E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

16 noiembrie 2017

nisip si ochi verzi-albastri



Își întindea gâtul, trosnind ușor. Se bucura că e duminică, liniște, cer senin. Gândurile puteau să-i zboare oricât de departe ar fi vrut ea, nu o deranja nimeni. Spre stânga se întindeau dealurile înalte, cu iarbă verde și măceși surâzând roz. La dreapta șoseaua lucea liniștit, zâmbind gâdilată de roțile mașinilor. În jurul ei însă, era murdar și trist. Prea mult nisip, noroi uscat, plăci mari de metal, baraca mică și ruginită a paznicului morocănos. Peste tot erau întinse cabluri și hârtii, cartoane și sticle de plastic. Nu vor mai zăbovi mult acolo, înțelesese asta din discuțiile purtate aseară. Ea era tânără și fără experiență. Se temea de plecare, neștiind unde va merge și cu ce alți oameni va lucra. Tânărul de-acum, cu păr blond și pantaloni albaștri, îi plăcea. Nu vorbea mult, era mereu atent, nu se simțise niciodată în pericol cu el. În fiecare zi dimineață o saluta cu un zâmbet viu în colțul gurii, își stingea țigara și apoi începeau lucrul. Atât o supăra la el, ca fumează. Nu avea însă cum să-i spună, l-ar fi speriat cu vorbele ei și l-ar fi supărat, așa că spera să fie doar o toană de băiețoi în căutarea maturității. Îi plăcea că-n pauza de prânz el nu se ducea cu ceilalți să mănânce cărnuri cu sosuri urât mirositoare și să facă glume vulgare; rămânea lângă ea și desena, ascultând muzică. Ea tăcea, bucuroasă să privească peste umărul lui. Uneori venea cu niște cărți de geometrie și rezolva probleme. Alteori scotea câte o fotografie și copia imaginea pe coli îngălbenite.
Aseară plecase supărat, cu obrazul trist ca al cireșilor care și-au pierdut ultima floare. Lăsase în urma o revistă, deschisă la o pagină pe care o privise toată ziua. Vorbise neobișnuit de mult la telefon. Despre toamnă, despre facultate - ce-o mai fi fost și aia. Vocea lui era caldă, tandră și rugătoare, dar din ce în ce mai tristă, mai înceată. Când terminase argumentele, șoptise de zeci de ori  doar  “te iubesc, te rog așteaptă, nu pleca...” Acum privea și ea poza din revistă. Nu mai văzuse așa ceva. Nisip - asta cunoștea. Dar un nisip strălucitor și curat, acoperit de pietricele albe. Dincolo de nisip era o suprafață nesfârșită de apă. Își dădea seama că e apă după felul în care soarele se oglindea în ea. După culoare însă nu înțelegea ce fel de apă putea să fie ciudățenia aceea. Vedea că are culoarea ochilor lui, un amestec de albastru și verde și se tulbura dându-și seama că ar fi vrut să-l strige, să plângă, să-i spună că inima ei metalică se topește zi de zi ... îngrozită de dorul pe care-l simțea deja apropiindu-se. Îngrozită că n-o să poată să-și ia rămas bun.
După câteva zile, au venit mașinile cele mari, oamenii nervoși și grăbiți care au trimis-o de-acolo. N-apucase să-l mai vadă. Stătea încremenită, puternică și totuși vulnerabilă sub cerul limpede, chemându-l cu plâns mut, știind dar nevenindu-i să creadă că-l pierde.

Călătorise foarte mult de atunci. Niciunul dintre bărbații cu care mai lucrase nu-i semănaseră lui, evident. Unii erau extrem de brutali și violenți; alții neatenți îi provocaseră multe accidente și lovituri. Fiecare an care trecea îi îngheța inima, îi ruginea încheieturile și o făcea să se miște mai încet, să scape din brațe lucruri sau să le așeze prost. Începuse să uite anumite reguli importante, într-o zi chiar încurcase partea stânga cu dreapta. Culoarea ochilor lui și-ntinderea aceea de apă strălucitoare - pe acelea nu le uitase însă. Le visa în fiecare noapte.

Acum aștepta - a câta oară - să vadă în ce loc va ajunge, fără speranță și fără bucurie, doar obosită și amorțită. Era noapte, un întuneric aproape imposibil de negru când s-au oprit. Înainte să se lumineze, a simțit cum se preling pe ea picături mari de apă, un miros nou și fiori de vânt. Deși era dimineață foarte devreme, a auzit o voce veselă și groasă:
- Domnu’ inginer, să trăiți! Hai să vedeți ce surpriză v-au făcut băieții... Știți    ce-am găsit luna trecută? Macaraua aia pe care ați lucrat ca ucenic, acum cincisprezece ani. Tot bună este; are nevoie de câteva mici reparații și putem s-o mai folosim mult timp. Vreți s-o vedeți?
Ea a ridicat imperceptibil fruntea și a descoperit brusc în față tărâmul acela de apă vie, din visele ei și din revista lui. Zâmbind șugubăț, cu o țigară în colțul gurii, apăruse și Inginerul cu ochii verzi-albaștri. Se pregătea să urce din nou în cabină.

Tinerețea lui și tinerețea ei se întâlniseră în sfârșit, la malul mării.



nu e cea din poveste, dar s-ar putea să semene un pic

Etichete:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire