Alerg duminică. Am deja emoții, emoțiile “de kit”, care îmi pătrund prin degete în momentul în care pun mâna pe săculețul cu număruL de concurs. Emoții și frici pe care nu le am cu nicio altă ocazie. Mă transform în ceva ce nici eu nu recunosc. Vulnerabilă și curajoasă în același timp. Căutând ajutor și ascunzându-mă. Aşa cum sunt și aşa cum aş vrea să fiu. Îmi place. De fiecare dată e ceva nou, e ceva special, bun sau rău. Anul ăsta au fost mai multe neplăcute. În aprilie am alergat cu o durere surdă și insistentă de șold. Acum, desigur, am fasciită. Nimic nou, doar durerea care tot nu se duce. Fac tratament, merge greu, mai greu decât data trecută. Mă doare. Tare. La fiecare coborâre din pat mă simt ca Mica Sirenă, cu cuțite în talpă. O să mă duc aşa, cu durere. Nu i-am mai spus lui Sorin. Ce sens are? Ar fi dezamăgit. Nu spun nimănui. Fac o prostie, nu am nevoie de mustrări. O să mă repar, la sală se repară totul până la urmă. Doar lacrimile nu trec cu laserul sau cu ultrascurtele.
De ce mă duc, de ce nu vreau să lipsesc? De fiecare dată mă tămăduiesc, chiar dacă pentru scurt timp. Energia și bucuria oamenilor e mereu aceeași, dar în mine mai crește și altceva. Speranță. Curaj. Încredere în mine. Gândul că sunt vie și bună la ceva. Că pot orice. De fiecare dată când mă așez la start încep să visez. Tot felul de prostii - călătorii, povești, borcanele pictate pentru bomboanele de Crăciun, rochia nouă, biletul de avion … și încă altele. Dar peste toate, alimentat poate și de lipsa de oxigen din creier, crește mereu același gând - vis. Ce-ar fi dacă …? Dacă n-aş mai trece singură linia de sosire. Dacă dincolo m-ar aștepta cineva care să mă ia în brațe, să nu întrebe de timp dar să-mi dea un pahar cu apă, să-mi maseze gleznele dureroase, să-mi aducă o cafea și o bucată de ciocolată. Cineva cu care apoi să stau pe-o canapea la un film simplu, cu care să râd în același timp, de aceeași replică. În restul zilelor rațiunea sufocă fantezia asta. Acolo însă, la km8, când nu mai pot, rațiunea nu mai e; rămâne cu mine doar gândul despre o mână imaginară, mâna care m-ar prinde dacă … Și alerg către ea. Și mi se pare că simt ceva. Și de asta mă înscriu din nou și din nou. Ca măcar în gând, de la km8 la km10, să mă salveze cineva.
De ce mă duc, de ce nu vreau să lipsesc? De fiecare dată mă tămăduiesc, chiar dacă pentru scurt timp. Energia și bucuria oamenilor e mereu aceeași, dar în mine mai crește și altceva. Speranță. Curaj. Încredere în mine. Gândul că sunt vie și bună la ceva. Că pot orice. De fiecare dată când mă așez la start încep să visez. Tot felul de prostii - călătorii, povești, borcanele pictate pentru bomboanele de Crăciun, rochia nouă, biletul de avion … și încă altele. Dar peste toate, alimentat poate și de lipsa de oxigen din creier, crește mereu același gând - vis. Ce-ar fi dacă …? Dacă n-aş mai trece singură linia de sosire. Dacă dincolo m-ar aștepta cineva care să mă ia în brațe, să nu întrebe de timp dar să-mi dea un pahar cu apă, să-mi maseze gleznele dureroase, să-mi aducă o cafea și o bucată de ciocolată. Cineva cu care apoi să stau pe-o canapea la un film simplu, cu care să râd în același timp, de aceeași replică. În restul zilelor rațiunea sufocă fantezia asta. Acolo însă, la km8, când nu mai pot, rațiunea nu mai e; rămâne cu mine doar gândul despre o mână imaginară, mâna care m-ar prinde dacă … Și alerg către ea. Și mi se pare că simt ceva. Și de asta mă înscriu din nou și din nou. Ca măcar în gând, de la km8 la km10, să mă salveze cineva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu