Dragă bunicule,
multe ne-au legat și ne leagă pe noi. Nesfârșitele dimineți în care citeam și coloram împreună, poeziile și poveștile, puii de găină pe care mi-i cumpărai în fiecare an. Serile în care ne uitam la televizor și-mi citeai subtitrările, pesemne de asta te-ai și grăbit să mă înveți să citesc, obosit de atâta: “ ce zice, ce zice?”. Sunt multe care se adună sub lista dorului, dar azi e despre ceva special, mai “al nostru” decât toate. Sunt poveștile tale despre Venus și aventurile acelor bătrâni intimidanți, care veneau să te ia din când în când la întâlnirea cu “veteranii”. Ca-ntr-un dicționar ilustrat, alături de cuvântul ăsta văd un grup de bărbați grizonați, la patru ace, puțin aduși de spate dar cu zâmbete de ștrengari pe obrajii subțiați de vreme. Cât aş fi vrut să vin cu tine la întâlnirile voastre și să fur o secundă din atenția lui Jean Lăpușneanu, Sfera Lazăr sau Andrei Bărbulescu, ca să nu mai zic de Mircea David. Le răspundeam la telefon când te sunau și pe urmă pluteam o zi întreagă, răsfoind cărțile lui Neagu Rădulescu sau ale lui Ioan Chirilă. Cu toții aveați la rever o insignă la care am visat toată viața, un bob negru înnobilat de o stea prețioasă și albă. N-ai putut vedea în ‘85 meciul cu Anglia și făceam drumuri la câte două - trei minute, între patul tău și camera cu televizor, ca să te țin la curent. Îmi doream să marcheze România, sperând că aşa o te ridici și o vii să vezi reluarea. S-a terminat 0 - 0 și pe când îți țineam paiul ca să bei apă, mi-am dat seama că joci un meci greu și că ești gata să fii învins pe teren propriu. Îmi pare rău că n-am știut să am mai bine grijă de amintirile tale. Îmi pare rău că n-am știut să te întreb atunci mai multe. Mi-era rușine să scutur praful de pe mingea de fotbal pe care-o simțeam cum ți se zbate în loc de inimă. Nu-mi amintesc clar ziua în care ai plecat de tot, abia am plâns, nu înțelegeam ce se întâmplă. Știu doar că am vrut să păstrez eu insigna ta și apoi mi-am dat seama că ți-aş lua iubirea cea mare și mi-am dat seama că pentru o aşa comoară trebuie să lupți, s-o câştigi, nu s-o furi. La 100 de ani după cel mai frumos meci al tău se întâmplă o mică minune. Nepoata ta s-a reîntâlnit, pentru tine, cu Venus. Are un tricou cu steaua albă cu opt colțuri, stă pe stadionul cel vechi în care-ți trimitea mingea în poartă și-ți zâmbește. Venus e de-acum puțin și al meu, e din nou al nostru, ți-l aduc în dar, atât cât o să se poată. NU, nu înțeleg și nici nu mă interesează orgoliile sau certurile care întunecă fotbalul de azi. Nu vreau să știu de rușinea unor meciuri trucate, de injurii, de violență, meschinărie și răutăți fără sens. Mă interesează doar ca printre ochiurile porții să-i fac, din când în când, cu mâna portarului meu drag, răsfățatul galeriei de acum 100 de ani.
