30km prin ploaie şi frig.
Şi ajung în Arzua. A fost mai bine ca ieri, am însă 2 băşici crescute pe tăcute sub Compeed, 2 unghii mov, fasciitele dor tare rău, gleznele, genunchii, umerii, şoldul drept... dar sufletul zburdă.Pe câmp, printre palmieri, smochini şi portocali, chicotind cu iubirea la braț. Sunt veselă, deşi plouă. Te simt lângă mine, sunt zilele noastre, e vacanța noastră perfectă, eu aici şi tu acolo dar te iubesc şi te-am regăsit şi nu îmi doresc mai mult. Aş sta aici, pe dealurile astea, cu tine în gând. Mi-e destul. Eşti cu mine, în felul nostru special. Nu vreau altceva. Sunt fericită, cu părul ud in Melide, cu părul uscat în O Pino, urc şi cobor ca o maşină de făcut paşi...
E trecut de ora 16, s-au făcut 8 ore, gata!
Mã uit unde am cazarea, stupoare, scrie că mai am o etapă, de sunat într-un loc, la "una casa spectacular" dar la 10km de oraş. O pensiune eco-agro-turistică ceva. Doamne, îmi zic, asta mai lipsea. O fi vreuna d-aia unde nu se duce nimeni că e departe, cu gângănii, mă pune să-mi curăț singură cartofii... aia e. Sun, nu răspunde nimeni, tot sun şi după 10 minute, nimic. Mă pregătesc să caut un taxi când - Ola!
Gata, zice, du-te la Fraix că vine un şofer în 10 minute. Apare un nene, mă urc, închid uşa şi mă gândesc ce film trăiesc, bine că am apă, o banană, ceva batoane proteice.. oi supraviețui, mă culc repede.
Ieşim din oras, un pic mã îngrijorez...şi ajung într-un loc despre care nu cred nici acum că e real. Casa Brandariz.
Sunt cu100 de ani în spate. E un loc foarte elegant, de lux. E ca şi cum aş locui într-un castel. Mi-e frică că am adormit pe drum, în ploaie, şi visez.
Pereții de piatră. Cu un mic păienjenel, dar zãu că nu-mi pasā! Tavan din lemn, mobila din lemn adevărat, perdeluțe brodate... nu am văzut în viața mea ceva mai frumos. Cald, plăcut. Nu e TV, nu e wifi, e linişte.
Mi-e şi ruşine să îmi dau cu crema mea mentolată de alergător...dar na, vin de pe Camino.
Cobor la masă dar înainte mă învârt prin jur, de fapt e o curtea bisericii, cred că stau în fosta casă parohială, ceva... şi cu cimitirul la 20m.
Revin spre El comedor.
Şi ...rămân complet mască. E un muzeu. O sală gata de bal. Vitrine cu vesela de 100 de ani. Mesele cu 2 rânduri de fețe de masă, brodate. Subțiri şi moi. Şervete de pânză, nu prostii de hârtie. Tacâmuri de argint. Farfurii de colecție. Pahare de mi-e frică să le ating. E o lume paralelā. Un taxi m-a dus în primii ani din secolul 20. Lumina caldă mă mângâie, e ceva ce miroase a calm şi a bine, aici nimic nu e rău, nici periculos, un câine stă de veghe pe prag, un trabuc neglijent pe o măsuță, o maşină de măcinat cafea, flori albe, melodii ca de gramofon.
Am primit un platou mare cu mâncarea, cu o lingură si furculiță uriaşe pentru manipulare şi mutare a bucăților pe rând în farfuria mică, personală. Fata care mă asistă e şi ea din poveşti, cu uniformă &all. Aici o să mă retrag în gând, când o să-mi fie greu. Ca să fiu cu tine iar, în vacanță. Nu ştiu ce am făcut ca să merit seara asta. Dar mulțumesc, Doamne!
Later edit. Fata care mă ajută cu masa - nu-mi vine să zic că mă serveşte...e atât de fină şi bună... are soțul din Romania, e măritată de 20 de ani. El nu e aici in seara asta. Îmi arată poze din Ro, e mândră, s-ar muta acolo mâine dar nu e mulțumită de serviciu şi salarii. Eu m-aş muta aici... a râs şi a zis că aşa e viața, fiecare vrea ce n-are. Uite c-am mai pus ceva în desaga învățăturilor Camino.
În castelul ăsta am găsit un suflet înțelept, care mi-a spus Noapte bună în română! Nu degeaba am ajuns aici. E noapte bună de la tine, iubite!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu