frumoasa si bestia

  dimineata strecura lumina calda printre nori si ploaia agata candelabre tramuratoare  pe varful frunzelor. mirosea a iarba buna, mugurii isi strigau veselia de pe o creanga pe alta. el statea intr-un colt al casei, privindu-si ingandurat costumul inchis la culoare. dupa socotelile lui, azi ar fi trebuit ca ea sa treaca din nou pe-acolo si nu stia cum sa faca sa se apropie, fara sa o sperie. era constient ca nu arata prea bine si n-ar fi vrut s-o vada ca se indeparteaza ingrozita, inainte ca el sa apuce macar sa ii vada ochii  de aproape. se temea si ar fi amanat iar si iar… insa timpul care trecea nu era de partea lui. o urmarea deja de foarte multa vreme, de aproape patru saptamani. cum nu mai avea mult de trait, ar fi vrut sa apuce doar sa ii atinga mana si sa o priveasca in ochi. 
  saptamana trecuta a venit intr-o rochie verde si a stat aproape o ora pe banca, a citit ceva cu un titlu care lui i s-a parut amuzant de predestinat. la un moment dat, ea a inchis cartea si a plans. atunci ar fi putut sa se aseze usor alaturi si sa ii faca un semn. a stat insa nemiscat si a urmarit-o cum pleaca, lasand in urma parfum de iasomie si un cercel ca o floare, care-i cazuse din ureche. l-a lasat acolo, sperand ca ea se va intoarce, dar nu a avut noroc; dupa vreo sapte minute un dracusor de fetita l-a luat si a zbughit-o fericita catre mama ei.

  azi insa … o va privi in ochi, cu orice risc. stia ca saptamana viitoare va fi prea tarziu. se simtea deja foarte rau, se ascunsese de toti ai lui, de prea multa vreme nu mai mancase; putea doar sa mai bea apa. intelegea cat de absurda e toata povestea. nu stia cum ajunsese asa, dar stia ca orice bruma de ratiune, din orice univers, i-ar fi spus sa stea deoparte, sa fuga. dar de cand dragostea tine cont de ratiune? 
  i-a recunoscut zgomotul pasilor si mai ales glasul, rasul ei ca o primavara. s-a pregatit, ridicand in brate tot curajul, toata iubirea si un trifoi cu patru foi. 
  inima a inceput sa i se crape usor, pentru ca nu era singura...o tinea de mana un tip inalt, subtire si blond. cu ultima suflare le-a iesit inainte iar ea s-a aplecat, soptind cu glas de soare, de verde si de adevar: 

  -uite, un carabus poarta in brate un trifoi. te pomenesti ca i-l duce iubitei lui?!

  iar el, cu ochii pironiti in ochii ei, a lasat usor trifoiul pe pamant, si-a intins aripile – tot ce avea mai frumos – a zburat pentru ultima data si i s-a asezat pe umar. si ca o minune, ea nu a strigat de spaima ci l-a luat in palma si a suflat usor, ca un sarut peste aer, peste timp, peste rani, peste batranete si peste imposibil.

  si-atunci, zambind, a stiut sigur ca titlul cartii ei era despre el. head over heels.

amalgam

in fiecare zi ma trezesc, imi deschid pieptul si ma uit inauntru, ca-n dulapul cu dulceturi al bunicii.

in fiecare zi vad ca am alt fel de inima. de lemn, de metal, de cristal sau de curcucubeu. 

o inima de iarba lasa locul uneia de foc. am avut inimi de ploaie si de cantec, de iasomie sau de elefant. imi amintesc cum am purtat eu in piept trandafiri si cannabis, miere si noroi, cafea si vreascuri, vitamina C si sandostatin, lanuri de lavanda si lanuri de pustiu, cratere de pe marte si semne de carte.

mai rau e ca n-o sa mai vad niciodata inima mea adevarata; am dat-o candva pe post de erata  la viata, la speranta si la fericirea mea toata. 

vedenii

stau pe un peron de metrou, pe langa mine trece un tren care nu opreste; e gol si vagoanele luminate  stralucesc puternic si ma ametesc. ca niciodata pana acum, sunt gata sa cad si fac 3 pasi inapoi.

ma pomenesc intr-un fel de piata zgomotoasa si fierbinte. e un amfiteatru, pe jos praf roscat si bolovani. e o arena de lupta, si eu in mijloc. totul se invarteste,  mii de oameni  sunt intr-un fel de ceata colorata, soarele arde de sus si pielea imi crapa, ca si pamanul de sub picioarele mele. sunt incaltata cu sandale delicate, impletite si legate pana peste genunchi cu fire subtiri, aurii. rochia mea e dintr-o panza cafenie, scurta dar sfasiata pe alocuri. pare ca a fost tare frumoasa candva. parul mi-e foarte lung si miroase a iasomie, a neliniste si a soare. am cercei din flori de aur si pe un deget se infasoara coada unei comete, ca inel.

vreau sa opresc ameteala, ma asez in genunchi, caut sa inteleg ce e cu mine.

si atunci …. lumea din jur vuieste tare…si mai tare ….si mai tare… langa mine se aduna pietre care vibreaza agresiv, merg singure si se organizeaza in movile egale. zeci de pietre vorbitoare, care murmura exact ceea ce urla si lumea din jur .... e de vina, e de vina, numai ea e de vina... si pietrele tremura de fericire, mai c-ar porni singure sa ma izbeasca, dar nu cred ca au voie… gata, gata, inca putin, inca putin … dar se pare ca numai ele si cu mine stim ca se pot misca si vorbi.

genunchii ma dor, ochii imi ard, mi-e greata si astept loviturile ca pe o izbavire.

de undeva, se aude Vocea: cine e fara pacat, sa arunce primul.

lumea a disparut, in jur e liniste si racoare. plang si nu stiu ce sa fac.

ramane doar o femeie care se apleaca si arunca pietrele fierbinti. nu ma nimereste, arunca din in ce mai repede, nimic nu ma atinge.

sunt eu care iubesc si arunc in mine, care iubesc.

pentru ca iubesc. 

alune sarate

  alerga si se gandea ca acum isi stabileste noul „personal record” si ce pacat ca n-are macar telefonul cu runkeeper, ce sa mai vorbim de smartwatch. stia ca n-o s-o mai poata tine asa multa vreme, dar n-avea de ales. isi uitase cardul la piata si fara card nu putea sa cumpere cutia mica cu alune invelite in miere si sare grunjoasa. la piata inchidea in 5 minute iar ea mai avea de alergat cel putin 2km pana acolo. stia ca n-avea cum sa ajunga dar nici nu se putea opri. 

  evident ca a ajuns prea tarziu. evident ca nu mai era nimeni si ea nu  avea niciun ban in buzunar si nici telefonul nu mai avea credit si in general era noapte si disperarea punea stapanire pe ea. de ce niciodata nu lua 2 sau 3 cutii, sa aiba de rezerva? de ce niciodata nu tinea in casa macar vreo cateva bancnote? de ce nu pastrase telefonul fix? de ce in 5 luni nu spusese nimanui unde se afla si nici macar nu se mutase intr-o casa normala, cu vecini? 

  de ce naiba nu isi daduse seama ca era prea frumos ca sa fie adevarat? o casa cu tufe mari de iasomie, iarba, ciresi si bancute pe aleea pietruita. ferestrele care nu se murdareau niciodata, iarba care nu fusese udata niciodata nu se ofilea. iasomia pastra mereu macar 10 flori si 7 boboci. ii numarase deja de sute de ori. in casa nu era nici frig nici cald dar mai ales, nu era lumina dupa ora 2,20. la inceput se gandise ca nu conteaza si ca nu are nevoie. ca intre 2,20 si 6,20 sunt numai 4 ore pe care le doarme si ca daca vrea, citeste sau lucreaza pe laptop. doar ca nu mergea nici laptop nici telefon, nimic.  afara in curte era mereu o lumina pala, calda, aproape aurie. ea dormea, iasomia isi facea bine treaba, parfumul ei o linistea si ciresele o ameteau pur si simplu. de cand se mutase acolo, seara nu manca altceva decat o farfurie cu cirese din pomii ei ( ei da, ciresii ei faceau mereu fructe, de 5 luni, ce mare lucru...) si o cana cu ceai de iasomie. 

 acum o luna adusese din greseala in sacosa o cutie cu alune invelite in miere, presarate cu sare grunjoasa.  de atunci auzea zgomote in bucatarie. apoi apareau umbre pe la geam, fosneau si chicoteau. mancau alunele si plecau. se gandise ca e un pret mic pentru linistea ei. in fiecare seara lasa pe masa o cutie. dimineata nu o mai gasea, nici goala, nici stricata ...nu era deloc. aproape ca se amuza, era ca si cand avea un animal de companie .... spera sa fie un arici. acum probabil avea sa afle, fiindca alunele nu vor mai fi acolo.

 dormea. fosnetele au trezit-o. nu se temea, doar se gandea ca probabil ariciul sau ce-o fi, isi cauta alunele.

 nu s-a speriat nici cand pe geam au aparut siluete subtiri, umbre inalte si gratioase. nu s-a speriat nici cand a vazut palmele lipite pe partea cealalta a ferestrelor. nu se intreba decat de ce toate palmele aveau, fiecare, cate 6 degete.

 si apoi s-a facut lumina.  iasomia inflorise iar, toata. in iarba aparusera flori de nu-ma-uita si la poarta anuntul. „de vanzare”.

o fericire de 25 secunde

oamenii fericiti sau macar multumiti sunt probabil lenesi, statici si molatici.
cei nefericiti sau tristi sunt mereu in cautare de ceva nou.
cred ca lacrimile imping oamenii sa-si caute de lucru tot timpul.
nefericitii nu dorm de frica viselor rele; nefericitii isi ocupa azi timpul de maine, de frica secundelor goale care-i hartuiesc. cu cat sunt mai trista, cu atat imi gasesc mai multe lucruri de facut. n-am terminat inca ce am pe masa de lucru, ca deja mi-am stabilit inca trei obiective pe termen lung.
unii alearga distante lungi. eu ale(r)g  activitati lungi.

trei oameni incearca azi sa treaca "sub 2" un maraton.
cata neliniste sa-i mane de la spate ca sa alerge atat de repede? pare ca fug de ceva tare inspaimantator. aproape ca imi doresc sa nu reuseasca. cred ca marile recorduri, ca si marile poezii, romane, tablouri se fac atunci cand esti mai mult nefericit decat fericit.

later edit: se vede ca micul kipchonge e totusi fericit. si ma bucur pentru el.
poate el nu stie, dar e o fericire cam cat  25 secunde.  enorm, pentru ca fericirea dureaza de cele mai multe ori mai putin de-o secunda.

maratonistule, savureaza-ti timpul. nu incerca sa-l micsorezi. e si asa destul de scurt.

in tara lui "pe cuvant"

ai promis ca n-ai sa ma pierzi niciodata. si acum nu stiu cine de cine s-a pierdut.

ai promis ca n-o sa ma crezi cand o sa-ti spun ca sunt bine. si acum nu stiu cine pe cine a mintit.

ai promis ca ai sa-mi vorbesti mereu, chiar daca eu o sa-mi pun mainile la urechi. si acum nu stiu cine pe cine nu aude.

ai promis c-o sa te intorci intr-o zi, pentru ca o sa te astept. si acum nu mai stiu ce-nseamna asteptarea.

am promis ca o sa te iubesc pana la sfarsitul lumii.si acum stiu ca si dincolo de sfarsit, tot iubire va fi.