Singura

   Am gasit azi - de n-as mai fi gasit si ce bine c-am gasit-o ...o melodie foarte veche, care mi-a rascolit mereu sufletul. Banala, demodata asa cum poate a fost fusul in care s-a intepat "frumoasa adormita". Dar cine suntem noi sa judecam ce e banal si ce nu e?  Am auzit-o prima data cand eram foarte mica, poate nici nu eram la scoala. Niciodata de atunci nu am mai putut sa o ascult fara sa plang.  Imi amintesc ca am trait, ascultand-o, toate despartirile mele trecute si viitoare. Caci oricum as fi fost, scolarita, adolescenta sau adult, in acele minute treceam mereu de orice granita a timpului. Nu mai aveam varsta, ganduri sau ratiune.  De sus de undeva, plutind fara corp am vazut mereu acelasi lucru, o prevestire, o amintire, un vartej periculos si fara iesire. Intotdeauna, fara explicatie si chiar fara cunostintele reale ( ce sa stie un copil de 8-10 ani despre suferinte, iubiri si clipe mute?) am avut acelasi tablou in fata. De peste douazeci de ani am uitat-o sau evitat-o cu o salbatica dorinta de conservare. Caci cu fiecare nota, imi fura din aer, din carne, din sange si din lacrimi. Si a fost momentul ei, din nou. Acum, azi, inima pur si simplu mi-a iesit din piept, s-a asezat blanda langa mine si m-a tinut de mana, sa-mi faca redescoperirea mai usoara. E acelasi tablou vechi. Ce am in fata ochilor nu pot sa desenez, sa fotografiez sau sa filmez. Doar scriu, cu castile in urechi si lacrimile seci, sub pleoape. Scriu. Ca sa nu mai uit.

            Lumina are palme calde, de ceata moale si de ameteala aurie. Eu zbor peste munti inalti, mai inalti decat curajul, ba chiar si decat gandurile cerurilor.  Caci in jur sunt mai multe ceruri, rotunde si pline de fiori. Si-n fiecare cer e cate o lume.

            Vrajitoare arse pe rug, cu litere stacojii inscrise in loc de inima. Toate tinere, mor cu bratele deschise suspinandu-si iubirea pe care-au incercat s-o stinga cu ierburi si poezii.

            Mari albastre, colorate de apusuri sau de rasarituri, purtand mii de sticle azvarlinte-n valuri de disperatii rataciti intre camarile iubirilor lor.

            Livezi de meri naivi, nestiind sa-si foloseasca inimile rosii pulsandu-le intre brate. Pierzandu-le rand pe rand, aidoma indragostitilor care renunta usor la prima dragoste nestiind ca toamna crengile le vor ramane goale.

            Case cu ferestre deschise, in care danseaza fantome ale oamenilor care n-au valsat niciodata impreuna.

            Pasari mari, tesand cu ciocurile lor de aur panze fermecate si inutile, pentru camasile de noapte ale fetelor asteptand, asteptand, asteptand ... pe nevenitul inimii lor.

            Si lumea mea. Si-a ta. Cu alte puncte cardinale, cu alte definitii si legi matematice sau fizice si alte note muzicale. Lumea in care lacrima mea e, si a ta n-a fost. Lumea in care ma uit cand peste un umar, cand peste altul, ca sa te gasesc. Sau sa te regasesc. Lumea suspendata intre lumi, singura in care am inteles si am binecuvantat blestemul care m-a facut sa te iubesc.