Palmieri, portocali, soare si vacanta. Orasul cel mai drag mie, zambeste.
Strazile sunt pline de alergatori. Hotelul e plin de alergatori. Inca nu realizez in ce m-am bagat. Incep sa pricep cand ajung la locurile de unde ne luam tricourile si numerele de concurs. Peste 30.000 oameni sunt inscrisi. E ireal si eu sunt in mijlocul acestei irealitati, cu copilul meu care zambeste si el, ca sa-si mascheze emotia. Amandoi avem genunchii moi, niciunul nu recunoaste.
Pe numarul meu scrie A&A. E numarul cu care o sa alerg de-acum, atat cat imi va mai fi ingaduita bucuria asta. De cand am parasit Valencia data trecuta, am avut un singur gand, sa fac cumva ca sa ne intoarcem aici toti trei. Acum suntem doi care alergam si unul care o sa ne priveasca de sus, de printre razele soarelui, si o sa ne impinga de la spate. Unul care o sa ne astepte cocotat pe cronometru, sa-l opreasca daca va fi nevoie, ca sa nu sara de limita maxima admisa.
In oras totul se pregateste pentru cursa de a doua zi, nu mai exista nimic altceva. Restaurantele sunt pline, parcul e plin, toti stalpii poarta harti si indicatii, magazinele au fel de fel de oferte cu cuvintele "corredores" in ele. Azi alearga cei mici, de la 3 ani pana spre 18. Parintii lor - maine. Spre seara am iesit sa vedem un pic din traseu - oamenii montau portile de start, gardurile, marcau sectoarele cu culori. Fi-miu e mov, mai la mijloc. Eu sunt la coada, in sectorul alb, cu "broastele testoase". Nu e nimic, important e sa pornesc si sa ajung cu bine. Get up, show up, never give up.
Duminica dimineata am coborat la micul dejun. Nu mi-e foame, mi-e frica. Mi-e greata si tremur de frig - de frica. Nu am in cap decat ca trebuie sa nu depasesc timpul din regulament. Imi dau seama ca daca stiam de la inceput ca e limita asta de timp, nu ma inscriam. Si ma bucur. Asa sunt obligata sa lupt. Evident in sala de mese sunt numai concurentii, toti imbracati, cu numerele puse deja. Asa, ca sa imi taie mie orice elan. Toti arata foarte bine, sunt in forma, sunt seriosi si poarta tricouri serioase. Firenze marathon, Roma marathon, Milano city marathon, Ironman, triathlon ... sunt o gramada din Germania, Anglia, Franta .... si apoi cateva "pantere negre" ... Mi-e din ce in ce mai frica. Nu vreau sa scrie pe numele meu DNF. Ma rog sa fiu ultima, dar sa fiu acolo in timpul care trebuie. 75 minute sunt multe dar par asa de putine... Inghit cu noduri, copilul e si el preocupat; bea apa si ma pune si pe mine sa beau; ne luam vitaminele. Fiecare o sa avem lupta noastra cu cronometrul.
Coboram. E coada la iesirea din hotel, atat de multi suntem. E coada la trecerea de pietoni. E frig. Langa noi sunt vreo 4 spanioli. Vamos hombre, triunfa!! Au tricoul de maraton de anul trecut, de aici. Alergam usor. Ma simt ca si cand ma duc la razboi. Ma tem; nu ca o sa mor, ci ca o sa ma fac de rusine. Ma gandesc ca sunt prea multi oameni, ca n-o sa reusesc, ca nu o sa recuperez niciodata minutele pe care o sa le pierd intre startul oficial si momentul trecerii mele pe la start. Ajungem la sectoarele noastre. Ma despart de copil; unicul cunoscut din oceanul de oameni pleaca de langa mine. Sunt singura. Peste noi trec elicoptere. In dreapta urla spaniolii ola chicos, lumea ridica mainile in valuri, din spate se aud motociclete. Undeva, in fata, se vede poarta. E mare, frumoasa si prea departe. Inca mai am timp sa ies, sa plec ... sa renunt. Niciodata. Imi vad pe piept numarul, numele de concurs, steagul Romaniei. Se aude un vuiet si mii de urale - probabil s-a dat startul. Inca stam pe loc. Imi pornesc GPS, telefonul si ceasul. Ne miscam din ce in ce mai repede. Trec pe sub poarta la 8.35. Am de recuperat 5 minute. Alerg tare, o iau pe margine ca o nebuna, nu stiu de ce fac asta pentru ca o sa obosesc repede. Trec pe stanga pe trotuar, sar peste borduri, depasesc lumea, alerg, alerg... Nu am in minte decat ca am un handicap de 5 minute. L-am recuperat in primul sfert de ora, am ajuns in 15 minute la distanta pe care o fac in mod normal in 20 minute. Trec pe langa palmieri si pe langa cafenele, abia realizand ce sunt. In fata se vede soarele, printre niste turnuri vechi. Aplicatia imi spune ca am facut 5km in 32 minute, e bine, pare ca am sanse sa ajung bine. 70 minute ... nu mai pare asa de greu. Ajung la 8Km si la fel ca data trecuta, apare zidul meu. Dintr-o data. Dupa ce aud in casti timpul si viteza si realizez cat de bine merg. Dupa ce depasesc usor dar sigur, pe stanga, inca vreo 4 persoane. Brusc vreau sa ma opresc. Sa urlu ca nu mai pot, ca eu acolo raman. Ca nu ma mai intereseaza, ca nu voi mai alerga niciodata, nici macar 5m dupa tramvai. Plang; nu stiu de unde am lacrimi, pentru ca gura si gatul imi sunt nisip uscat si fierbinte. Ma uit la ceas - timpul trece si simt ca incetinesc; nu picioarele sau plamanii cedeaza, ci creierul meu si cu asta inca nu stiu cum sa lupt. Ma gandesc ca fi-miu a trecut precis de finish si ca el e bine. Ma gandesc sa ma asez pe trotuar si sa il sun, sa ii spun sa nu ma mai astepte, ca ma duc direct la hotel, ca nu mai pot. Si cand realizez ce inseamna asta, imi scot castile din urechi - nu vreau sa mai aud nimic, nicio informatie despre viteza sau pace; imi trec maneca peste ceas. Imi dau reset, cumva. Am nevoie sa fiu doar eu, sa nu simt decat pasii mei si pe ai alergatorilor. Respir si imi ridic mainile, facand semne cuiva de sus de tot. Plec mai departe, mai repede. Pe margini sunt sute de oameni care ne intind mainile. Bat si eu palma cu o fetita cu hanorac roz. E fericita. Si eu. La intersectia urmatoare se vede panoul cu 9km. Un nene urla din toate puterile uno mas, uno mas...Se vede Palau de les Arts. Sunt panouri din 100 in 100m. Ce bine; nu mai pare atat de departe. La 400m trece pe langa mine un cuplu, el si ea se tin de mana, ma bat pe umar: vamos chica....
Timpul oficial - 71 min. Timpul real - 67 min.
Baiatul meu a terminat uimitor, pe locul 45 la categoria lui de varsta.
Ne luam medaliile inscriptionate cu numele si timpul - le meritam.
Mai am un an ca sa ma pregatesc. Mai e un an pana cand ne intoarcem pe Puente de Monteolivete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu