Poveste de Crăciun

În biserică e cald. Lumânările aprinse desenează pe pereți umbre mărunte. Vitraliile par că prind viață sub licărirea sutelor de beculețe din pomul uriaș. Se cântă colinde și corul de bărbați tineri vrăjește aerul, parcă mutând clădirea și oamenii într-un loc fără ceasuri și fără tristețe. Lângă mine e o bătrână; așezată în strana de lemn negru, pare că stă într-o ramă. O agrafă subțire îi prinde o buclă jucăușă din părul alb și moale; simt că dacă ar scutura mai tare din cap, ar începe să ningă. Poartă o bluză albă, cu nasturi mici de tot, de perle. La gât are o eșarfă din mătase roșie pe care se joacă mulți brăduți și clopoței argintii. Cred că e brodată de zâne. Doamna însăși pare o zână deghizată, fugită din castelul ei de zăpadă să vadă cum petrec muritorii seara de Ajun. Murmură încet de tot melodiile și bate ritmul cu degetele pe lemnul negru. Pe inelarul stâng, lângă verigheta subțire văd o bijuterie ireală. Un cerc de aur subțire susține un brăduț  pictat, purtând în vârf o piatră mică și roșie, care strălucește în ritmul lui “O, Tannenbaum...!”. Cu ochii închiși, ea cântă apoi oftează. De emoție scapă din palme o batistă de mătase, sora eșarfei de la gât. Mă aplec să o iau de jos dar nu reușesc pentru că genunchii mă dor, cad și o ceață albă și rece mă înfășoară. Mă pomenesc într-o curte, undeva pe un deal. E seară, în vale se văd lumini, în jur sunt câțiva brazi înalți. Peste tot sunt felinare de fier, vopsite în auriu, care luminează o casă înaltă, cu etaj. Se aude muzică dinăuntru. Pășesc greu pe poteca cea mică, zăpada îmi ajunge mai sus de genunchi. Ferestrele mari sunt acoperite de flori de gheață și nu văd bine. Ghicesc lângă geam un brad uriaș, împodobit cu mere și portocale, nuci învelite în staniol, ghirlande și păpuși din lâna colorată. Brusc sunt înăuntru, cu spatele lipit de o sobă din colț. În cameră aleargă o fetiță și un băiețel; par gemeni. Nu mă pricep foarte bine, dar cred că poartă haine din anii ’40. Apare o tânără, cu o rochie de vis, din mătase și  tulle verde; e mama lor,  frumoasă și fericită. Nu mă vede și nu mă aude nimeni, deși am spus tare “bună seara”. Pe masa mare, aranjată festiv, sunt grămezi de prăjturi și fructe. Copiii iau de lângă sobă o farfurie mică de tablă, în care sunt câțiva bănuți. Se duc și îi lipesc pe rând de fereastră, prêt de câteva secunde, așezând unele peste altele șiruri orizontale de câte 9, 7, 5, 3 … Bănuții calzi topesc gheața de pe geam și lasă în urma lor cercuri perfecte, alcătuind în final silueta unui brăduț. Sunt încântați de ce-au făcut și sar ținându-se de mână în jurul pomului cel mare. Mama se apropie de ei și bate din palme. Așezați pe niște pernițe sub brad, ei cântă și ea îi dirijează blând. O Tannenbaum, o Tannenbaum … Lumina din încăpere se reduce. La ușă se aude un ciocănit puternic. Copiii sar în sus puțin sperați, se iau în brațe râzând și chicotind. Tânăra mamă îi mângâie pe creștet și se duce să deschidă. Se întoarce cu Moș Crăciun. Mi-e rușine cumva că am picat acolo între părinți și copiii lor, în seara cea mai frumoasă din an. Dar îmi dau seama că nu mă văd, că nu exist și fără să mai încerc să îmi explic ce se întâmplă, îi privesc mută și mă umplu de fericirea lor. Cât timp copiii se joacă, el pune pe degetul ei un inel de aur, cu un brăduț pictat și cu vârf de piatră roșie, strălucitoare. Și când îmi era mai bine, mă trezesc plutind undeva deasupra porții casei. Zăpada este tot înaltă, felinarele nu mai luminează însă. E un întuneric greu în jur. Bărbatul are alături o valiză, femeia tânără plânge; își iau rămas bun. Lacrimile îmi umplu și mie ochii și nu mai văd, mi-e greață, amețesc și cad. Deja nu mă mai mir când văd că sunt într-o altă cameră, de data asta mult mai strâmtă și friguroasă. Lumina vine doar de la patru lumânări înșirate pe o masă mică, alături de câteva mere. Doi tineri așezați pe scaune se ridică atunci când pe ușă intră o femeie neverosimil de subțire și de frumoasă, îmbrăcată în negru simplu. Se iau în brațe, plâng și se transformă într-o inimă uriașă, sfâșiată de dor. Și printre lacrimile lor se aude, mai întâi încet apoi din ce în ce mai tare, O Tannenbaum, o Tannenbaum… Dar nimeni nu mai ciocăne la ușă, nici Moș Crăciun nu mai vine, de prea mulți ani. Ei se roagă în liniște. Într-un fel, acum sunt bine, căci sunt împreună. Femeia își scoate de pe deget inelul cu brăduț, îl ține o secundă lângă inimă și-l pune pe inelarul stâng al fetei ei. Lângă mine, de nicăieri, apare bărbatul pe care-l văzusem înainte. Eu mă reped să le arăt, bucuroasă, că e acolo. Nu mă pot mișca. Strig, din ce în ce mai tare, nu mă aude nimeni. El mă prinde de cot cu o mână transparentă. Zâmbește și își duce degetul la gură, clătinând din cap. Suntem amândoi într-un colț, lângă pomul ce are în brațe un desen vechi, în creion - mama, tatăl și cei doi copii, pe când iernile lor erau albe, calde și vesele. Într-o clipă aerul a încremenit. Lumina a crescut și cei trei din cameră au întors privirea către același punct, parcă așteptând ceva. Mișcându-se ușor, bărbatul își trece mâinile peste umerii fiecăruia dintre ei. Știu sigur că acum toți se vad unii pe alții cu adevărat, că retrăiesc o seară fermecată de peste ani. Dincolo de ridurile timpului și de gloanțele vieții, ceea ce simt ei n-are nume, n-are sfârșit și nici opreliști. Mai bună decât fericirea, peste ei stă pentru totdeauna, dragostea. 

Aud în jur aplauze. Sunt înapoi în biserică. Oamenii ies încet pe ușile larg deschise. Nu mai găsesc batista după care mă aplecasem. Strana e goală, dar pe mânerul de lemn negru lucește un inel de aur, cu un brăduț pictat și o piatră roșie. De azi e al meu.

Mai bună decât fericirea, peste noi toți stă pentru totdeauna, dragostea.

  pasesc intr-un craciun de care ma tem, pentru prima data in viata. m-am educat zi de zi pentru momentul asta si tot nu-s pregatita. lupt cu mine si intr-un fel cu intreaga lume, pentru ca nu vreau sa ma ascund sub lacrimi. pentru ca simt cum fiecare plans al meu sterge un zambet, o amintire, o bucurie veche si n-am chef sa-mi distrug asa comorile. si mai ales pentru ca inca mai CRED. in mos craciun si intr-un echilibru al fortelor, cam ca in SW. in dreptate, in bunatate si in lumina. si pana la urma, cand ma gandesc mai bine, ma bucur si ma tem de ziua in care o sa te vad la usa mea. 

fiindca nu stiu cand si nu stiu cum, ce forme o sa avem atunci si ce anotimp o sa fie, dar stiu sigur ca asa cum te-am adus de atatea ori inapoi, o sa te mai aduc, macar o data. 

e nevoie doar de putina rabdare.

Camasa alba

            Se simtea urata, inutila, batrana. Statea incremenita in hol si aproape ca nu mai stia daca e dimineata sau seara, daca venise de undeva sau urma sa plece. Simtea ca uita lucruri. Uneori se gasea plutind intr-o ceata calduta si vernil, linistita si blanda. Era bine in aburul acela, in care nu-i era foame sau somn, doar plutea si parea ca e in drum catre Luna. Atunci cand aburul disparea, plecau si bucati din memoria ei.

Un caine incepuse sa latre foarte tare si apoi porni o alarma. I se facuse frig, brusc. Era desculta, intr-o camasa subtire si alba, cu doua stelute argintii agatate pe decolteul adanc. Nu se putea decide ce sa-si puna in jos – o fusta rosie sau pantalonii negri, cu talie inalta si bretele. Toata viata fusese friguroasa. Candva, cineva ii spusese in gluma ca are mainile reci, a sinceritate. Nu isi mai amintea cine.

Se uita in oglinda, incercand sa isi aranjeze cerceii rotunzi; unul era un pinguin si altul un om de zapada. Diferiti, nu pereche, dar asa era ea, cam zapacita. Cu cerceii trazniti, cu pulovere carora le lipsea cate o maneca, cu fuste prea scurte sau cu incaltari in care stangul avea alta culoare decat dreptul. Nu prea purta pantofi inalti. Mama o certase o vreme “o doamna adevarata n-are in dulap numai opinci din astea, nu calca asa in gropi ca tarancile”, apoi o lasase in pace. Asa se simtea ea cel mai bine, mica si fragila, obligand la tandrete si ocrotire. In plus, se dansa mult mai bine fara tocuri de 10. Iar ea nu intelesese niciodata petrecerile fara dans. Aha, acum isi amintea. Se ducea la o petrecere. Atunci, sa ia pantalonii si balerinii de piele intoarsa argintie. Ba nu. NU.  Lui nu-i plac pantalonii. Lui … cui? Asta era chiar culmea. Uitase cine urma sa o duca la petrecere. Si singura nu mergea niciodata.

In jur canta ceva. Din ce in ce mai tare. Era telefonul; acum incepea sa se lamureasca. In fiecare 31 decembrie isi punea telefonul sa sune cu “happy new year - ABBA”. Foarte ciudat. Nu pleca niciodata de acasa de revelion, de fapt de cele mai multe ori statuse singura  - singura. De cateva ori adusese la ea copii de la scoala unde preda, copii saraci ai caror parinti erau plecati in strainatate, la munca. Fusese frumos, dansasera, facusera mancare si traznai, iesisera afara sa aprinda artificii. Apoi scoala ii interzisese aceasta “extravaganta”, invocand proceduri de siguranta si niste aberatii birocratice.

Telefonul se oprise, oricum ea nu se miscase din loc. Isi amintea de revelioanele recente. Se imbraca frumos, elegant si modern, uneori chiar provocator; isi punea muzica, isi cumpara dulciurile preferate si cateva tigari subtiri de foi. Dansa de una singura, intr-o penumbra aurie, trimisa in casa de zeci de lumanari parfumate. Nu stia daca e trista sau vesela. Se intreba ce facuse in tinerete. Intuia ca nu fusese mereu singura si ar fi vrut o imagine de-ai ei, de-atunci. N-avea. Doar printre gene aduna acum, prima data, cateva franturi. O rochie superba, parfum si niste pantofi pentru care stransese bani tot anul. Vedea cadre de film, in alb - negru. O fata statea intr-un hol mic si ingust. Oare era ea? Se pregatea sa plece; astepta pe cineva... Pe cine? Apoi telefonul. Apoi gheata din maini, care urcase catre gat si inima. El intarziase, dar venise si ciocanea disperat. Fata nu-i mai deschisese. Ea insasi fusese cea care plansese o noapte intreaga, ingenuncheata langa usa, imbracata ca o printesa? Ea crezuse in vocea de vrajitoare care-o mintise in receptor, mai mult decat in vocea draga, de dincolo de usa? Ganduri aspre. Ape adanci si negre. Si apoi dorul si amaraciunea vinovatiei care o apasau. Ea... Gresise ceva. Ce si cand ? 

Soneria a inceput sa zornaie la usa. A deschis inainte sa realizeze ca e pe jumatate dezbracata.

-          Ce sa zic, frumos iti sade! Daca nu te-as fi vazut de peste 40 ani, in fiecare iarna, mi-ai fi zburat mintile acum, crede-ma. Arati foarte bine, dar nu te pot lua asa, doar in camasa, oricat de alba si pretioasa ar fi. Hai, ce faci ?

Din prag ii vorbea un tip inalt, cu barba alba, intr-un costum ciudat si rosu, cu o curea neagra peste sacou si peste talia zvelta.

-          Esti gata ? Ai zis sa vin la ora zece fara zece. Atat este. Pune ceva pe tine. Mergem intr-un loc civilizat, cu multi oameni.

-          Eu nu plec de revelion niciodata, raspunse cu o voce care nu parea a ei.

Se temea sa-i spuna ca nu-l cunoaste. De fapt, parca totusi il cunostea cumva. Era nervoasa ca-i intrerupsese gandurile, tocmai cand incepeau sa dea trecutului o forma.

-          Se vede clar ca mi-am facut treaba foarte bine. Uiti multe. Dar acum gata, o sa se sfarseasca povestea asta. E timpul sa iti tii promisiunea.

Simtea cum omul asta se joaca cu mintea ei. Precauta, incercand sa indulceasca cuvintele, desi ar fi vrut sa-l loveasca, l-a intrebat cu glasul ei matasos:

-          Cine esti?

-          Glumesti, nu?  Cum cine ? Mos Craciun.

Asta ii mai lipsea. Ii parea rau ca nu isi adusese telefonul langa ea. Acum ar fi tastat pe furis 112.

-          Te-am sunat inainte, sa te anunt ca ajung. Mi-ar fi placut sa intru pe fereastra, ca in anii nostri cei buni. Dar tu nu, te incapatanezi sa uiti si sa ma faci sa sun la usa.

-          Cine esti si ce vrei ?

-          Off, fata mosului…bine, hai sa stam pe canapea 3 minute. Dupa ce iti pui pantalonii si balerinii aia argintii de piele intoarsa, la care tii atat.

-          Ce….cum ?

-          Hai, hai du-te. Stiu, stiu, lui nu-i plac pantalonii purtati de femei in noaptea de revelion. In principiu. Astia, pentru ca-i porti tu, o sa-i placa. Nu vreau sa iti fie frig pe drum, pana acolo. Oricum poti sa iti iei si fusta rosie, ca n-ar fi prima data cand iti schimbi tinutele la petreceri, nu?

Tipul turuia intr-una. Vocea lui era din ce in ce mai cunoscuta. Mecanic, facea miscarile pe care i le ceruse. Se imbracase si se asezase langa el. Isi aranjase si cerceii; era gata si ochii lui negri o linisteau. Parea real. Un fel de batran ne-batran, tandru si oarecum sexi, impotriva sau poate datorita barbii albe. O sfredelea cu privirea. A luat-o de mana si a inceput sa povesteasca. Bucatile ei de ganduri se asezau langa cuvintele lui si teseau un fel de realitate pierduta.

-          Ai fost printre putinii oameni care chiar au crezut in mine, de la inceput. Eu sunt, pe bune. Stii asta. Ti-am indeplinit mereu dorintele. Le-am apreciat pe cele normale si m-au distrat cele traznite. Tu esti o mica traznita.

Il privea, muta. Inainte sa apuce ea sa intrebe, el ii raspundea. Asa ca statea cuminte, exact cum ar trebui sa stea oricine in fata lui Mos Craciun.

-          Ai vrut rochie de Zana Verii, cartile lui Jules Verne, minge de fotbal si masa de biliard. Le-ai primit, da ?

-          Da, zise ea zambind copilariei.

-          Ai vrut praf de stele, autograful portarului ala lungan, nu mai stiu cum il cheama; si posterul cu Han-Solo, si concertul lui MKJ, le-ai primit pe toate, da ?

-          Da, zice ea zambind adolescentei.

-          Si l-ai mai vrut, desi m-am rugat de tine un an intreg sa te razgandesti, l-ai vrut pe EL.    Il iubeai – asta era treaba ta. Da’ de ce-oi fi vrut sa te iubeasca si el pe tine, nu stiu. Ti-am tot spus ca nu cred ca o sa fie bine in final. Ca vreau sa te protejez. Te-am rugat sa-mi ceri altceva, pe altcineva, ti-am si facut cateva oferte. Tu nu ! Ai tinut mortis la el.

-          Eu...eu ? Care oferte ? Care el ? Ii venea sa rada si sa planga de nervi. Existase un el, totusi.

-          Oricum, asta a fost o dorinta pe care ti-ai indeplinit-o singura. Ce e drept, n-ai fi avut nevoie de ajutorul nimanui ca sa-l faci pe un biet pusti de liceu sa te iubeasca. Nu era singurul, oricum.

-          Nu stiu .. nu mai stiu…

-          Pai sigur ca nu. Asta a fost ultima ta rugaminte.

Parca traia intr-un film de festival. Adica aberant, ireal, ilogic. Dar batranul continua sa ii povesteasca, cu repros dar si ingrijorare in glas.

-          Ai zis la inceput ca iti asumi orice ar urma, ca vrei sa ai si tu o dragoste mare. Drept e ca asa a si fost; rar am mai vazut o asa iubire. O clipa te-am scapat din ochi insa ...si ai luat-o razna. Si desi nu mi-a placut la inceput, ajunsese sa-mi fie mila de el. De tine, nu. Te-am tot prevenit. Greselile se platesc. Cand prostia pe care ai facut-o a devenit prea greu de suportat, ai zis ca vrei sa uiti. Si ti-am adus o cutie cu bomboane ...

-          Sa uit ??

-          Da. Selectiv. Am muncit mult si eu si restul prietenilor mei. A fost greu de tot. Sa uiti tot ce era legat de el, dar sa nu urasti Craciunul, revelionul si nici petrecerile. Sa nu te dispretuiesti pe tine si sa mai ai loc de eventuale alte iubiri. Sunt mandru de ce-a iesit. Esti bine, nu-i asa ?

-          Habar n-am. Am vrut eu sa-l uit pe baiatul asta, pe care zici ca l-am iubit asa de mult ?

-          Sincer, si eu m-am mirat. Dar te uscai vazand cu ochii. Erai foarte bolnava.

Ea simtea aievea toata durerea de-atunci. Valuri de lacrimi urcau incet, din inima catre gat.

-          Vezi, cam asta era singura solutie, atunci. Si pentru tine si pentru mine.

-          El m-a iubit ?

-          Tu ai fost atenta la ce-am zis pana acum ?? Sigur ca te-a iubit. Mai mult decat ai stiut tu sa vezi.

-          M-a uitat si el ?

-          Hai, gata. Plecam.

-          M-a uitat si el ?

-          ............... Batranul tacea, cu ochii in pamant.

-          Nu plec pana nu aflu tot.  Cum m-ai facut sa uit ? Pot sa imi amintesc acum, totusi ?

-          Am facut o vraja, cu termen de valabilitate. Termen care a trecut deja.

-          El m-a uitat, tot asa prin magie ?

-          Hai, mergem ?

-          Ma ajuti sa-mi amintesc ?

-          Vrei, sigur ?  

-          Da, vreau. Cine sa ceara sa uite o iubire ...?

-          Ma rog, a fost sugestia mea cu care tu ai fost de acord. Recunosc, n-am avut imaginatie, trebuia sa gasesc repede ceva. Nu puteam sa te las sa te arunci in apa. Si daca tot a fost sa inghiti niste pastile, ti le-am dat eu pe-ale mele, na ! S-a sters tot: amintire cu amintire, zambet cu zambet si sarut si imbratisari si scrisori si banca din parc si…

Tacere. Desi era incredibil, incepea sa realizeze ca treaba fusese serioasa. Se bucura. Fusese indragostita.

-          Vreau sa-mi mai spui.  

-          E tarziu. Imi esti datoare. Ai promis ca atunci cand o sa-ti cer, o sa ma ajuti.  

-          In fine, evident ca nu-mi aduc aminte, dar banuiesc ca am promis. Ce am de facut si cand « imi repari »  memoria?

-          O sa vina totul in valuri, curand. E timpul, au trecut 22 ani. Pana atunci, hai sa mergem.

-          Unde ?

-          Sa te intalnesti cu cineva.

-          Poftim ? Cu cine ? Am promis eu ca plec de revelion de-acasa ??

-          Cu un baietel. Ai promis ca faci orice te rog. 

-          Ma duci la o petrecere, ca sa stau cu baietelul gazdei ? Sunt un fel de baby sitter ?

-          Acum ceva vreme, am intalnit un pusti tare destept. Ma enervase initial. Incerca sa imi demonstreze - mie - ca nu exist! Cu cat ma nega mai tare, cu atat incepea sa creada mai mult in mine. Ne-am imprietenit pana la urma.

-          Ce treaba am eu cu asta ?

-          Intr-o zi, cand il tot bateam la cap ca sa aflu ce cadou vrea, mi-a spus ceva incredibil. Iti citez asa, din memorie  « uite, eu o sa tot am dorinte in viata ; proaste sau foarte bune. o sa ma descurc eu cu ele. as vrea insa sa pastrez una de rezerva, la tine. implineste-mi tu un vis, atunci cand o sa am mai multa nevoie. o dorinta pe care nu stiu s-o spun acum, dar  care pentru tine, atunci, va fi evidenta ».

-          Si crezi ca el vrea sa ma vada pe mine?

-          Nu stiu daca vrea. Dar de asta are nevoie. Acum; nu ieri si nu maine. Acum. Asa ca hai.

Evident, pana sa se dezmeticeasca ea, erau deja in sania rosie. Mos Craciun o ducea la un blind-date. Se ciupise de zeci de ori; se vede treaba ca ori era un vis foarte adanc, ori nu era vis.

-          Am ajuns. Coboara si intra.

-          Pai tu nu vii ?

-          Nu. Mai am si altele de rezolvat.

-          Si cum o sa il gasesc pe baietelul asta al tau ?

-          O sa stii imediat. Crede-ma.

            A intrat bulversata, speriata si indignata. Nu cunostea locul. Sperase sa nu ii deschida nimeni si sa plece. Usa se miscase insa repede, cineva i-a urat bun venit, facandu-i loc. Inauntru era cam intuneric, harmalaie si o muzica pe care o cunostea bine; mirosea a portocale si a scortisoara, a cafea si a ciocolata, a fum de artificii si a inca ceva. Un parfum vechi, nedeslusit. In mijlocul camerei, cu spatele la usa, cocotat pe un scaun sub lustra mare, un barbat inalt se chinuia sa schimbe un bec. A reusit si s-a facut mai multa lumina. Perechile se pregateau pentru urmatorul dans. 

            La camasa alba, el purta niste butoni rotunzi. Un om de zapada si un pinguin. Ea si-a dus mainile la cercei. El a coborat si s-a intors, agatandu-si uimirea si iubirea de ochii care-l priveau. 

Caci nu, el n-o uitase niciodata.

            Au dansat si ei, toti, acolo – pingiunul si iubita lui, omul de zapada si iubita lui, barbatul si iubita lui. Amintirile ei vechi se aprindeau, odata cu artificiile de-afara. Amintirile lor noi asteptau cuminti, sa fie faurite.

Mos Craciun si-a inchis aparatul de filmat. Putea sa se intoarca acasa linistit.

Totul era, in sfarsit, bine.

 Doamna Craciun avea sa fie tare mandra de el.

the city of running

  Palmieri, portocali, soare si vacanta. Orasul cel mai drag mie, zambeste.
  Strazile sunt pline de alergatori. Hotelul e plin de alergatori. Inca nu realizez in ce m-am bagat. Incep sa pricep cand ajung la locurile de unde ne luam tricourile si numerele de concurs. Peste 30.000 oameni sunt inscrisi. E ireal si eu sunt in mijlocul acestei irealitati, cu copilul meu care zambeste si el, ca sa-si mascheze emotia. Amandoi avem genunchii moi, niciunul nu recunoaste.
  Pe numarul meu scrie A&A. E numarul cu care o sa alerg de-acum, atat cat imi va mai fi ingaduita bucuria asta. De cand am parasit Valencia data trecuta, am avut un singur gand, sa fac cumva ca sa ne intoarcem aici toti trei. Acum suntem doi care alergam si unul care o sa ne priveasca de sus, de printre razele soarelui, si o sa ne impinga de la spate. Unul care o sa ne astepte cocotat pe cronometru, sa-l opreasca daca va fi nevoie, ca sa nu sara de limita maxima admisa.
  In oras totul se pregateste pentru cursa de a doua zi, nu mai exista nimic altceva. Restaurantele sunt pline, parcul e plin, toti stalpii poarta harti si indicatii, magazinele au fel de fel de oferte cu cuvintele "corredores" in ele. Azi alearga cei mici, de la 3 ani pana spre 18. Parintii lor - maine. Spre seara am iesit sa vedem un pic din traseu - oamenii montau portile de start, gardurile, marcau sectoarele cu culori. Fi-miu e mov, mai la mijloc. Eu sunt la coada, in sectorul alb, cu "broastele testoase". Nu e nimic, important e sa pornesc si sa ajung cu bine. Get up, show up, never give up.
  Duminica dimineata am coborat la micul dejun. Nu mi-e foame, mi-e frica. Mi-e greata si tremur de frig - de frica. Nu am in cap decat ca trebuie sa nu depasesc timpul din regulament. Imi dau seama ca daca stiam de la inceput ca e limita asta de timp, nu ma inscriam. Si ma bucur. Asa sunt obligata sa lupt.  Evident in sala de mese sunt numai concurentii, toti imbracati, cu numerele puse deja. Asa, ca sa imi taie mie orice elan. Toti arata foarte bine, sunt in forma, sunt seriosi si poarta tricouri serioase. Firenze marathon, Roma marathon, Milano city marathon, Ironman, triathlon ... sunt o gramada din Germania, Anglia, Franta .... si apoi cateva "pantere negre" ... Mi-e din ce in ce mai frica. Nu vreau sa scrie pe numele meu DNF. Ma rog sa fiu ultima, dar sa fiu acolo in timpul care trebuie. 75 minute sunt multe dar par asa de putine... Inghit cu noduri, copilul e si el preocupat; bea apa si ma pune si pe mine sa beau; ne luam vitaminele. Fiecare o sa avem lupta noastra cu cronometrul.
  Coboram. E coada la iesirea din hotel, atat de multi suntem. E coada la trecerea de pietoni. E frig. Langa noi sunt vreo 4 spanioli. Vamos hombre, triunfa!!  Au tricoul de maraton de anul trecut, de aici. Alergam usor. Ma simt ca si cand ma duc la razboi. Ma tem; nu ca o sa mor, ci ca o sa ma fac de rusine. Ma gandesc ca sunt prea multi oameni, ca n-o sa reusesc, ca nu o sa recuperez niciodata minutele pe care o sa le pierd intre startul oficial si momentul trecerii mele pe la start. Ajungem la sectoarele noastre. Ma despart de copil; unicul cunoscut din oceanul de oameni pleaca de langa mine. Sunt singura. Peste noi trec elicoptere. In dreapta urla spaniolii ola chicos, lumea ridica mainile in valuri, din spate se aud motociclete. Undeva, in fata, se vede poarta. E mare, frumoasa si prea departe. Inca mai am timp sa ies, sa plec ... sa renunt. Niciodata. Imi vad pe piept numarul, numele de concurs, steagul Romaniei. Se aude un vuiet si mii de urale - probabil s-a dat startul. Inca stam pe loc. Imi pornesc GPS, telefonul si ceasul. Ne miscam din ce in ce mai repede. Trec pe sub poarta la 8.35. Am de recuperat 5 minute. Alerg tare, o iau pe margine ca o nebuna, nu stiu de ce fac asta pentru ca o sa obosesc repede. Trec pe stanga pe trotuar, sar peste borduri, depasesc lumea, alerg, alerg... Nu am in minte decat ca am un handicap de 5 minute. L-am recuperat in primul sfert de ora, am ajuns in 15 minute la distanta pe care o fac in mod normal in 20 minute. Trec pe langa palmieri si pe langa cafenele, abia realizand ce sunt. In fata se vede soarele, printre niste turnuri vechi. Aplicatia imi spune ca am facut 5km in 32 minute, e bine, pare ca am sanse sa ajung bine. 70 minute ... nu mai pare asa de greu. Ajung la 8Km si la fel ca data trecuta, apare zidul meu. Dintr-o data. Dupa ce aud in casti timpul si viteza si realizez cat de bine merg. Dupa ce depasesc usor dar sigur, pe stanga, inca vreo 4 persoane. Brusc vreau sa ma opresc. Sa urlu ca nu mai pot, ca eu acolo raman. Ca nu ma mai intereseaza, ca nu voi mai alerga niciodata, nici macar 5m dupa tramvai. Plang; nu stiu de unde am lacrimi, pentru ca gura si gatul imi sunt nisip uscat si fierbinte. Ma uit la ceas - timpul trece si simt ca incetinesc; nu picioarele sau plamanii cedeaza, ci creierul meu si cu asta inca nu stiu cum sa lupt. Ma gandesc ca fi-miu a trecut precis de finish si ca el e bine. Ma gandesc sa ma asez pe trotuar si sa il sun, sa ii spun sa nu ma mai astepte, ca ma duc direct la hotel, ca nu mai pot. Si cand realizez ce inseamna asta, imi scot castile din urechi - nu vreau sa mai aud nimic, nicio informatie despre viteza sau pace; imi trec maneca peste ceas. Imi dau reset, cumva. Am nevoie sa fiu doar eu, sa nu simt decat pasii mei si pe ai alergatorilor. Respir si imi ridic mainile, facand semne cuiva de sus de tot. Plec mai departe, mai repede. Pe margini sunt sute de oameni care ne intind mainile. Bat si eu palma cu o fetita cu hanorac roz. E fericita. Si eu. La intersectia urmatoare se vede panoul cu 9km. Un nene urla din toate puterile  uno mas, uno mas...Se vede Palau de les Arts. Sunt panouri din 100 in 100m. Ce bine; nu mai pare atat de departe. La 400m trece pe langa mine un cuplu, el si ea se tin de mana, ma bat pe umar: vamos chica....

  Timpul oficial - 71 min. Timpul real - 67 min. 
  Baiatul meu a terminat uimitor, pe locul 45 la categoria lui de varsta.
  Ne luam medaliile inscriptionate cu numele si timpul - le meritam.
  Mai am un an ca sa ma pregatesc. Mai e un an pana cand ne intoarcem pe Puente de Monteolivete. 

lacrimi de fier

Își întindea gâtul, trosnind ușor. Se bucura că e duminică, liniște, cer senin. Gândurile puteau să-i zboare oricât de departe ar fi vrut ea, nu o deranja nimeni. Spre stânga se întindeau dealurile înalte, cu iarbă verde și măceși surâzând roz. La dreapta, șoseaua lucea liniștit, zâmbind gâdilată de roțile mașinilor. În jurul ei era murdar și trist. Prea mult nisip, noroi uscat, plăci mari de metal, baraca mică și ruginită a paznicului morocănos. Peste tot erau întinse cabluri și hârtii, cartoane și sticle de plastic. Se mutau, înțelesese asta din discuțiile purtate aseară.

Ea era tânără și fără experiență. Se temea de plecare, neștiind unde va merge și cu ce alți oameni va lucra. Tânărul de-acum, cu păr blond și pantaloni albaștri, îi plăcea. Nu vorbea mult, era mereu atent, nu se simțise niciodată în pericol cu el. În fiecare zi dimineață o saluta cu un zâmbet viu în colțul gurii, își stingea țigara și apoi începeau lucrul. Atât o supăra la el, ca fumează. Nu avea însă cum să-i spună, l-ar fi speriat cu vorbele ei și l-ar fi supărat, așa că spera să fie doar o toană de băiețoi în căutarea maturității. Îi plăcea că-n pauza de prânz el nu se ducea cu ceilalți să mănânce cărnuri cu sosuri urât mirositoare și să facă glume vulgare; rămânea lângă ea și desena, ascultând muzică. Ea tăcea, bucuroasă să privească peste umărul lui. Uneori venea cu niște cărți de geometrie și rezolva probleme. Alteori scotea câte o fotografie și copia imaginea pe coli îngălbenite.

Aseară plecase supărat, cu obrazul trist ca al cireșilor care și-au pierdut ultima floare. Lăsase în urma o revistă, deschisă la o pagină pe care o privise toată ziua. Vorbise neobișnuit de mult la telefon. Despre toamnă, despre facultate - ce-o mai fi fost și aia. Vocea lui era caldă, tandră și rugătoare, dar din ce în ce mai tristă, mai înceată. Când terminase argumentele, șoptise de zeci de ori  doar  “te iubesc, te rog așteaptă, nu pleca...” Acum privea și ea poza din revistă. Nu mai văzuse așa ceva. Nisip - asta cunoștea. Dar un nisip strălucitor și curat, acoperit de pietricele albe. Dincolo de nisip era o suprafață nesfârșită de apă. Își dădea seama că e apă după felul în care soarele se oglindea în ea. După culoare însă nu înțelegea ce fel de apă putea să fie ciudățenia aceea. Vedea că are culoarea ochilor lui, un amestec de albastru și verde și se tulbura dându-și seama că ar fi vrut să-l strige, să plângă, să-i spună că inima ei metalică se topește zi de zi ... îngrozită de dorul pe care-l simțea deja apropiindu-se. Îngrozită că n-o să poată să-și ia rămas bun.

După câteva zile, au venit mașinile cele mari, oamenii nervoși și grăbiți care au trimis-o de-acolo. N-apucase să-l mai vadă. Stătea încremenită, puternică și totuși vulnerabilă sub cerul limpede, chemându-l cu plâns mut, știind dar nevenindu-i să creadă că-l pierde.

Călătorise foarte mult de atunci. Niciunul dintre bărbații cu care mai lucrase nu-i semănaseră lui, evident. Unii erau extrem de brutali și violenți; alții neatenți îi provocaseră multe accidente și lovituri. Fiecare an care trecea îi îngheța inima, îi ruginea încheieturile și o făcea să se miște mai încet, să scape din brațe lucruri sau să le așeze prost. Începuse să uite anumite reguli importante, într-o zi chiar încurcase partea stânga cu dreapta. Culoarea ochilor lui și-ntinderea aceea de apă strălucitoare - pe acelea nu le uitase însă. Le visa în fiecare noapte.

Acum aștepta - a câta oară - să vadă în ce loc va ajunge, fără speranță și fără bucurie, doar obosită și amorțită. Era noapte, un întuneric aproape imposibil de negru când s-au oprit. Înainte să se lumineze, a simțit cum se preling pe ea picături mari de apă, un miros nou și fiori de vânt. Deși era dimineață foarte devreme, a auzit o voce veselă și groasă:

- Domnu’ inginer, să trăiți! Hai să vedeți ce surpriză v-au făcut băieții... Știți    ce-am găsit luna trecută? Macaraua aia pe care ați lucrat ca ucenic, acum cincisprezece ani. Tot bună este; are nevoie de câteva mici reparații și putem s-o mai folosim mult timp. Vreți s-o vedeți?

Ea a ridicat imperceptibil fruntea și a descoperit brusc în față valul acela de apă vie, din visele ei și din revista lui. Zâmbind șugubăț, cu o țigară în colțul gurii, apăruse și Inginerul cu ochii verzi-albaștri. Se pregătea să urce din nou în cabină.

Tinerețea lui și tinerețea ei se întâlniseră în sfârșit, la malul mării.

nu e cea din poveste, dar s-ar putea să semene un pic

Singura

   Am gasit azi - de n-as mai fi gasit si ce bine c-am gasit-o ...o melodie foarte veche, care mi-a rascolit mereu sufletul. Banala, demodata asa cum poate a fost fusul in care s-a intepat "frumoasa adormita". Dar cine suntem noi sa judecam ce e banal si ce nu e?  Am auzit-o prima data cand eram foarte mica, poate nici nu eram la scoala. Niciodata de atunci nu am mai putut sa o ascult fara sa plang.  Imi amintesc ca am trait, ascultand-o, toate despartirile mele trecute si viitoare. Caci oricum as fi fost, scolarita, adolescenta sau adult, in acele minute treceam mereu de orice granita a timpului. Nu mai aveam varsta, ganduri sau ratiune.  De sus de undeva, plutind fara corp am vazut mereu acelasi lucru, o prevestire, o amintire, un vartej periculos si fara iesire. Intotdeauna, fara explicatie si chiar fara cunostintele reale ( ce sa stie un copil de 8-10 ani despre suferinte, iubiri si clipe mute?) am avut acelasi tablou in fata. De peste douazeci de ani am uitat-o sau evitat-o cu o salbatica dorinta de conservare. Caci cu fiecare nota, imi fura din aer, din carne, din sange si din lacrimi. Si a fost momentul ei, din nou. Acum, azi, inima pur si simplu mi-a iesit din piept, s-a asezat blanda langa mine si m-a tinut de mana, sa-mi faca redescoperirea mai usoara. E acelasi tablou vechi. Ce am in fata ochilor nu pot sa desenez, sa fotografiez sau sa filmez. Doar scriu, cu castile in urechi si lacrimile seci, sub pleoape. Scriu. Ca sa nu mai uit.

            Lumina are palme calde, de ceata moale si de ameteala aurie. Eu zbor peste munti inalti, mai inalti decat curajul, ba chiar si decat gandurile cerurilor.  Caci in jur sunt mai multe ceruri, rotunde si pline de fiori. Si-n fiecare cer e cate o lume.

            Vrajitoare arse pe rug, cu litere stacojii inscrise in loc de inima. Toate tinere, mor cu bratele deschise suspinandu-si iubirea pe care-au incercat s-o stinga cu ierburi si poezii.

            Mari albastre, colorate de apusuri sau de rasarituri, purtand mii de sticle azvarlinte-n valuri de disperatii rataciti intre camarile iubirilor lor.

            Livezi de meri naivi, nestiind sa-si foloseasca inimile rosii pulsandu-le intre brate. Pierzandu-le rand pe rand, aidoma indragostitilor care renunta usor la prima dragoste nestiind ca toamna crengile le vor ramane goale.

            Case cu ferestre deschise, in care danseaza fantome ale oamenilor care n-au valsat niciodata impreuna.

            Pasari mari, tesand cu ciocurile lor de aur panze fermecate si inutile, pentru camasile de noapte ale fetelor asteptand, asteptand, asteptand ... pe nevenitul inimii lor.

            Si lumea mea. Si-a ta. Cu alte puncte cardinale, cu alte definitii si legi matematice sau fizice si alte note muzicale. Lumea in care lacrima mea e, si a ta n-a fost. Lumea in care ma uit cand peste un umar, cand peste altul, ca sa te gasesc. Sau sa te regasesc. Lumea suspendata intre lumi, singura in care am inteles si am binecuvantat blestemul care m-a facut sa te iubesc. 

tic. tac. tac

Locuiesc intr-un ceas cu cuc,

La margine de nori.

Ma bucur cand se face ora 12,

Ca pot sa te vad

Si sa te strig,

De-atat de multe ori.