bine o sa trec linia de sosire ar fi depins ceva mai presus de viata mea. I-am transmis asta si copilului care aseara a zis: "mama, ia-o mai usor, ca parca am pleca la Barkley".

Multa lume m-a intrebat direct sau murmurat de ce. In afara de faptul ca nu prea am stiut sa le raspund, am inceput sa ma intreb si eu de ce, fara sa stiu sa imi spun nici macar mie.
Pana cand vineri seara m-am dus sa imi iau numarul de concurs si chip-ul de cronometrare. Acolo, in piata, printre toti oamenii aia am inteles cam de ce. Cumva pentru ca viata si sanatatea mea mintala depind de aceste curse. Am simtit ca sunt vie, eu pentru mine si atat. Si mi-am mai amintit de Prefontaine. I do it because I can, I can because I want to, I want to because you said I couldn't. Mie nu mi-a zis nimeni direct ca nu pot, dar am citit in ochii oamenilor ca na ... de ce te complici si te chinui asa? Eu n-as putea, pentru ce??

Am plecat devreme dimineata. Pana am ajuns la metrou am alergat si m-am tot gandit iar daca nu cumva sunt nebuna si exagerez. Credeam ca o sa fiu singura in metrou. Dar nu; era toata "oastea" alergatorilor. Invazia pungilor galbene. Mai toti aveam sacosele pentru vestiare, cu numerele deja lipite. Unii erau in gasca mare, radeau, faceau glume. Erau cupluri care se tineau de mana si isi zambeau - stafeta sau fiecare pe alte distante, dupa putere si curaj. Mai erau si cei singuri, ca mine, preocupati, ganditori si verificand insistent ceasurile - de parca nu toti am fi mers tot acolo!
Cand m-am urcat in metrou era inca intuneric si frig; dupa 35 minute cand am ajuns in parcul de start, era soare, veselie, muzica si o uriasa gramada de oameni. Culori, bucurie, incalzire, ultima gura de apa si un murmur specific: fixeaza numarul, prinde chip-ul, vezi in ce sector te duci, hai pa, succes, fa-i praf, sa ma suni cand ajungi, porneste incet si termina mai tare, vezi ca te astept cu apa la Km 6 ... va rugam sa va pregatiti, hai sa numaram cu totii, 5,4,3,2,1 ...start!

A fost ca un vis. Dupa primul km pe care l-am parcurs greu pentru ca a fost inghesuiala, usor usor ne-am rasfirat si am putut sa intru in ritmul meu asteptat. Un pic mai bine chiar. Nu stiu cand am ajuns la 4Km dar cand am vazut panoul si mi-am dat seama ca ma simt bine, am crescut viteza. Ma grabeam sa ajung, ca si cand ma astepta cineva. Stiam ca nu ma asteapta nimeni, ca nici pe traseu nu e nimeni ca sa imi faca un semn si din cauza asta nodul in gat era din ce in ce mai mare; l-am inghitit cu o gura de apa de 5,5Km si am mers mai departe. Probabil ca am exagerat un pic cu viteza, am si avut de urcat o mica portiune, asa ca pe la 8Km mi s-a facut rau. Am avut senzatia ca daca nu ma opresc in momentul ala, se deschide pamantul si ma inghite; parca gleznele refuzau sa mai inainteze. Si ceva mi-a zis in cap "pe bune?? hai sa vedem daca si ce se deschide si ce te inghite, fata mea". Si apoi dupa un colt au aparut oamenii cu apa, draguti si zambitori ca doar asta le era meseria. Un pusti a venit catre mine, mi-a dat un pahar plin si mi-a zambit a "mai e putin, hai!" ... si m-am dus.

Am terminat 10K fara sa ma opresc pe traseu, respirand greu pe sub poarta care afisa cifrele pe care nu le-am crezut pentru un moment 1: 11: 37. Stateam la rand sa mi se ridice chip-ul si am plans. Am plans pentru ca nu mi-a venit sa cred ca o sa pot si am putut. Pentru ca nu m-a astepta nimeni acolo si totusi am simtit ca cineva ma tine in brate. Pentru ca in jurul meu erau peste tot oameni obositi, chinuiti, schiopatand sau tusind dar toti erau fericiti. Pentru ca abia astept cursa viitoare.

Pe urma, cu medalia la gat si o cafea rasplata, am asteptat sa vina maratonistii. O gramada de oameni luptand si alergand ...fiecare stie pentru ce. Cei mai multi ca sa isi transforme fricile, durerile si necredintele in vise, medalii si un pic de glorie. Oameni straini incurajandu-se unii pe altii, dezgroparea unor resurse nestiute, ambitie si inconstienta, dragoste si putere.

Copilul a terminat stafeta absolut fenomenal; au trecut toti 4 linia de sosire de mana - ce mai, o zi ca in filme!

***

Bonus: acum seara am iesit un pic sa-mi iau ceva dulce. In usa blocului ma intalnesc cu o doamna si cu ai ei doi  baieti; unul are vreo 10 ani si imi deschide usa, ma saluta, ma lasa sa trec inaintea lui si aud in spate, soptit cumva nedumerit dar admirativ: " uite mama, ea e doamna aia care iese la mereu sa alerge dimineata sau seara. e tare, nu?". 

9 octombrie 2017

Lazarus


Si dac-ai sti in ce torent de tristete urmeaza sa se schimbe, ai mai dezgropa la tine in curte izvorul iubirii ?
Si dac-ai sti ca mana ce parea blanda si buna la-nceput, peste un timp o fie un dragon care o sa-ti franga degetele, o sa iti rupa vertebrele, o sa iti arda ochii si plamanii, o sa iti preschimbe maruntaiele in gheata si pielea in solzi, ai mai ridica ochii catre … ceilalti ochi?
Si dac-ai sti ca agatandu-te de dragostea ta, fiecare zi va fi un alt loop@Barkley, ca mereu o sa ajungi la poarta galbena doar ca s-o iei de la inceput … ai mai pleca de-acasa ?

Nu iubirea ne face rau, doar lipsa ei. Si nu de langa noi, ci din noi. Vestea buna e ca doar noi decidem cu adevarat cand si daca pleaca, daca o descoperim sau o ingropam, daca-i deschidem usa sau nu. 
aici si acum sunt niste notiuni inventate de oameni. Un pumn de oase si-o cana cu sange nu definesc apropierea sau departarea.  O bataie de inima sau o zbatere de gene nu decid viata sau moartea

Traim cat iubim...sau iubim cat traim. 
Undeva, candva, intr-un alt acum, la capatul unui alt maraton … noi nu ne vom fi despartit niciodata.

Etichete: ,