Camasa alba

            Se simtea urata, inutila, batrana. Statea incremenita in hol si aproape ca nu mai stia daca e dimineata sau seara, daca venise de undeva sau urma sa plece. Simtea ca uita lucruri. Uneori se gasea plutind intr-o ceata calduta si vernil, linistita si blanda. Era bine in aburul acela, in care nu-i era foame sau somn, doar plutea si parea ca e in drum catre Luna. Atunci cand aburul disparea, plecau si bucati din memoria ei.

Un caine incepuse sa latre foarte tare si apoi porni o alarma. I se facuse frig, brusc. Era desculta, intr-o camasa subtire si alba, cu doua stelute argintii agatate pe decolteul adanc. Nu se putea decide ce sa-si puna in jos – o fusta rosie sau pantalonii negri, cu talie inalta si bretele. Toata viata fusese friguroasa. Candva, cineva ii spusese in gluma ca are mainile reci, a sinceritate. Nu isi mai amintea cine.

Se uita in oglinda, incercand sa isi aranjeze cerceii rotunzi; unul era un pinguin si altul un om de zapada. Diferiti, nu pereche, dar asa era ea, cam zapacita. Cu cerceii trazniti, cu pulovere carora le lipsea cate o maneca, cu fuste prea scurte sau cu incaltari in care stangul avea alta culoare decat dreptul. Nu prea purta pantofi inalti. Mama o certase o vreme “o doamna adevarata n-are in dulap numai opinci din astea, nu calca asa in gropi ca tarancile”, apoi o lasase in pace. Asa se simtea ea cel mai bine, mica si fragila, obligand la tandrete si ocrotire. In plus, se dansa mult mai bine fara tocuri de 10. Iar ea nu intelesese niciodata petrecerile fara dans. Aha, acum isi amintea. Se ducea la o petrecere. Atunci, sa ia pantalonii si balerinii de piele intoarsa argintie. Ba nu. NU.  Lui nu-i plac pantalonii. Lui … cui? Asta era chiar culmea. Uitase cine urma sa o duca la petrecere. Si singura nu mergea niciodata.

In jur canta ceva. Din ce in ce mai tare. Era telefonul; acum incepea sa se lamureasca. In fiecare 31 decembrie isi punea telefonul sa sune cu “happy new year - ABBA”. Foarte ciudat. Nu pleca niciodata de acasa de revelion, de fapt de cele mai multe ori statuse singura  - singura. De cateva ori adusese la ea copii de la scoala unde preda, copii saraci ai caror parinti erau plecati in strainatate, la munca. Fusese frumos, dansasera, facusera mancare si traznai, iesisera afara sa aprinda artificii. Apoi scoala ii interzisese aceasta “extravaganta”, invocand proceduri de siguranta si niste aberatii birocratice.

Telefonul se oprise, oricum ea nu se miscase din loc. Isi amintea de revelioanele recente. Se imbraca frumos, elegant si modern, uneori chiar provocator; isi punea muzica, isi cumpara dulciurile preferate si cateva tigari subtiri de foi. Dansa de una singura, intr-o penumbra aurie, trimisa in casa de zeci de lumanari parfumate. Nu stia daca e trista sau vesela. Se intreba ce facuse in tinerete. Intuia ca nu fusese mereu singura si ar fi vrut o imagine de-ai ei, de-atunci. N-avea. Doar printre gene aduna acum, prima data, cateva franturi. O rochie superba, parfum si niste pantofi pentru care stransese bani tot anul. Vedea cadre de film, in alb - negru. O fata statea intr-un hol mic si ingust. Oare era ea? Se pregatea sa plece; astepta pe cineva... Pe cine? Apoi telefonul. Apoi gheata din maini, care urcase catre gat si inima. El intarziase, dar venise si ciocanea disperat. Fata nu-i mai deschisese. Ea insasi fusese cea care plansese o noapte intreaga, ingenuncheata langa usa, imbracata ca o printesa? Ea crezuse in vocea de vrajitoare care-o mintise in receptor, mai mult decat in vocea draga, de dincolo de usa? Ganduri aspre. Ape adanci si negre. Si apoi dorul si amaraciunea vinovatiei care o apasau. Ea... Gresise ceva. Ce si cand ? 

Soneria a inceput sa zornaie la usa. A deschis inainte sa realizeze ca e pe jumatate dezbracata.

-          Ce sa zic, frumos iti sade! Daca nu te-as fi vazut de peste 40 ani, in fiecare iarna, mi-ai fi zburat mintile acum, crede-ma. Arati foarte bine, dar nu te pot lua asa, doar in camasa, oricat de alba si pretioasa ar fi. Hai, ce faci ?

Din prag ii vorbea un tip inalt, cu barba alba, intr-un costum ciudat si rosu, cu o curea neagra peste sacou si peste talia zvelta.

-          Esti gata ? Ai zis sa vin la ora zece fara zece. Atat este. Pune ceva pe tine. Mergem intr-un loc civilizat, cu multi oameni.

-          Eu nu plec de revelion niciodata, raspunse cu o voce care nu parea a ei.

Se temea sa-i spuna ca nu-l cunoaste. De fapt, parca totusi il cunostea cumva. Era nervoasa ca-i intrerupsese gandurile, tocmai cand incepeau sa dea trecutului o forma.

-          Se vede clar ca mi-am facut treaba foarte bine. Uiti multe. Dar acum gata, o sa se sfarseasca povestea asta. E timpul sa iti tii promisiunea.

Simtea cum omul asta se joaca cu mintea ei. Precauta, incercand sa indulceasca cuvintele, desi ar fi vrut sa-l loveasca, l-a intrebat cu glasul ei matasos:

-          Cine esti?

-          Glumesti, nu?  Cum cine ? Mos Craciun.

Asta ii mai lipsea. Ii parea rau ca nu isi adusese telefonul langa ea. Acum ar fi tastat pe furis 112.

-          Te-am sunat inainte, sa te anunt ca ajung. Mi-ar fi placut sa intru pe fereastra, ca in anii nostri cei buni. Dar tu nu, te incapatanezi sa uiti si sa ma faci sa sun la usa.

-          Cine esti si ce vrei ?

-          Off, fata mosului…bine, hai sa stam pe canapea 3 minute. Dupa ce iti pui pantalonii si balerinii aia argintii de piele intoarsa, la care tii atat.

-          Ce….cum ?

-          Hai, hai du-te. Stiu, stiu, lui nu-i plac pantalonii purtati de femei in noaptea de revelion. In principiu. Astia, pentru ca-i porti tu, o sa-i placa. Nu vreau sa iti fie frig pe drum, pana acolo. Oricum poti sa iti iei si fusta rosie, ca n-ar fi prima data cand iti schimbi tinutele la petreceri, nu?

Tipul turuia intr-una. Vocea lui era din ce in ce mai cunoscuta. Mecanic, facea miscarile pe care i le ceruse. Se imbracase si se asezase langa el. Isi aranjase si cerceii; era gata si ochii lui negri o linisteau. Parea real. Un fel de batran ne-batran, tandru si oarecum sexi, impotriva sau poate datorita barbii albe. O sfredelea cu privirea. A luat-o de mana si a inceput sa povesteasca. Bucatile ei de ganduri se asezau langa cuvintele lui si teseau un fel de realitate pierduta.

-          Ai fost printre putinii oameni care chiar au crezut in mine, de la inceput. Eu sunt, pe bune. Stii asta. Ti-am indeplinit mereu dorintele. Le-am apreciat pe cele normale si m-au distrat cele traznite. Tu esti o mica traznita.

Il privea, muta. Inainte sa apuce ea sa intrebe, el ii raspundea. Asa ca statea cuminte, exact cum ar trebui sa stea oricine in fata lui Mos Craciun.

-          Ai vrut rochie de Zana Verii, cartile lui Jules Verne, minge de fotbal si masa de biliard. Le-ai primit, da ?

-          Da, zise ea zambind copilariei.

-          Ai vrut praf de stele, autograful portarului ala lungan, nu mai stiu cum il cheama; si posterul cu Han-Solo, si concertul lui MKJ, le-ai primit pe toate, da ?

-          Da, zice ea zambind adolescentei.

-          Si l-ai mai vrut, desi m-am rugat de tine un an intreg sa te razgandesti, l-ai vrut pe EL.    Il iubeai – asta era treaba ta. Da’ de ce-oi fi vrut sa te iubeasca si el pe tine, nu stiu. Ti-am tot spus ca nu cred ca o sa fie bine in final. Ca vreau sa te protejez. Te-am rugat sa-mi ceri altceva, pe altcineva, ti-am si facut cateva oferte. Tu nu ! Ai tinut mortis la el.

-          Eu...eu ? Care oferte ? Care el ? Ii venea sa rada si sa planga de nervi. Existase un el, totusi.

-          Oricum, asta a fost o dorinta pe care ti-ai indeplinit-o singura. Ce e drept, n-ai fi avut nevoie de ajutorul nimanui ca sa-l faci pe un biet pusti de liceu sa te iubeasca. Nu era singurul, oricum.

-          Nu stiu .. nu mai stiu…

-          Pai sigur ca nu. Asta a fost ultima ta rugaminte.

Parca traia intr-un film de festival. Adica aberant, ireal, ilogic. Dar batranul continua sa ii povesteasca, cu repros dar si ingrijorare in glas.

-          Ai zis la inceput ca iti asumi orice ar urma, ca vrei sa ai si tu o dragoste mare. Drept e ca asa a si fost; rar am mai vazut o asa iubire. O clipa te-am scapat din ochi insa ...si ai luat-o razna. Si desi nu mi-a placut la inceput, ajunsese sa-mi fie mila de el. De tine, nu. Te-am tot prevenit. Greselile se platesc. Cand prostia pe care ai facut-o a devenit prea greu de suportat, ai zis ca vrei sa uiti. Si ti-am adus o cutie cu bomboane ...

-          Sa uit ??

-          Da. Selectiv. Am muncit mult si eu si restul prietenilor mei. A fost greu de tot. Sa uiti tot ce era legat de el, dar sa nu urasti Craciunul, revelionul si nici petrecerile. Sa nu te dispretuiesti pe tine si sa mai ai loc de eventuale alte iubiri. Sunt mandru de ce-a iesit. Esti bine, nu-i asa ?

-          Habar n-am. Am vrut eu sa-l uit pe baiatul asta, pe care zici ca l-am iubit asa de mult ?

-          Sincer, si eu m-am mirat. Dar te uscai vazand cu ochii. Erai foarte bolnava.

Ea simtea aievea toata durerea de-atunci. Valuri de lacrimi urcau incet, din inima catre gat.

-          Vezi, cam asta era singura solutie, atunci. Si pentru tine si pentru mine.

-          El m-a iubit ?

-          Tu ai fost atenta la ce-am zis pana acum ?? Sigur ca te-a iubit. Mai mult decat ai stiut tu sa vezi.

-          M-a uitat si el ?

-          Hai, gata. Plecam.

-          M-a uitat si el ?

-          ............... Batranul tacea, cu ochii in pamant.

-          Nu plec pana nu aflu tot.  Cum m-ai facut sa uit ? Pot sa imi amintesc acum, totusi ?

-          Am facut o vraja, cu termen de valabilitate. Termen care a trecut deja.

-          El m-a uitat, tot asa prin magie ?

-          Hai, mergem ?

-          Ma ajuti sa-mi amintesc ?

-          Vrei, sigur ?  

-          Da, vreau. Cine sa ceara sa uite o iubire ...?

-          Ma rog, a fost sugestia mea cu care tu ai fost de acord. Recunosc, n-am avut imaginatie, trebuia sa gasesc repede ceva. Nu puteam sa te las sa te arunci in apa. Si daca tot a fost sa inghiti niste pastile, ti le-am dat eu pe-ale mele, na ! S-a sters tot: amintire cu amintire, zambet cu zambet si sarut si imbratisari si scrisori si banca din parc si…

Tacere. Desi era incredibil, incepea sa realizeze ca treaba fusese serioasa. Se bucura. Fusese indragostita.

-          Vreau sa-mi mai spui.  

-          E tarziu. Imi esti datoare. Ai promis ca atunci cand o sa-ti cer, o sa ma ajuti.  

-          In fine, evident ca nu-mi aduc aminte, dar banuiesc ca am promis. Ce am de facut si cand « imi repari »  memoria?

-          O sa vina totul in valuri, curand. E timpul, au trecut 22 ani. Pana atunci, hai sa mergem.

-          Unde ?

-          Sa te intalnesti cu cineva.

-          Poftim ? Cu cine ? Am promis eu ca plec de revelion de-acasa ??

-          Cu un baietel. Ai promis ca faci orice te rog. 

-          Ma duci la o petrecere, ca sa stau cu baietelul gazdei ? Sunt un fel de baby sitter ?

-          Acum ceva vreme, am intalnit un pusti tare destept. Ma enervase initial. Incerca sa imi demonstreze - mie - ca nu exist! Cu cat ma nega mai tare, cu atat incepea sa creada mai mult in mine. Ne-am imprietenit pana la urma.

-          Ce treaba am eu cu asta ?

-          Intr-o zi, cand il tot bateam la cap ca sa aflu ce cadou vrea, mi-a spus ceva incredibil. Iti citez asa, din memorie  « uite, eu o sa tot am dorinte in viata ; proaste sau foarte bune. o sa ma descurc eu cu ele. as vrea insa sa pastrez una de rezerva, la tine. implineste-mi tu un vis, atunci cand o sa am mai multa nevoie. o dorinta pe care nu stiu s-o spun acum, dar  care pentru tine, atunci, va fi evidenta ».

-          Si crezi ca el vrea sa ma vada pe mine?

-          Nu stiu daca vrea. Dar de asta are nevoie. Acum; nu ieri si nu maine. Acum. Asa ca hai.

Evident, pana sa se dezmeticeasca ea, erau deja in sania rosie. Mos Craciun o ducea la un blind-date. Se ciupise de zeci de ori; se vede treaba ca ori era un vis foarte adanc, ori nu era vis.

-          Am ajuns. Coboara si intra.

-          Pai tu nu vii ?

-          Nu. Mai am si altele de rezolvat.

-          Si cum o sa il gasesc pe baietelul asta al tau ?

-          O sa stii imediat. Crede-ma.

            A intrat bulversata, speriata si indignata. Nu cunostea locul. Sperase sa nu ii deschida nimeni si sa plece. Usa se miscase insa repede, cineva i-a urat bun venit, facandu-i loc. Inauntru era cam intuneric, harmalaie si o muzica pe care o cunostea bine; mirosea a portocale si a scortisoara, a cafea si a ciocolata, a fum de artificii si a inca ceva. Un parfum vechi, nedeslusit. In mijlocul camerei, cu spatele la usa, cocotat pe un scaun sub lustra mare, un barbat inalt se chinuia sa schimbe un bec. A reusit si s-a facut mai multa lumina. Perechile se pregateau pentru urmatorul dans. 

            La camasa alba, el purta niste butoni rotunzi. Un om de zapada si un pinguin. Ea si-a dus mainile la cercei. El a coborat si s-a intors, agatandu-si uimirea si iubirea de ochii care-l priveau. 

Caci nu, el n-o uitase niciodata.

            Au dansat si ei, toti, acolo – pingiunul si iubita lui, omul de zapada si iubita lui, barbatul si iubita lui. Amintirile ei vechi se aprindeau, odata cu artificiile de-afara. Amintirile lor noi asteptau cuminti, sa fie faurite.

Mos Craciun si-a inchis aparatul de filmat. Putea sa se intoarca acasa linistit.

Totul era, in sfarsit, bine.

 Doamna Craciun avea sa fie tare mandra de el.