Hai - hui și cu capul în nori

 

    O stare de agregare de care mi-a fost dor. Obținută cu greu și cu riscuri. Dar am fost prea mult timp lac fără ploi, nisip fără clepsidră sau abur fierbinte ieșit de sub capace prost așezate.  

    Am fost fericită azi. Aşa, aiurea-n tramvai, fără motiv, ba aş zice dimpotrivă. Griji acasă, griji la birou, pisica mofturoasă, fasciita & all. Dar a fost soare și am vrut să zâmbesc. Și mi-am amintit povestea aceea terapeutică în care se demonstrează că ce dai, aceea primești. Am împărțit orez cu lapte și vanilie, complimente, cafea, agrafe, zâmbete și multe vorbe bune. Am spus tuturor că nimic nu e greu sau imposibil. Am spus că găsim o soluție la orice, că facem să fie bine. Că obstacolul nu e aşa mare cum ni se pare la prima vedere. Și am primit înapoi zâmbete și complimente și ciocolată și mai presus de toate, am văzut lumină în ochii oamenilor îngrijorați, liniște și un bob de mulțumire. Și când închizi ziua cu “ce mult mă bucur că te-am văzut azi, ai o energie foarte buna”, ce să mai vrei? 

Mda, știu, 5km în parcul Circului. Let’s do this.

Rețetă de la cardiologie

 

Toamna cioplește în inimă întrebări de aramă.
Cum să-ți fie neliniște și dor de ceva ce n-ai avut?  

E ceață acum, au spus copacii. Ai răbdare puțin, a spus vântul.
Răbdare? Ce-i răbdarea, a întrebat inima.
Ce-i răbdarea când munții cresc sau când dimineața se grăbește să stingă felinarele?
Ce gust are și a ce miroase?
A gutui, a cafea, a teamă și-a uimire.
Ce prostii, a spus inima. Mai bine mă duc să-mi iau niște bomboane.
Cum de care? Cu iubire. 

e noapte tarziu si pisicile mari au iesit la vanatoare

n-am mai dormit de atatea zile, de atatea nopti, de atatia ani.
poate ca mi-a atipit uneori creierul, incercand sa mai faca un update la soft, sa mai goleasca din fisierele inutile. poate ca inima si picioarele or fi stat uneori pe loc, regland circulatia sangelui.
dar n-am dormit, n-am dormit.

mi-e dor de somnul bun si lin, fara griji, fara teama. mi-e dor de somnul care descuie usa stelelor. 

mi-e dor de somnul inceput pe furis si oprit cu nerabdarea unui sarut agatat de-o ceasca de cafea. 

mi-e dor sa rad in somn, sa-mi fie frig sau sete.

nu mai stiu unde am vazut scris ca cei puternici nu dorm, vegheaza cu arma la picior. dar mie nu mi-a dat nimeni vreo pusca si-n plus, ma mai si tem de intuneric. am doar o prastie care arunca uneori cate-un gand ca un licurici.

e noapte tarziu, pisicile mari au iesit la vanatoare. 

sufletul meu e doar un pisoi somnoros, parasit si speriat. 

e singur si asteapta. 

Corigenta la limba romana

 Predau de vreo 2 saptamani lectii despre bucuriile simple. Despre cum sa fim mai buni  si rabdatori. 

 Inventez texte si situatii care sa exemplifice de ce nu e OK ca un baiat sa nu se bucure ca a primit un telefon nou doar pentru ca nu a primit si castile lui. Despre soare si  flori fericite doar fiindca se au unele pe altele. Ma mir si il dojenesc pe copilul care nu e de acord si cere sa ii explic - cum adica sa nu vrem totul, acum, imediat? Cum adica sa nu apucam acum fericirea cu 2 maini? 

Si azi eu am luat 4 la test. Stiam ca vine si credeam ca m-am pregatit. Si am gresit, ca un incepator. Nu stiu ce-asteptam. Sa schimb regulile tocmai pentru mine?

S-a dus alergarea din Baneasa, cu miros de padure si amintiri frumoase. Eu, in loc sa ma bucur de ce-am avut acum 10 zile, incep sa adun lacrimi in barba.  Am convenit ca nu le pot duce pe ambele in 3 saptamani, ca fasciita nu intreaba ci comanda. Dar stateam pe un butoi burdusit cu pulbere, a ajuns scanteia de pe FB - ca toate cursele sunt sold-out. 

S-au mai dus si altele. S-au rostogolit toate ca un pestisor prea mic, furat de un curent prea puternic. As vrea sa nu-mi para rau. Pana acum as fi vrut sa uit. Acum vreau sa nu-mi para rau. E si asta o schimbare. 

 Mi-am promis ca stau cuminte toata luna octombrie. Dar cat as fi alergat azi, cat de mult si de departe... As fi alergat jucandu-ma cu limita pulsului, cu limita rosului din semafoare, sa nu mai stiu de mine, sa uit cine sunt, cati ani am, unde incepe si unde se termina fericirea mea. 

Invat si eu cu elevul meu. Sa ma bucur de cer senin, de soare in octombrie, de o bomboana noua, de o melodie pe care am iubit-o si care a venit azi peste mine de nicaieri. 

Si mai ales invat sa ma bucur de o simpla "buna dimineata"  - daca vine de la tine.

fara avere

da-mi un colt din perna ta si din visele tale,

da-mi o gura din aerul tau si din cafeaua ta,

da-mi o felie din painea si din dragostea ta.

hraneste-ma si ocroteste-ma in toamna asta, in iubirea asta.

A cui e cafeaua?

 

    Stau într-o intersecție care are cafenele în mai toate colțurile. De aceea în fiecare dimineață, pe fiecare trotuar, circulă oameni grăbiți purtând în  mâini pahare colorate. Cafele mai mari sau mai mici, dulci sau negre, încălzind palme, scuturând vise, trezind dorințe, răscolind  întrebări. Încerc să-mi imaginez pe unde vor ajunge. Pe ce birou, pe ce buze. Vor fi băute cu o viteză indiferentă sau sărutate prelung? Sunt medicament sau alint? 

Pe mine cafeaua mă ține-n brațe, cu bune și cu rele. Ea pe mine, nu eu pe ea. E vacanța mea din zori și povestea de noapte - buna.

    Aş bea o cafea oricând, dar n-aş bea o cafea cu oricine.

Dimineața

Mă topesc de dorul tău

Cum se topește un cub de zahăr,

Într-o cafea cu prea mult lapte.   

Runner's high dureaza o zi

  Nu cred ca fericirea are grade de puritate. Si totusi acum sunt fericita 100%. As rupe bucati din inima mea asta vesela si le-as oferi tuturor, ca dintr-o cutie nesfarsita cu bomboane. Pacat ca fericirea nu se ia, precum Covid. Nici dragostea.

    Am ajuns la finish. Am medalia la gat, o sticla cu apa in maini, soarele deasupra si senin in suflet. 

Acum sunt in lumea aia ideala, in care tot ce-mi trece prin cap e posibil, fie si numai pentru cateva minute.

Sunt fericita, scriu un mesaj. Dau send doar in gand. E prea devreme. Si oricum mi-e de-ajuns si asa. 

Pun poza regulamentara pe FB cu #Hospice, azi mi-am facut datoria. Ma duc spre casa, la geluri, benzi elastice. Spre lumea mea banala si complicata, plina de reguli, de interdictii, de sedinte, de rugaciuni si-un bob speranta intr-un bob de cafea. Start dreaming about next race. 

P.S.1 Fantanile de pe traseu au nume de anotimpuri. Undeva langa Fantanile Verii a inceput sa ma doara glezna. Am ratat Fantanile Iernii, nu stiu daca exista, trebuie sa mai trec pe-acolo, poate ma-ntalnesc cu Mos Craciun.  

P.S.2 Draga mea, sa nu mai bei niciodata isotonic pe traseu.
P.S.3 Draga mea, cand o sa te apuci cu adevarat de antrenament?

Lacrimile nu trec cu laserul sau cu TECAR. Dar dacă?

 

Alerg duminică. Am deja emoții, emoțiile “de kit”, care îmi pătrund prin degete în momentul în care pun mâna pe săculețul cu număruL de concurs. Emoții și frici pe care nu le am cu nicio altă ocazie. Mă transform în ceva ce nici eu nu recunosc. Vulnerabilă și curajoasă în același timp. Căutând ajutor și ascunzându-mă.  Aşa cum sunt și aşa cum aş vrea să fiu. Îmi place. De fiecare dată e ceva nou, e ceva special, bun sau rău. Anul ăsta au fost mai multe neplăcute. În aprilie am alergat cu o durere surdă și insistentă de șold. Acum, desigur, am fasciită. Nimic nou, doar durerea care tot nu se duce. Fac tratament, merge greu, mai greu decât data trecută. Mă doare. Tare. La fiecare coborâre din pat mă simt ca Mica Sirenă, cu cuțite în talpă. O să mă duc aşa, cu durere. Nu i-am mai spus lui Sorin. Ce sens are? Ar fi dezamăgit. Nu spun nimănui.  Fac o prostie, nu am nevoie de mustrări. O să mă repar, la sală se repară totul până la urmă. Doar lacrimile nu trec cu laserul sau cu ultrascurtele. 
    De ce mă duc, de ce nu vreau să lipsesc? De fiecare dată mă tămăduiesc, chiar dacă pentru scurt timp. Energia și bucuria oamenilor e mereu aceeași, dar în mine mai crește și altceva. Speranță. Curaj. Încredere în mine. Gândul că sunt vie și bună la ceva. Că pot orice. De fiecare dată când mă așez la start încep să visez. Tot felul de prostii - călătorii, povești, borcanele pictate pentru bomboanele de Crăciun, rochia nouă, biletul de avion … și încă altele. Dar peste toate, alimentat poate și de lipsa de oxigen din creier, crește mereu același gând - vis. Ce-ar fi dacă …? Dacă n-aş mai trece singură linia de sosire. Dacă dincolo m-ar aștepta cineva care să mă ia în brațe, să nu întrebe de timp dar să-mi dea un pahar cu apă, să-mi maseze gleznele dureroase, să-mi aducă o cafea și o bucată de ciocolată. Cineva cu care apoi să stau pe-o canapea la un film simplu, cu care să râd în același timp, de aceeași replică. În restul zilelor rațiunea sufocă fantezia asta. Acolo însă, la km8, când nu mai pot, rațiunea nu mai e; rămâne cu mine doar gândul despre o mână imaginară, mâna care m-ar prinde dacă … Și alerg către ea. Și mi se pare că simt ceva. Și de asta mă înscriu din nou și din nou. Ca măcar în gând, de la km8 la km10, să mă salveze cineva.