E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

30 iulie 2017

baiatul si umbra


   in statie, printe alte persoane nerabdatoare, e si un baietel simpatic; asteapta masina alaturi de tatal lui. boscorodeste in limba lui, mancand litere si adaptand cuvinte. si cum sta el asa cu ochii in pamant, zice:
- auzi, stii ţeva, tatiii?
- ce, tati?
- mie nu-mi p(l)ace asta neag(r)a.
- care neagra???
- de zos.
- unde adica jos?
- aicea, la mine.
tatal se uita in jur, un pic contrariat. personal ma gandeam la vreun gandac si ma pregateam sa ma trag mai incolo, ca nici mie nu-mi plac chestiile negre, din principiu.
dar parintele isi cunoaste copilul ...
- tati, aceea este umbra ta.
- adica cum?
- cand lumina vine dintr-o parte, corpul nostru o opreste si se produce umbra asta, e ca o pata mai inchisa la culoarea. din cauza ca lumina nu mai trece asa de mult, e un fel de intuneric sub forma corpului tau.
- da' mie nu-mi pace de ea....
- si eu am umbra, si copacii si cateii ...toti. nu e nimic rau in ea.
liniste. nu e convins ....
- uite ridica o mana, vezi cum ridica si ea o mana?
pustiul face miscarea, se amuza. prinde jocul, ridica un picior, apoi ambele maini. parca s-a mai imprietenit cu umbra lui. se invarte, se suceste... isi ia tatal de mana si fericit zice:
- uite tati, umba mea o tine de mana ei pe umba ta. si ele ateapta macina, ca noi doi. si o sa vina cu noi acasa sa o vada si pe umba lui mami.


Etichete:

18 iulie 2017

lacrima e incolora


  Unii oamenii gandesc si simt doar in nuante de alb si negru. Sufera de daltonism sau discromatopsie sufleteasca. Nici macar nu e vina lor, asa au setarile in sistem. E mai degraba vina celor care viseaza cai verzi pe pereti si asteapta ca toata lumea sa stie ca dorul e albastru, bucuria e galbena si seara e de argint. Cine pierde si cine castiga din  asta, nu se stie. 

Ce mare lucru daca pierzi un rasarit de soare sau nu vezi un camp de lavanda mov stralucitor? 
Si ce mare lucru e sa vezi un curcubeu, daca tot n-o sa poti urca pe el niciodata? 

Linistea si mica indiferenta urbana, gri-ul neutru si putin lenes asigura calm si concentratie redusa de adrenalina. Probabil cea mai buna solutie pentru o viata lunga si incolora. Si aia care asteapta ganduri bune colorate sau vreo mana de ajutor, sa-si mai puna pofta-n cui. Acuarelele sunt pentru copii mici, nu pentru adulti ocupati.

17 iulie 2017


daca plangi cand alergi, viteza ta e mai mica, pentru ca nu poti sa respiri asa cum trebuie.

Etichete:

13 iulie 2017

devreme


am uitat ce frumoasa e dimineata.

dimineata foarte devreme, cand nici macar la starbucks nu e deschis. cand strazile nu poarta decat cate un alergator in cautarea celui mai bun pace
diminetile cu tresariri de domnisoara, cu mainile reci de emotia primei intalniri si cu fruntea fierbinte de dor. 
diminetile in care bate vantul si frunzele fosnesc, primind panglici de soare. soarele care arunca lumina intr-un unghi jucaus, desenand umbre lungi peste castele moderne sau peste computere care n-au apucat sa doarma prea mult. 
“dimineata devreme” nu se grabeste, e o vacanta-surpriza intr-un oras ce abia-si spala ochii alene. e un cadou ambalat in aer, in ganduri, in liniste si regasiri. un cadou pe care nu mai vrem sa-l cerem, sa-l primim, sa-l recunoastem. 
e amintirea unei iubiri despre care nu mai  stim dac-a fost sau urmeaza sa fie. 

Etichete:

12 iulie 2017

Romeo 2.0


Plangea, tinand in brate crucea de marmura. Fiindca era seara unei zile toride, piatra era calduta, ca obrazul unui om bland, amintind a mangaiere si bunatate. Trecusera deja mai mult de doi ani de cand venea aici, de doua ori pe saptamana, indiferent de vreme. Aducea mereu cate o lumanare mica albastra si uneori cate un trandafir alb. La un moment dat a simtit o privire atintita asupra ei si a intors capul incet de tot, cu multa teama. Si-a inabusit un tipat si si-a pus mainile la ochi, pentru ca din coltul unei alei indepartate, o secunda, a privit-o barbatul care se afla in poza de pe cruce.

*
Statea in capatul indepartat al aleii, paralizat de uimire. Imbratisand crucea alba, la mormantul lui statea o femeie necunoscuta. Micuta si slaba, cu parul tuns scurt, ondulat. Ea parea coplesita de durere iar el nu pricepea nimic. Probabil calcand pe o pietricica, a facut zgomot si femeia s-a intors incet. A avut timp sa isi fereasca fata, si-a scos telefonul din buzunar si a plecat alergand si mimand o conversatie.

*
S-a gandit ca era prea obosita si ca o lua razna. Ca atat de mult isi dorise sa-l cunoasca incat incepuse sa vada fantome. Si-a propus ca o vreme sa rareasca vizitele la cimitir, sa mearga doar de ori pe luna. Se temea si nu stia de ce. Nu de strigoi, de altceva mai rau si nedefinit.
*
Trecea din cand in cand pe la cimitir, pe langa aleea unde se afla crucea sa. Incercase sa gaseasca semne ale Sotiei, spera chiar sa o vada, sa-si dea seama daca si-a revenit si daca are o viata buna. La inceput venea foarte des, apoi din ce in ce mai rar, caci se lamurise ca Sotia nu va veni niciodata. Mormantul era foarte bine ingrijit, probabil de vreo batrana angajata a locului. Era si multumit dar si speriat si dezamagit ca nu o vazuse niciodata. Ar fi vrut sa o stie bine, atat. Dar disparuse fara urma. Si asta putea sa fie si bine si rau.
*
Se temea de felul in care se va integra in noul colectiv. Ea era cea mai tanara, vesela si optimista. Nu stia cum vor vedea ceilalti lipsa ei de experienta, dar s-a dovedit ca isi facuse griji degeaba. Erau cu totii foarte prietenosi si nerabdatori sa o invete cat mai repede, cat mai multe. Se apropiase de una dintre colege, cu vreo 7 ani mai mare decat ea. Erau amandoua pasionate de S.F. si beau multa cafea. Au ajuns sa-si petreaca impreuna multe seri. Colega incepuse sa ii povesteasca despre viata ei, o tragedie moderna. Sotul ii murise in urma cu 5 luni. Din povestirile Sotiei, aflase cam tot ce se putea afla despre un om. Aproape ca stia mai multe decat stia despre propriul ei frate. Filme, carti, muzica si mancaruri preferate. Vazuse toate pozele din toate vacantele, toate micile surprize pe care i le facuse el de-a lungul iubirii lor. Se obisnuise atat de tare cu aceste povesti, ca abia le astepta. La inceput se simtea stanjenita sa vorbeasca despre lucruri atat de intime, dar mai apoi isi daduse seama ca amandoua se simteau bine asa, povestind - ascultand. Nu erau detalii prea personale, penibile sau obscene. Era doar o bucata de viata, era ca si cand se ducea la o piesa de teatru si descoperea decoruri noi, intamplari noi. Fusesera impreuna 10 ani, dintre care ultimul ca Sot si Sotie. Recunostea si ea ca fusesera diferiti. El era calator si sportiv, ea lenesa. El era vesel si optimist, ea vesnic nemultumita si speriata de viitor. El nu se supara niciodata, ea era des bosumflata. El avea nevoie sa aiba grija de cineva, ea nu se descurca niciodata singura. El o iubea, ea credea ca-l iubeste. Ea n-ar fi vrut, dar el insistase sa se casatoreasca. Apoi a murit brusc si ea nu stia cum sa iasa din ceata care ii stapanea viata. Nu stia daca ii parea rau sau nu, nu stia daca il iubise de fapt sau nu, nu stia daca sa ramana o femeie singura si nefericita toata viata sau sa incerce sa o ia de la capat. Sotia punea intrebari retorice si colega cea tanara nu trebuia si nu putea sa raspunda. Ramanea mereu cu regretul ca omul asta nu mai era si de la o vreme avea o senzatie nedeslusita ca ei ii parea mai rau dupa el decat celeilalte, care-l si avusese.
Dupa un concediu de 2 saptamani, Sotia aparuse complet schimbata. Nu mai purta doliu, era vesela si radea mult. Au plecat impreuna de la serviciu si inainte sa ajunga la mica ceainarie unde isi petreceau serile, au trecut pe la cimitir. Sotia i-a marturisit ca e prima si ultima data cand mergea acolo. Ca fusese la un “iluminator spiritual” care ii explicase ca Sotul ei o tradase. Ca El purta toata vina suferintelor ei, ca de fapt ii furase mereu din energie si din noroc, ca era clar ca gresise cand se casatorise cu el. Ca nu trebuia sa se mai gandeasca la asta niciodata, sa schimbe macar orasul daca nu si tara in care locuieste, sa arunce tot ce o lega de anii aceia. Asta hotarase Sotia ca va face, impacata de-acum cu toate. O sa-si piarda cu totul urma, o sa vanda tot ca sa plece in alta tara, la o alta religie si o alta viata. Avea nevoie de cineva care sa o ajute sa arda toate documentele si fotografiile si ii cerea ei sprijinul, acolo, langa mormantul unei vieti pe care o stergea cu o usurinta sincera, cu bucurie si cu putere. A ajutat-o cu inima stransa de disperare. Nu era de acord, dar nici nu i se ceruse sfatul. Si-au luat ramas bun, stiind ca nu se vor mai cauta niciodata, orice ar fi.

*
Statea pe patul alb si nu intelegea mai nimic. Sau intelegea prea bine si nu putea sa decida ce are de facut. Prietenul lui de-o viata, doctorul, il anunta ca mai are de trait 6 luni. Maxim un an. Ca urma o mare suferinta fizica si umilinta morala.

- Nu pot sa te las sa iti faci sperante. Nu exista solutie, doar sansa de a castiga vreo 2-3 luni in plus.
-  Si ce am de facut cu ea? Abia m-am insurat.
-  Habar n-am. Fa-i un copil, amintire. Plecati in jurul lumii. Mutati-va intr-o tara vesela si fiti fericiti o jumatate de an.
-   Si tratamentul?
-  Nu exista multe optiuni si eu nu le-as discuta. Nu as vrea sa faci nimic. Nu as vrea sa te chinui mai mult decat trebuie. Nu ai nicio solutie reala.
- Dar nu pot sa-i fac asta. Sunt Sotul ei, mereu mi-a zis ca eu trebuie sa am grija de ea, macar 50 ani. Abia ne-am mutat aici. Nu cunoastem pe nimeni. N-are prieteni. Tu o sa pleci in 2 saptamani si oricum tu nu ai placut-o niciodata. 
- La tine nu te gandesti deloc? 
- Nu. Trebuie doar sa gasesc cea mai buna solutie  pentru ea. Nu o sa fie in stare sa suporte totul singura. 
-  Pai o sa suporte, daca te iubeste asa cum ziceai mereu. Si o sa aiba ea grija de tine, nu 50 de ani, probabil ca doar vreo 50 de saptamani. Imi pare rau. Imi este greu sa iti spun toate astea, dar stiu ca mereu ai preferat adevarul si noi suntem prieteni prea buni. Nu inteleg cum s-a intamplat, e totul ilogic. Imi spui ca te simti bine... De fapt, as vrea sa repetam analizele.
-   Are sens?
-   Da, ca sa fim siguri.
-   Nu.    
*
Peste cateva zile a gasit in una din geanti o poza a barbatului, zambind de sub un copac inflorit. Probabil cazuse acolo in agitatia din casa Sotiei, pe cand rupeau si ardeau tot. Si atunci, sub lacrimile care ii udau palmele, cu o uimire  vinovata si-a dat seama ca cel mai absurd lucru se intamplase deja: se indragostise de sotul mort al unei foste colege de birou.

*
In seara aceea, in timp ce spalau vasele impreuna, a luat decizia. A inventat o delegatie de cateva saptamani in strainatate si a plecat mai intai sa viziteze singurul loc pe care tinea cu adevarat sa-l vada in viata asta aiurita – Nazca. Apoi si-a aranjat in detaliu internarea si moartea. Avea sa fie in Anglia  la un spital mic si ascuns, ca sa nu chinuie pe nimeni cunoscut. A aranjat cu cei de acolo sa ii scrie Sotiei ca a suferit un stop cardiac pe strada si ca asta e, s-a dus. Au trimis in tara un sicriu gol, sigilat si un certificat fals. A platit mult pentru toate minciunile, dar nici macar nu se simtea vinovat. N-a facut decat sa grabeasca o veste proasta intr-un plic idiot. Nu a vrut ca ea sa treaca cu el prin boala umilitoare. Credea ca i-ar fi mai bine cu un soc mare si o eliberare rápida. Dupa 6 luni de la asa zisa lui inmormantare, s-a decis sa intre totusi in spital. Nu se simtea chiar foarte rau, doar ca abia manca si abia dormea. Slabise. S-a gandit ca mai bine se duce din timp, cat inca mai poate judeca. Le-a dat toate analizele cu care venise din tara si i-a asteptat calm sa vina sa ii spuna cat mai avea… o saptamana … o luna …

*
Simtea ca barbatul pe care nu-l cunoscuse traind, fusese sufletul ei pereche in lumea asta. Asculta muzica lui preferata, care fusese dintotdeauna si a ei. Se uita la filmele lui preferate, pe care le vazuse si ea de multe ori inainte. Se plimba prin parc si cand se aseza pe banca avea senzatia ca e langa ea. Nu-l vazuse niciodata si il iubea din ce in ce mai mult. Il plangea asa cum Sotia lui nu-l plansese vreodata. Vorbea cu el in gand, asa cum Sotia lui nu vorbise cu el nici cand fusese viu. Nu se gandea unde o sa o duca toate acestea si cat de absurd era sa fie cumva … vaduva unui necunoscut.

*
Statea pe patul alb si nu intelegea mai nimic. Sau intelegea prea bine si nu putea sa decida ce are de facut. Analizele lui erau perfecte. Le repetasera de 3 ori si le trimisesera la cel mai bun spital din Anglia pentru verificare. Probabil initial se facuse o incurcatura. A plecat in aceeasi zi catre casa. Simtea ca inviase cu adevarat. Ar fi vrut sa zboare, sa alerge la ea, sa o ia in brate si sa fuga amandoi din tot cosmarul. Din aeroport a sunat la toate numérele la care ar fi putut sa o gaseasca si sa o pregateasca cumva. Nimic. Acasa nu mai era “acasa” lui. Nimeni nu stia nimic despre ea. Nu apucasera sa se imprieteneasca cu vecinii, abia se mutasera de o luna cand el plecase. Singurul lucru pe care l-a aflat a fost de la una dintre femeile de la curatenie: doamna a plecat din tara definitiv pentru ca barbatul ei a inselat-o si voia sa uite totul despre el. Prietenul lui doctorul nu l-a crezut cand l-a sunat. L-a injurat cand l-a auzit sunand si povestind a treia oara si i-a spus sa nu isi mai bata joc de oameni. Nu l-a mai cautat, oricum.
Era un mort viu. Fara nevasta, fara viitor, fara prieteni sau identitate. Dar perfect sanatos. Ar fi vrut sa fie mort de-adevaratelea. Se hotarase de multe ori sa-si ia viata care nu mai insemna nimic oricum. Se oprea mereu, simtind ca mai are inca o datorie fata de ea. Doar sa afle ca e bine. Apoi ...  
*
Pana la urma s-a gandit ca daca femeia necunoscuta se tot agata de locul ala blestemat, o fi stiind ceva, o fi vreo legatura intre ei. A asteptat-o zi de zi, sperand sa afle ce s-a intamplat de fapt cu viata lui in ultimii 3 ani.
Intr-o seara a aparut. Avea o rochie aramie si in maini un trandafir alb. A vazut-o cum se apropie si n-a apucat sa spuna decat « Buna seara » caci ea s-a prelins ca o frunza de copac, toamna. A dus-o la spital. Nu a putut sa afle de la ea nimic; pur si simplu plangea tot timpul si nu spunea decat “de unde vii ?” Doctorii l-au gonit. Nu avea niciun drept sa stea cu ea, era un strain a carui prezenta ii facea rau. S-a ascuns pe holuri, sperand sa vada cine vine la ea. Doua femei elegante si batrane. Bine si-atat.
Dupa doua zile ea a iesit din spital. Intre timp el a aflase care ii este numele mic si unde lucreaza. I-a lasat la birou un plic alb in care isi povestea pe scurt toata viata si la sfarsit ii dadea o adresa unde sa ii raspunda, daca vrea, la intrebarea cea mai grea si cea mai simpla: “cine esti”?
*
Au avut grija unul de altul mai mult de 50 de ani. Pur si simplu traind, zi de zi, head over heels. 

Etichete: ,